Chipul ei îl priveşte napoi, dintre tăciunii ce-odată fuseseră crengile stejarului falnic. Găvanele goale, din care a pierit şi ultima urmă de-albastru, îl ard precum jăratecul, îi sapă-n suflet brazde-nsângerate. În urma arborelui mistuit de foc, presărat ici-colo de pete incandescente, casa încă mai arde mocnit, pocnind înfundat la fiecare pală de vânt. Se simte-n aer miros greu, de pucioasă, împletindu-se cu altceva… dar nu-şi îngăduie să pătrundă mai adânc cu gândul şi ochii, grozăvia ce-i curmă însăşi suflarea de pe buze.
Am adus ghinda de la marginea Rukkşei, am privit-o cum se preface-n mlădiţă, a umbrit cerdacul şi ne-a ocrotit de ploi şi furtuni. La rădăcinile sale îşi spunea păsurile şi-şi mărturisea neliniştile prea-iubita-mi Talla iar printre crengi se furişa chicotind Andru… Acum nu-mi pot scoate icoanele lor din minte, iar lumea mea arde precum o mână de vreascuri uscate…
Nechezatul molcom îl trezeşte din întunecimea-n care se lăsase cufundat. Animalul se apropie şi-i aşează botul pe umăr, apoi scurmă cu copita-n pământul reavăn, ce-arată a fi fost proaspăt răscolit. Omul se-ntoarce, amintindu-şi, caută cu mâini tremurătoare în colburii şeii şi-apoi se prelinge la pământ, dinaintea stejarului ars, strângând între degete un pumnal. Murmură vorbe încâlcite, într-un grai aspru, ce spintecă aerul încins din jur. Trupul i se încovoaie, împuţinându-i-se cu fiecare clipă ce trece, de parcă întreg cerul îi şade pe umeri şi-l apasă, şi-l strânge, cu gând să-l strivească. Din ţărâna pe care-o frământă cu mâinile, dintre rădăcinile ce încă mai fumegă, o sclipire roşietică îi luminează, o clipă doar, chipul încrâncenat. Apoi omul priveşte pumnalul străvechi, răsuflă odată prelung, ca şi cum întreaga povară de dinainte a dispărut fără urmă, şi-şi curmă viaţa cu-o singură lovitură.
Arborele, casa, cerul şi mai apoi pământul însuşi, încep să se piardă-n negura deasă ce-i coboară peste ochi; înfăţişarea jungherului şi inelul cu rubin prind să se tulbure, precum oglinda unui lac în care tocmai s-a azvârlit o piatră netedă iar liniştea deplină îi învăluie sufletul.
*
– Ridicaţi hersa! Oşteanul cocoţat în foişor trebui să mai urle de câteva ori, până se treziră străjile din bastioane şi mecanismele ruginite începură să geamă, să şuiere şi să pufnească iar grilajul descoperi intrarea Grindului.
Drugii de fier ce ţin poarta zăvorâtă sunt îndepărtaţi pe rând iar călăreţul porneşte la trap prin tunelul strâmt şi urât mirositor, ce sfredeleşte barbacana. Pe când apare de cealaltă parte a zidurilor, e întâmpinat de câţiva arbaletrieri ce-l ţin în cătare cu sârg şi încăpăţânare, până când se-aude porunca şuierată a Pârcălabului Onofret:
-Jos arcele răcanilor! Doar n-oţi vre’ să-mpungeţi cu beţigaşele celea-n oaspele salohmir[1]!
Pârcălabul Grindului adună pe umerii săi mai mult de cinzeci de primăveri dar pe creştet nu are nici urmă de fir alb. Îşi ţine barba lungă, pieptănată şi împletită în două cozi mândre, ce-i mângâie la fiecare mişcare platoşa de piele-tare, pe care-o poartă peste cămaşa de zale. Pe când se îndreaptă spre poartă, ocolind parapeţii din jurul donjonului, i se vădeşte statura impunătoare, căci Pârcălabul e mai nalt cu-n cap decât cei mai răsăriţi oşteni adunaţi în curte.
De cealaltă parte, dintre chipurile îmbujorate ale străjilor, apare creştetul hirsut al Solomonarului nerithean, ce deja descălecase şi-şi făcea loc cu coatele-i ascuţite printre trupuri împlătoşate. E nalt şi subţire precum un cui, cu mâinile lungi şi-ncârligate ca nişte harpoane. Poartă şi el o cămaşă de zale, lucrată cu iscusinţă, care sclipeşte câteodată pe sub roba simplă, cenuşie de la prea mult stat în soare.
