Dorin muşcă din capătul pixului. Avea nevoie de un subiect cu adevărat tare, altfel, cu restructurările astea… cine ştie ce soartă îl paşte. Gicanu îl tratează milităreşte, aproape că-i cere frăguţe ca baba Dochia! Că toate nulităţile ajung şefi…

Redacţia zbârnâia ca un stup pe-o zi însorită, numai el lâncezea cu capul pe birou. De unde să scoţi ştiri acum, în iunie, când toată lumea se gândea la concediu? La rubrica „monden” o fi ceva de scris, dar la investigaţii… parlamentul, ca  în vacanţă, tribunalele stau să se închidă. Uite-o pe Alina cum se fâţâie de colo-colo fără să facă nimic. Cu decolteul pe care-l afişează îndrăzneşte să-i spună careva ceva? Ştiu toţi ce slăbiciune are bosul pentru sexul frumos. Şi e frumuşică fâşneaţa, nu?

–         Dorine, ai o ţigară?

–         Scumpo, fumatul ucide. Lucrăm de trei ani împreună şi n-ai observat că nu fumez?

–         Am crezut că te-ai apucat. Mă sună ăla micu în disperare că vecina ne inundă, iar eu trebe să mor în redacţie!

–         Du-te acasă, liber!

–         Îmh… liber de la tine, ce să spun. Poate îmi acorzi şi trei zile de concediu să mă duc la ţară, că tot am un subiect mişto.

–         Ce subiect?

–         Un copil respins de propria familie, chiar şi de maică-sa.

–         Cât vrei ca să mi-l cedezi?

–         A, nu! Nu e de vânzare.

–         Cât, Alina? Sau poate n-am întrebat bine; ce vrei pentru subiect?

Colega se opri brusc, luminată la faţă. Dorin mulţumi cerului: apăsase butonul corect!

–         Tu îl cunoşti pe Gavrilescu, nu-i aşa? făcu ea precaut.

–         Care Gavrilescu?

–         Gavrilescu, directorul adjunct de la combinat… Ascultă, Dorin. Dacă mă prezinţi lui Gavrilescu, îţi cedez subiectul. Da’ te juri că la prima ocazie te ţii de cuvânt.

–         Ce treabă ai tu cu Gavrilescu?

–         Nu te priveşte. Vrei sau nu?

***

Parcă ar fi avut de ales! îşi spuse Dorin în autobuzul supraîncălzit şi plin de praf ce se târa adormit pe serpentinele dealului. Se străduia să nu rateze borna kilometrică de care îi povestise Alina: acolo trebuia să coboare. Mai avea de mers pe jos până în cătunul cu pricina. Rucsacul o să-l omoare! Dar se va opri la cârciumă; orice sătuc are aşa ceva. Se va opri şi va bea bere, în cantitate nedefinită. Poate dă Dumnezeu şi localul are şi frigider, iar berea o să fie rece. Apoi să-şi caute gazdă. Mai întâi o să doarmă. Abia spre seară va pleca să-şi înceapă ancheta.

Păşea pe poteca uscată, despicând efectiv căldura ce apăsa pământul. Se îndepărtase câţiva zeci de metri de şosea când realiză ce linişte se făcuse. Privi peste umăr: maşinile circulau în continuare pe banda pe asfalt, dar păreau imagini dintr-o lume îndepărtată.

Urmă poteca şi simţi recunoştinţă pentru copacii care-l umbreau dintr-o parte. Ajunse la albia pietroasă a unui pârâu. Crengi uscate, albite, pe jumătate îngropate în pământ se iţeau din loc în loc printre bolovanii încinşi de soare.  Păşea prin mijlocul albiei seci când se simţi izbit în spate de ceva; abia după aceea auzi şi văzu, ca şi cum ar fi fost într-un film defazat. Un individ gol alerga în jurul său, pe traiectorii bizare, apropiindu-se şi îndepărtându-se, grohăind, şuierând, de parcă l-ar fi avertizat că atinsese un totem sacru. Dorin se îndepărtă cu inima zvâcnind, ieşi pe celălalt mal, fără să scape din ochi fiinţa ciudată. Un nebun! Se opri să-l privească. Dintotdeauna simţise fascinaţie pentru spectacolul nebuniei. Un nebun este un portal spre o altă ordine a lumii… Uită de setea ce-l chinuia. Mintea îi era mult mai însetată. Nebunul zumzăia pe prundiş, în jurul unui punct, ca un electron singular în jurul unui nucleu. Deodată se opri ca atins şi Dorin îl putu admira în toată splendoarea lui grotescă: avea părul lung, gros şi pielea îi lucea metalic, deşi părea acoperită cu noroi. Fusese un bărbat tânăr, dar acum devenise altceva. Oare ce vedea, ce percepea aşa cum stătea acolo, atârnat în altă dimensiune, numai a lui?  Nu va afla niciodată, chiar de-ar înnebuni; nu sunt doi nebuni la fel. El, Dorin, cine ar fi putut garanta că e normal? Îşi săltă rucsacul şi porni mai departe, aruncând ocheade în jur: nu dorea să fie surprins încă o dată.

