Câţiva pasageri aflaţi în apropiere întoarseră capetele către ei şi cei doi preferară să tacă preţ de câteva minute, studiind în linişte teancul cu bucăţile de hârtie. Unul din articole cita o agenţie din Londra care informa că britanicii erau reticenţi la ideea existenţei vieţii extraterestre. Un altul îi inscria pe francezi şi pe japonezi pe aceeaşi traiectorie.
– Dar dumneavostră de ce credeţi că ar exista aşa ceva? îl întrebă Herbert.
Martin tăcu un moment, surprins parcă de întrebare, apoi îi zise:
– Nu vă pot spune mai multe decât faptul că am motivele mele să cred! Şi credeţi-mă pe cuvânt, domnule Herbert, sunt motive cât se poate de serioase! Unele dintre ele le-am cuprins în viitoarea mea carte.
***
Maşinile de intervenţie goneau spre locul dezastrului. Sirene care te scoteau din minţi umpleau spaţiile dintre blocuri şi se loveau de pereţii acestora, ricoşând apoi în toate direcţiile. Scena era acompaniată de ploaia ce biciuia totul în cale: străzile, blocurile, maşinile ce se aflau la locul prăbuşirii, bucăţile din aeronavă zdrobite de pistă, cadavrele ce zăceau peste tot…
***
– De ce nu credeţi, spre exemplu, în viaţa de dincolo de moarte? îl întrebă Herbert.
Martin îl privi fără a spune nimic.
– Presiunile exercitate asupra noastră din toate direcţiile şi sub toate formele ne obligă să exploatăm la maxim ipotezele conform cărora, după moarte, sufletul merge într-un anumit loc! continuă Herbert. El nu se opreşte odată cu trecerea noastră… dincolo! Problema care se pune este destul de simplă: de ce am crede mai mult în viaţa extraterestră decât în viaţa de după moarte? Deocamdată nu avem dovezi în niciunul din cazuri că ar exista una sau alta, aşa-i?
– Dar în ceea ce-i priveşte pe extratereştri, autorităţile au început să netezească drumul spre presupusa lor existenţă. Peste ceva vrem probabil îşi vor definitiva activitatea, domnule Herbert.
– E vorba de activitatea care presupune contactul cu lumea exterioară nouă, nu? Eu sunt de părere că nu se referă neapărat la lumea de dincolo la modul fizic, ci mai mult spiritual, domnule Martin.
– Se pare că suntem de opinii diferite în ceea ce priveşte acest subiect. Totodată, mă tem că dincolo de aparenţe se află un mare vid informaţional…
Discuţia le fu curmată brusc de evenimente aflate în derulare cărora nu le mai acordaseră atenţia cuvenită. O voce panicată îi informă scurt că pierdeau înălţime şi avionul nu mai putea fi controlat. Se încerca, după cum se părea, o aterizare de urgenţă. Reveniră ţipetele, plânsetele, dar şi zgomotele produse de frecarea avionului cu aerul în înaintarea lui rapidă…
***
Apoi se aşternu liniştea peste tot vacarmul. Cei doi remarcară că erau singurii rămaşi în toată aeronava. Nu-şi dădeau seama cum şi de ce, dar se priviră preţ de câteva momente, exact înainte ca forţa gravitaţiei să le dea senzaţia destul de clară că aveau să se zdrobească inevitabil. Totul în jurul lor se învârtea ca într-un vortex uriaş prin care vieţile lor deveneau din ce în ce mai scurte.
Martin se ţinu strâns de scaunul de care era prins cu centura de siguranţă, cu ochii închişi şi cu gura încleştată, într-un efort de a rezista presiunii momentului. Prinzând curaj, îşi deschise ochii şi văzu că nu mai era însoţit de Herbert, ci de persoane aparent cunoscute ce-i zâmbeau. Martin îşi aduse aminte cu greu de ei, de parcă nu le mai văzuse chipurile de foarte mult timp. De când… trăiau! Într-un acces de panică, îşi închise din nou ochii, aşteptând deznodământul acelei călătorii dramatice spre nicăieri…
Herbert dădu să se ridice, dar ceva nevăzut îl ţintuise în scaunul său. Clipa impactului se lăsa aşteptată, dar îi atrase atenţia altceva: în faţa sa stăteau câteva făpturi cu degete imense ce-l imobilizaseră în strânsoarea lor. Ciudat era că nu simţea nimic, deşi văzu foarte clar că se află întins, complet gol, pe un fel de masă de spital, iar făpturile îl examinau. Înainte să-şi dea seama ce se petrece, clipi şi toată scena dispăru imediat fără vreo urmă, regăsindu-se în acelaşi scaun ce-l purta în cursa nebună spre prăbuşire…
Un moment mai târziu, avionul se umplu din nou cu pasageri. Diferit era doar faptul că ţipetele încetaseră, ca şi cum erau cu toţii împăcaţi în mod straniu cu ideea inevitabilului ce avea să se producă.
***
Zgomot puternic şi asurzitor, trepidaţii şi mai puternice, curenţi de aer ce veneau din toate direcţiile, mişcări ameţitoare ale unui avion scăpat de sub control, apoi… din nou linişte!
***
– Este liniştea dinaintea dezastrului?
– Nicidecum, omule! îi zise scurt cerşetorul. Timpul mai are răbdare cu noi!
Martin nu avu altă reacţie decât să-i arunce un bănuţ ce se lovi cu un zgomot metalic de cutia de conserve ce constituia mica avere a acelui sărăntoc. Şi să-l privească. Trecură câteva clipe până se dezmetici şi, privindu-l pentru o ultimă dată, pătrunse în incinta aeroportului, dar scăpă şi o înjurătură, deoarece poarta de îmbarcare spre avionul său tocmai se închisese. Era nevoit să aştepte următorul zbor şi, resemnat, se hotărî să se aşeze pe un scaun în sala de aşteptare.
Îşi deschise laptopul şi tastă în motorul de căutare, fără vreun motiv anume, numele lui Herbert. Făcu ochii mari când văzu că era o ştire care îi cuprindea numele: Printre posibilele victime ale catastrofei aviatice se numără şi Alan Herbert, autor a numeroase tratate de ocultism,, însă trupul acestuia nu a fost descoperit, aflându-se încă pe lista de dispăruţi. Vom reveni cu amănunte.
Apoi, mânat de ceva inexplicabil, tastă apoi propriul nume şi apăsă tasta enter. Textul era: Se presupune că sunt martori care afirmă că John Martin, cercetător şi ufolog, ar fi fost subiectul unei întâlniri cu fiinţe extraterestre. Cert este că domnul Martin a fost internat câteva zile, apoi a dispărut din spital fără a putea fi demonstrat ceva în acest caz destul de controversat. Poliţia continuă cercetările.
Martin rămase cu privirea spre cerşetorul de la intrarea în aeroport. Un om atât de simplu, dar care era parte a unui proces atât de dilematic… Îşi privi ceasul de la mână, după care se ridică şi ieşi din aeroport pentru a chema un taxi. Manuscrisul poate să mai aştepte, îşi zise ca pentru sine Martin.
– Dar noi?
Martin se întoarse şi privi spre cel ce-i vorbise. Era Herbert!
– Totul în jurul nostru se află pus între ghilimele şi este tratat cu ironie! domnule Martin. Totul, chiar şi timpul care ne poartă cu el şi ne consumă existenţele!