Îl întrebară dacă e cea mai geroasă iarnă pe care şi-o amintea. Îşi amintea ierni mai rele, mult mai rele, dar ei nu vroiau să ştie despre ele, vroiau sa creadă că niciodată nu fusese mai frig decât acum. Şi, chiar dacă îşi amintea de zile mai friguroase, acum era prea frig pentru ca un bătrân să supravieţuiască dacă tinerii mânioşi l-ar fi alungat din sat. Aşa că le-a spus ce vroiau să audă.
Apoi a aflat de ce aveau nevoie să li se spună una ca asta. Îi ajuta să se încurajeze unul pe altul, pentru că nu puteau rămâne lângă vatră, erau nevoiţi să se aventureze în întuneric şi ger pentru a găsi un copil care dispăruse. O fetiţă. Mica lui nepoată, Feya.
Fu cuprins de teamă când află. Nu pentru că Feya dispăruse, ci pentru că ştia ce se va întâmpla când o vor găsi.
Dacă un băiat dispărea în mijlocul iernii ar fi zis despre el că nu poate sta locului şi întregul sat l-ar fi căutat. Dar o fată care dispăruse? Trebuie că e necugetată, nimănui nu-i trebuie o astfel de fată. Fetele ar trebui să stea acasă. Nimeni nu pleca în căutarea unei fete rătăcite, mai puţin dacă bănuia că au luat-o elfii. Iar Feya a lui era micuţă, semăna cu un elf, existau chiar şi zvonuri despre cine i-ar fi fost tatăl adevărat – pentru că nu era posibil ca un bărbat masiv, în putere, să aibă o fiică atât de mititică, în locul unei fete destoinice care să fie în stare să-i smulgă unei vaci coada, aşa cum erau de obicei fetele pe la ei, bune de muncă şi putând să dea naştere multor copii. Ceva nu era deloc în regulă.
Şi nu-i poţi lăsa pe elfi să fure copiii oamenilor. Trebuie să-l ucizi pe cel care a luat copilul şi la fel şi pe copilul pângărit de contactul cu el.
Bătrânul ascultă până când se stinseră zgomotele urmăritorilor. Apoi se îmbrăcă repede şi se strecură afară din casă. Era bătrân, e adevărat, dar îşi amintea de scurtături de care tinerii nu aflaseră niciodată, pe care nu umblaseră.
Scurtături de-ale elfilor.
Nu se îndoia că elfii o luaseră pe Feya; n-ar fi fost prima dată când luau un copil de-al oamenilor, după ce îşi dădeau seama că familia lui nu îl dorea, că îl băteau, îl umileau, că era nefericit. Ei făceau rareori copii; pe cei ai oamenilor, pe copiii pe care îi primeau în casele lor, îi creşteau de parcă ar fi fost ai lor, le dădeau totul, mai ales dragostea pe care şi-o doreau cu atâta ardoare.
Merse repede. Trebuia să ajungă la ei, să îi avertizeze, să îi ajute dacă aveau nevoie de ajutor. Şi să îndrepte urmăritorii într-o direcţie greşită, dacă era nevoie. N-aveau decât să îl omoare ca pe un câine bătrân, atâta timp cât Feya cea tăcută, cu ochii ei ca migdalele, putea să fie primită într-o casă în care va fi fericită. O casă în care nu se va râde de ea când va cânta cântecele vechi, nu doar pe cele vulgare, care îi distrau acum pe oameni. O casă în care o vor învăţa să danseze, să fie fericită, unde nu va mai aparţine clasei de jos.
Intră în pădure. Spera că îl va adăposti de vânt, dar chiar şi aşa abia îşi mai simţea degetele de la mâini şi de la picioare. Îşi aminti de un tânăr elf pe care îl găsise într-o iarnă chiar mai rece, când el însuşi era doar băiat; reuşise să îl salveze, dar elful îşi pierduse vârfurile urechilor şi jumătate din degetul mic. Se cutremură şi o porni cât de repede îl ţineau picioarele îngheţate şi corpul bătrân.