„Odaia bună de la linie” era curată şi răcoroasă. Dorin se trezi exact când cireada satului se întorcea de la păscut pe sub geamurile lui. Se însera. Îl încercă un sentiment de mulţumire: găsise cătunul, găsise gazdă, găsise bere. Acum, că era odihnit, putea să înceapă ancheta. N-o să fie greu; încă de când venise a observat înclinaţia gazdelor spre conversaţie. Pe moşneag îl găsi pe pragul bucătăriei de vară; cioplea araci. Baba alerga după o cloşcă:

–         Aşa, domnu… iaca! zâmbi ştirb moşul. Uitai cum vă zice, he, he.

–         Pavelescu. Dorin Pavelescu. Spuneţi-mi Dorin.

–         Domnu Dorin, îi ziceam babii mele mai devreme că poate vreaţi să mâncaţi cu noi.

–         Mda… de ce nu?

–         Onelo, vin’, fă, de pune de mămăligă şi scoate o sticlă de-aia ştii tu de care din beci, auzi?

–         Viu, acu! Găsi-o-ar moartea de cloţă, cum mă aleargă ia pe mine, da’ las că…

Dorin nu mai ascultă până la capăt promisiunea făcută cloştii mult prea independente. Se aşeză pe băncuţă şi trase cu urechea la zgomotele satului, savură mirosul de fum amestecat cu cel de otavă, cu cel de carne de la garniţă prăjită în tigaie şi cu cel sărat de brânză cu cheag ţinută la putinică.

–         Gata, poftiţi să gustăm o ţuică, domnu Dorin. Hai, muiere, sai de adă nişte castraveciori!

–         Nu, mulţumesc. Nu vă deranjaţi. Mănânc puţin din ce aveţi aici. Nu pot să beau ţuică. O să gust vinul. Mă gândeam că poate îmi povestiţi şi mie pentru ziar cum e cu băiatul acela pe care ai lui nu mai vor să-l primească.

–         Păi mata de-asta eşti aci? Aleooo! Fi-ţi-ar hăla… începu baba.

–         Taci, muiere! Ce ştii tu? Da’ ne daţi numele la ziar, dacă povestim?

–         Sigur. făcu Dorin sorbind din vinul rece şi jucăuş.

–         Vă zicem ce vreaţi, da’ poate erea bine să spuneţi acolo la capitală la domnii ăi mari câte ceva din greutăţile noastre, că io zic c-or uitat de noi.

–         Da, da! aprobă Dorin, că nu-l durea gura; se amuză imaginându-şi ce interes ar avea guvernanţii pentru ţăranii de la coada vacii.

Uncheşul mai plimbă prin gură o bucată de mămăligă cu un aer meditativ, de parcă ar fi cântărit ce e bine să spună şi ce nu:

–         Domnu’ Dorin, io vă spui ce se-auzi prin sat, de… Nu e lucru tocmai curat. Zice că Fănel al lui Florea lu’ Ionică ar da ploi de pietre peste casile oamenilor. O spart ţigla la câţiva…

–         Şi geamurile… şi e scumpe! se indignă baba Onela. D-apăi s-auzi ce povesti Măria lu’ Nae…

–         Taci, fă!

–         Nu, lăsaţi-o să spună. Zi, mamae!

Onela se ridică în picioare şi se şterse la gură cu şorţul, deplin satisfăcută de atenţia ziaristului:

–         Maică, ie Ducă-Se-Pe-Pustii la iei în bătătură, ascultă la baba, c-am văzut multe la viaţa mea. Măria lu’ Nae se ducea să ceară un ceauş de zacăr la vecina ş-o trecut pe uliţă, când ce să vezi? În bătătură la Florea se plimba bicicleta singură, m-auzi? Cârmea şi la dreapta şi la stânga, sună şi din clopoţel, da’ fără nimini în şea! Mare minune! Să scrii mata că mă cheamă Stan Onela acolo, la ziar şi nu pomeni de Măria că şi-aşa n-are copii să citească la gazetă.

Dorin se temu pentru ancheta sa. Nu venise cu gândul la găina care a născut pui vii! Intenţiona să scrie un articol din zona socialului şi iată peste ce dădea!

–         Foarte interesant. Dar despre copilul respins de familie ce-mi puteţi spune?

–         Fănel e sălaş la Ucigă-l Toaca, maică!

–         Taci, fă! Dăduşi apă la cai? E gata soarba la porci? Hai? Vezi-ţi de trebile tale! Lasă că-i explic io lu’ domnu. Aşa. Păi să vă spui… Fănel erea un copil ca toţi ăilalţi până acu un an. Din vara trecută a purces numai la năzbâtii. Or chitit că-i boţogaş peste poate, numa când or văzut că se-ntrece cu gluma s-or luat cu gându… O băgat-o în spărieţi pe mă-sa a bătrână, mă-sa mare, că zice lumea că de-aia o şi murit, săraca, că avea inima slabă. Pe-urmă a fost tot mai rău. Se petreceau lucruri din cale-afară la iei în bătătură. Mărioara, muierea lu’ Florea şi maica lu’ Fănel, o chemat popa să sfinţească toate cele, da-n zădar. Or crezut că duhu moartei s-o-ntors moroi. Le-o trăbuit ceva vreme să priceapă că Fănel le face.