-Niciun bai staroste Onofret! Mă bucur să-i văz aşa de zeloşi!
Pârcălabul se înălţă cu câteva şchioape, trăgându-şi umerii şi sugând burta, mândru nevoie-mare, căci nu se-ntâmpla în fiecare zi ca prim-sfătuitorul regelui nerithean să-i calce pragul şi să-i laude oştenii.
-Cu ce te pot ajuta meştere taumaturg? Beciurile Grindului sunt pline ochi de provizii şi am pregătiţi o mie de voinici tari ca piatra! Poruncă!
Bătrânul îşi netezi straiul prăfuit şi grăi în şoaptă, doar pentru cel ce i se afla dinainte:
-Doar de unul am nevoie! Trimite veste la Poiana Bălţată să vie degrabă! Iar noi doi îi musai s-avem o vorbă-n linişte… la o cană cu vin, poate?
Onofret cuprinde cu braţul pe învăţatul nerithean şi-aproape-l dărâmă, pe când se-ndreaptă amândoi către turnul gros ca o bute, ce străjuieşte-n mijlocul Fortăreţei.
*
Un ceas până la Steiul Griphargului, şase ceasuri de scoborât povârnişul, printre bolovani urieşeşti şi prăpăstii, apoi încă zece de drum întins până la tabăra din Valea Seacă. De data asta am să reuşesc! Vin Tala, aşteaptă-mă Andru, de astă dată am să vă salvez!
Se strecoară precum un şarpe printre stâncile roşietice, zăbovind doar atunci când gândurile i se învălmăşesc şi nu mai izbuteşte să pătrundă cu limpezime, calea ce-o are aşezată ‘nainte. Dinspre răsărit, piscurile Hogwarului îi umbresc chipul şi-l îndeamnă în fiecare clipă să iuţească pasul. Întreaga mea lume se-nvârte în jurul inelului cu rubin. De ce oare mi-a aşezat Taumaturgul această povară pe umeri?
Îşi aminteşte coroanele arborilor zbuciumându-se-n vânt şi zgomotul copitelor izbind pământul înverzit, presărat de margarete şi lăcrămioare; îi apar dinainte până şi feţele celor doi oşteni ce-i aduseră depeşa de la Grindul Novacului… Glasurile lor îi sunt întipărite-n minte, căci le-a auzit de prea multe ori, la fel precum a văzut şi chipurile arse… Iar clipa-n care îl întâlnise pe bătrân şi se strânseră-n braţe precum un fiu îşi îmbrăţişează părintele îl răscoleşte şi ea. Taumaturgul îl trimisese-n acea încercare nebunească. Pecetea s-a pierdut acum câteva zile în Codrii Argintaţi. Oamenii ce i-am trimes s-o păzească sunt ori morţi, ori capturaţi de duşman; iscoadele noastre spun c-a trecut deja munţii, spre răsărit. Inelul trebuie să ajungă ‘napoi, la seminţia căreia i-a fost dăruit de către însăşi Părinţii Cerului. Îmi pun speranţele-n tine… Pecetea regilor pelandri[2]… ce n-ar fi dat să nu-i fi auzit numele vreodată.
Treisprezece paşi până la ascunzătoarea iscoadei. Ultima dată a apucat să-şi sloboadă şoimul şi-aşa a izbutit să-şi înştiinţeze fârtaţii de pe Tannerok. Mai departe… sfârşitul pare să fie mereu acelaşi, oricât m-aş chinui… Lama pumnalului ce-l are prins la cingătoare sclipeşte rece, pe când spintecă grumazul arătării pitite între două capete de stâncă. Pasărea se află la locul său, în colivia acoperită de mantia soioasă a molokhului.
-La drum, spre Valea Seacă! Murmurul ce-i părăseşte buzele îi dă încredere şi putere, se saltă peste marginea de piatră şi o porneşte la goană spre culmea muntelui, făcându-se nevăzut cu repeziciune printre stânci.