Va ajunge curând la stejarul bătrân pe lângă care elfii treceau adesea, închinându-i-se şi apoi îşi va continua drumul. Îşi va da seama dacă fugarii şi Feya a lui trecuseră deja pe acolo. Îi va aştepta, dacă va fi nevoie, sau o va lua degrabă pe urma lor.
Nu era nimeni lângă stejar, dar trecuseră pe acolo. Zâmbi încetişor şi îşi simţi buza crăpând. Nu o linse, ignoră durerea.
Acesta era darul său – să ştie dacă erau în apropiere, unde mergeau, când porneau la drum şi dacă totul era în regulă. Tinerii nu ştiau despre darul acesta şi nici nu intenţiona să le spună despre el. L-ar fi ucis imediat sau l-ar fi alungat, singur în iarnă.
Devenea tot mai greu să se mişte, membrele îngheţate nu îl mai ascultau. Dar trebuia să înainteze, oricât ar fi fost de frig. Pentru Feya.
Îi simţi aproape, o vibraţie, ca o muzică argintie. Senzaţia devenea tot mai puternică. Încercă să se mişte mai repede, dar picioarele nu îl ascultară. Nu avea importanţă. Dacă nu îi ajungea din urmă curând însemna că au trecut hotarul spre teritoriul elfilor, acolo unde niciun om nu i-ar mai fi urmărit. Nici nu ar fi fost lăsat să treacă dincolo.
Îi găsi. Unul dintre elfi, întins pe zăpadă, gâtul răsucit într-un unghi nefiresc. Trebuie că fusese opera soţului fiicei sale, oamenii spuneau că tată îi fusese un urs. Tot el smulsese, probabil, urechile elfului. Nu cursese prea mult sânge, nu pe frigul acela.
Fata era un pic mai încolo. Nu trebuia să se uite ca să ştie ce se întâmplase. Ochii scoşi, ca să nu se mai poată uita la elfi, limba smulsă, pentru ca să nu le poată vorbi elfilor sau face farmece oamenilor, degetele tăiate, pentru ca să nu poată face vreun descântec. Totul făcut cât copilul era încă în viaţă, pentru ca să se sufoce apoi în propriul sânge.
Căzu în genunchi lângă trupul micuţ. Nu putea nici măcar plânge. Nu dădea vina pe elfi; numărul lor scădea de la an la an şi făceau şi ei ce puteau. Nu dădea vina nici pe ai lui. Tot ce îşi dorea era să se culce lângă fetiţă şi să moară. Să îl ucidă gerul. Şi să dispară pentru totdeauna. Nici măcar n-ar fi durat nu ştiu cât. Ar fi adormit, probabil, şi nu s-ar mai fi trezit niciodată.
După ceea ce i se păru o eternitate, deşi probabil că nu trecuseră mai mult de câteva clipe, se ridică cu greu în picioare Şi începu drumul lung şi anevoios spre casă, acolo unde îl aştepta căldura căminului.
Ivana Milakovic (Serbia)
Traducere de Adina Barvinschi.
Traducerea şi postarea pe siteul SRSFF s-au făcut cu acordul autoarei.
***
Ivana Milakovic s-a născut în 1976 la Belgrad. A absolvit Facultatea de Dramaturgie din Belgrad în 2000.
A publicat povestiri în sârbă şi engleză în revista săptămânală Grad, în revistele Gradina, Naš Trag şi Omaja, pe site-urile Art-Anima, Horrorfind, Screaming Planet, Helly Cherry, în fanzinul Emitor şi în ziarul teatral LUDUS. A colaborat şi la seriale TV educaţionale pentru copii (“Kocka, kocka, kockica”, “Čuvari osmeha”, “Globus autobus”, “Piši briši”) ca scenarist, dramaturg sau colaborator.
A publicat un volum de povestiri: Mačji snovi (Visele pisicii).
A publicat texte în colecţia Gradske priče 3 – fantastika (2008), în antologiile Beli šum (2008) şi Istinite Laži (2009) şi în publicaţiile electronice Alisa u zemlji priča şi www.priče.co.yu.
Scrie pentru Život Internet Krstarice şi Kultura Internet Krstarice. A publicat până acum peste 6000 de articole.