Soarele apune pe când se opreşte să-şi tragă sufletul, la adăpostul chipului cioplit în piatră. Sfinxul îl priveşte încruntat, dojenitor şi rece. Acolo jos, la poalele Steiului Griphargului m-au atacat prima oară, pe când mă-ntorceam cu pecetea şi sufletu-mi era uşor ca o bătaie de aripi.
Îşi adună puterile şi se smulge din vedenia hidoasă ce încearcă să i se-arate, ca de fiecare dată, după ce dihania cu fălci însângerate se pierde-n negura timpurilor. Stejarul ce arde e-acolo, mereu acolo, şi dintre ramurile sale-l întâmpină aceleaşi chipuri prea-iubite. De data asta îşi porunceşte să vadă mai departe. A aflat, în timp, că nălucile care-i prăpădesc sufletul, îi dau în schimb putere şi din ura pe care-o strânge picătură cu picătură într-însul, poate să meargă mai departe, să spere că odată şi-odată sfârşitul va fi altul. Dar până atunci trebuie s-o pornească din nou la drum, căci iată, stele încep să apară şi la o aruncătură de săgeată devale, se află cercetaşii molokhi pe care-i urmează avangarda de câteva mii de războinici crăcănaţi, învesmântaţi în armuri de fier, negre ca să nu-i dea de gol în lumina lunii, ce-n astă seară se va arăta în plinătatea sa. Aceia au să atace la Grădişte şi vor face una cu pământul întreaga aşezare. Dacă s-ar fi grăbit şi ar fi fost mai chibzuit pe când îşi alese drumul de întoarcere… poate-ar fi reuşit să pătrundă în cetate, să-i prevină… Își alungă din minte gândul ce-l otrăveşte pe dinăuntru, precum muşcătura de viperă.
La Fortăreaţa Băii nu trebuie să se mai gândească defel, a încetat să se zbuciume, să spere că Grindul Novacului şi Fortăreaţa Băii, chiar şi Myrul cel depărtat, ar putea fi mântuite de ameninţarea ce va să vie odată cu zorii. Oricum aş face şi-aş drege, pelandrii ce sălăşluiesc pe creasta Hogwarului vor pieri.. O vreme s-a străduit să le-mpace pe toate, a ucis nenumăraţi armăsari sub el, gonind de la miazănoapte la miazăzi de-a lungul piscurilor, de la Cudai şi până la Quadesh, prevenind locuitorii fiecărei aşezări în parte. Cetăţile n-au căzut la fel de uşor, unele şi-au trimis departe, spre Câmpia Regilor, bătrânii, femeile şi copii, însă hoarda sălbaticilor a lovit şi-acolo, războiul a cuprins întreaga Împărăţie Neritheană.
La începuturi nu pricepuse pe deplin ce i se întâmplă şi cum anume ar putea să se folosească de blestemul care-l lovise la fel de năpraznic precum un trăznet, lăsându-l năucit şi înfricoşat, pe jumătate nebun, retrăind la nesfârşit aceeaşi întâmplare doar ca s-ajungă ‘napoi, la stejarul din Poiana Bălţată. Acum vrea doar să-şi mai strângă odată în braţe nevasta şi fetiţa.
*
Înaintau în tăcere, la lumina lunii, călăuzindu-se după umbrele gigantice care răsăreau dinspre apus, acolo unde linia tărâmului pietros, presărat pe alocuri cu pete strălucitoare de nisip, întâlnea stânca cenuşiu-roşietică a Hogwarului. Trei siluete mătăhăloase, încovrigate în spinarea unor armăsari ciolănoşi, se-ndreaptă spre intrarea-n Pasul Myr. În urma lor apar arătări pitice, câteva sute de sălbatici înarmaţi cu scuturi şi paloşe încovoiate. Cu ei trebuie să mă întâlnesc la poalele Steiului. Căpetenia lor o să pârjolească Poiana, dar inelul nu-l va afla. Căpetenia lor… Hultanul cu fălci însângerate… Îl urmăreşte de mai bine de-un ceas, de la depărtare, cu mare grijă, căci ştie fără vreo umbră de-ndoială acum, că de el se leagă totul.
La-nceput credea că doar pecetea cu rubin e cauza nenorocirii ce i s-a abătut asupra. A aruncat cât colo inelul, l-a topit în focul fierăriei de la Grădişte, odată chiar l-a trimis sălbaticilor plocon, legat la picioruşul şoimului călător, dar nu a înfăptuit nimic. Mai apoi, după ce-a repetat aceleaşi greşeli, a făcut aceleaşi alegeri strâmbe şi s-a bizuit prea mult pe ceea ce-i arătau ochii şi nu pe ceea ce-i şoptea inima, a înţeles în sfârşit că-atât pecetea cât şi călăreţul împlătoşat sunt, deopotrivă, calea spre izbăvire.
Vedeniile-i dau târcoale din nou. Nori întunecaţi se-adună deasupra culmilor Hogwarului, dinspre răsărit. Grindul Novacului răsare precum o floare de colţ dintre stâncile ce capătă o culoare sângerie, prevestitoare de nenorociri, căci soarele se ascunde, gonind către Apa cea Mare, întorcându-şi chipul ocrotitor de la turnurile crenelate de pe care sclipesc armuri de oţel. Zidul răsăritean musteşte de arcaşi iar dinspre bastioane se simte miros de ulei încins… Zeci de mii de sălbatici învesmântaţi în armuri întunecate ca noaptea, trăgând după ei maşinării de război, catapulte şi baliste daiqwannice, mărşăluiesc la adăpostul umbrei către Grind… Eu, grăbind peste Hogwar, pe la Pasul Myr, lăsând în urmă aşezările cuprinse de pârjol…
Apoi Poiana… Femeia-i leagă rănile şi i le oblojeşte cu fierturi doar de ea ştiute… e-atât de frumoasă şi de-ndemânatică…. De pe prispă se-aude râsetul zglobiu al fetiţei. Cerul e senin şi coamele arborilor sunt încremenite de-asupra tăpşanului presărat cu flori … Mă ridic cu greu din așternutul pătat de sânge şi sudoare, mă furişez afară din casă şi-ngrop inelul la rădăcina stejarului…
Cuprinde cu braţele-ntinse, degete răşchirate şi ochii înlăcrimaţi, golul de dinainte. Încă le mai simte căldura trupurilor iar parfumul femeii se împleteşte cu moliciunea cosiţelor fetiţei. Gândul la ele îi limpezeşte mintea şi-l smulge din îmbrăţişarea de gheaţă în care se lăsase cuprins, de bunăvoie de astă dată.
Totul se scurge repede, căci a plănuit cu cea mai mare grijă: ştie pe dinafară unde vor poposi călăreţii, câte străji îi vor veghea la noapte, unde-or să doarmă fiecare; ştie dinainte totul… Se prelinge precum o umbră printre iurte şi focuri de tabără, calcă uşor, aproape danţând deasupra pământului aspru, oprindu-se doar la marginea cortului. E-aici, doarme fără nicio grijă, dincolo de pânza rărită. În noaptea asta o să sfârşeşti sub tăişul meu Hultane! Vin Tala, aşteaptă-mă Andru, de astă dată am să vă salvez!
*
Fuge prin păduricea deasă, aproape lovind în goana-i nebună arborii nalţi şi uscaţi. Nu vede nimic ‘naintea ochilor, doar glasul ticălosului îi zbârnăie-n minte, ca şi cum l-ar fi auzit aievea. Se poticneşte de câteva ori în rădăcinile copacilor ce i se aştern dinainte, cu rea voinţă parcă, căutând să-l zădărască din cale. Frica îl măcină pe dinăuntru precum o piatră de moară, ce se-nvârte ameţitor zdrobind totul ‘naintea sa. Calul s-a prăbuşit sub el, răpus de oboseală, pe când era de-abia dimineaţă. De-o zi şi-o noapte goneşte înnebunit peste câmpie. Îi răsună-n minte aceleaşi cuvinte, aceleaşi vorbe rostite în graiul dur, colţuros, ce rănea până şi aerul prin care se vântura: „Nu-ţi face griji pentru muiere şi copil, căci o să-i revezi curând! Aşteaptă-i în Kaalul[3] vost!”
Le şterpelise inelul de sub nas, cu uşurinţa cu care-i iei unui prunc mâncarea de la gură. După păţania cu pândarul pe care nu-l dibuise la timp, crezu că totul e pierdut, căci pe când gonea peste Culmea Griphargului, devale, spre Tannerok, zărise cu coada ochiului o zburătoare cum se înalţă dintre stânci şi se-ndreaptă spre răsărit, înspre Valea Seacă.
La întoarcere ocolise mult către miazănoapte, alegând drumul mai lung şi mai sigur, ce-avea să-l treacă Hogwarul peste Spinarea Zmeului, printre aşezările pelandrilor din Valea Myr. De-acolo urma să străbată călare drumul până la Grindul Novacului, unde-l aştepta Thaumaturgul. Pe când se apropie de intrarea-n trecătoare însă, văzu pălălaia ridicându-se de pe înălţimi; satele fuseseră deja călcate de duşman. Îşi continua drumul cu nesăbuinţă, căci nu făcu mai mult de-o sută de paşi şi se trezi înconjurat de câteva sute de arătări hidoase, învesmântate-n armuri grele. Pentru o clipă întrezări speranţa, căci ei erau mulţi dar pedeştrii, iar armăsarul său, deşi-l mânase să-i scoată sufletul dintr-însul, putea să le salte peste trupurile butucănoase dar pitice. Pe când se hotărî să dea pinteni calului şi să-şi încerce norocul, apărură ei. Trei matahale de pe care luceau armuri la fel de negre ca noaptea cea mai înnourată, ce călăreau cai de luptă vânjoşi şi de bună seamă că mai iuţi decât mârţoaga sa.
-N-ai unde să fugi! îi grăi cel ce părea căpetenia. Din urmă-ţi vine o armie măreaţă, câtă frunză şi iarbă, iar pământurile verzi de dinainte ard, ori au să ardă, negreşit! N-ai unde să te-ascunzi! Hai, înapoiază-mi inelul şi-ţi făgăduiesc o moarte grabnică!
-Ţi-e uşor s-ameninţi şi să vorbeşti de ascunzişuri, pe când între noi stau sute de slugi! Înfruntă-mă singur, doar cu paloşul şi-apoi mai vedem cine-o să ia inelul!
A râs. S-a scuturat precum un stejar bătrân, toamna, când îşi leapădă vesmântul, iar de pe buze i-a scăpat un huruit poticnit, ce-a străpuns împrejurimile. Apoi şi-a tras de pe spate sabia imensă, pe care-a apucat-o cu amândouă mâinile şi a dat pinteni calului. La prima lovitură paloşul mi s-a frânt. A doua am oprit-o pe jumătate cu ciotul ce-l strângeam desperat între degete. Vârful sabiei mi-a crestat umărul, pieptul şi coapsa. Atunci s-a oprit o clipă şi şi-a înmuiat degetele-n sângele proaspăt, ce-i înroşea tăişul, umezindu-şi buzele.
Mă clătinam în şa, sălbaticii mă înconjurau şi vedenia monstrului cu botul însângerat ce-mi stătea înainte m-a îngrozit. Mi-am îndemnat calul şi-am pornit-o la galop printre molokhi, peste ei şi apoi departe, peste Hogwar. Din urmă i-am auzit glasul hârâit, hohotind a dispreţ:
-Ţi-am gustat sângele şi ţi-am desluşit calea! Niciunde, pe-acest tărâm ori pe celălalt nu mai ai scăpare! Şi Tâlhare… Nu-ţi face griji pentru muiere şi copil, căci o să-i revezi curând! Aşteaptă-i în Kaalul vost!
*
Simţi de departe miros greu, de ars şi văzu fumul încârligându-se printre vârfurile copacilor de la marginea pădurii iar părul de pe ceafă i se zbârli precum la o jivină. Îşi pierdu şi puţina judecată ce şi-o păstrase cumva până atunci şi năvăli urlând în poieniţa pe care-o ştia smălţuită-n verde, galben şi alb. Doar că acum, când vălul durerii-i coboară peste ochi, tăpşanul e negru, hidos şi însângerat, iarba e scrum şi pământul pe care calcă-i fierbinte.
Drept înainte, pe locul unde ar fi trebuit să se ridice casa, se află un morman de resturi fumegânde, văitându-se într-o ultimă îmbrăţişare-n care limbile roşietice le cuprind. Se prăbuşeşte dinaintea rugului cu-n strigăt neomenesc, când dă cu ochii de cele două trupuri pironite între crengile stejarului. Precum un animal rănit, se târăşte până la rădăcină, fără să-şi poată lua ochii de la grozăvia dintre ramuri.
Chipurile-l privesc înapoi dintre tăciunii ce-odată fuseseră crengi înverzite. Jungherul străvechi e-aproape iar gândul la el îi dă putere şi speranţă…