–         Concret! Ce făcea?

–         Muta lucruri, vorbea-n limbi, îţi zicea una de-ţi trosneau urechili şi pe-urmă se şi-mplinea. Nu erea bine să dai ochii cu iel. Te lua cu dureri de cap, ca pe-ntelectuali.

–         Şi?

–         O fugit băietu de-acas’. L-or cătat, ce l-or cătat şi l-o găsit poliţistu’ în râpă cu George, nebunu, nu-l ştii tălică… Doamne fereşte!

Moşul se închină cu evlavie şi goli ţoiul. Tăvăli un boţ de mămăligă prin tocană, apoi păru să-şi mai amintească ceva:

–         Şi erea ielev bun, învăţa bine. L-am văzut cu ochii mei când luă premiu întâi cu cunună…

–         După ce l-au găsit în râpă ce s-a mai întâmplat?

–         E, l-or luat acasă, da’ cine-l putea ţine? Avea o putere în iel c-ar fi sfărmat şi lanţuri. I-o citit părintele molifte o zi şi-o noapte şi o şezut cuminte, de-or crezut c-or biruit p-Ăl Rău. Da’ la sfârşit, copilu o râs şi erea tot ca-nainte. Apăi nu ştiu ce-o făcut de l-o dat mă-sa cu tac-su afară. N-or zis la nimini. Da’ bag seamă că i-o băgat în spărieţi.

–         Dar de ce nu l-au internat? E clar că e bolnav!

–         Cine, taică? Cine să-l interneze? Mă-sa nu vrea să mai auză de iel, rudele i-or închis uşa, asistent social n-avem, poliţistu zice că nu vrea cazuri. Ne-am procopsit cu înc-un nebun, asta e! De, întreabă de iel şi la şcoală de vreai…

Dimineaţa următoare Dorin se trezi târziu. Vinul! Vinul era de vinovat; de-aseară simţise că vinul are o vrajă în el, un parfum ca de flori, de tămâie şi busuioc, de nuntire a stihiilor.

Sări în blugi, răscoli în rucsac după reportofon şi ieşi grăbit în curte întrebându-se dacă va rezista fără cafea. Baba Onela rânea la vacă.

–         Bună dimineaţa, mamae! Spuneţi-mi unde stă familia lui Fănel?

–         Să trăieşti, maică. De, io ştiu… o fi bine să-i caţi pe bieţii oameni? Ie supăraţi şi-aşa…

–         Lasă, că-i îmbunez eu…

–         Ietă colea, lângă primărie… casa cu gard de ulucă… da’ să nu spui că io-ţi zisăi…

Dorin plecă însoţit de lătrăturile tuturor câinilor. Din dosul porţilor îl priveau bătrânii oploşiţi pe prispe sau femeile încinse la treabă. Copii mici se opreau în mijlocul uliţei uitând de minge, ca să vadă pe străinul ce mergea grăbit pe drumurile lor colbuite. Primăria era o casă oarecare, doar tăbliţa indica o instituţie de stat. Lângă primărie, gardul de ulucă. De partea cealaltă a gardului, o gospodărie de ţăran mijlocaş cu acareturi şi livadă. Nimeni în curte. Dorin se trezi în situaţia ridicolă de a bate cu pumnul în portiţa de lemn. Cum să-i strige? Cum îi chema? Îşi aminti ca prin vis că pe femeie o numise moşul Mărioara.

–         Doamna Mărioara! Doamna Mărioara!

Că doar nu putea să-l strige pe Fănel. Presupunea că nu era acasă. Un zăvod alb şi lăţos veni lătrând baritonal tocmai de departe, din livadă. Până la poartă îşi pierdu toată ferocitatea, iar când îl văzu pe Dorin, dădu plictisit din coada stufoasă. Privi în curte: nu se vedea nici un om.

–         Doamna Mărioaraaa!

În curtea vecină se ivi o basma colorată din uşa tradiţionalei bucătării de vară.

–         Bună ziua! Vreţi să veniţi puţin? întrebă Dorin cât putu de amabil.

Femeia se apropie prudent, mergând ferit, într-o parte.

–         Nu ie nimini acasă la Mărioara. Geaba strigaţi.

–         Nicio problemă, pot vorbi şi cu dumneavoastră. Mă numesc Dorin Pavelescu şi sunt de la ziarul…

–         Aleooo! Maică Ilinco! Maică Ilincoo!

Femeia fugi disperată undeva în dos, în spatele unei magazii sau fânar, de unde Dorin n-o mai putea vedea, dar mai auzi preţ de câteva secunde lamentările panicate. Niciodată simpla pronunţare a numelui său nu crease atâta impresie… La o casă de alături se trânti o uşă. Dorin rămase mofluz. Era complet derutat. Se întoarse spre primărie. Un portar cu chipiu, apărut ca din senin, îi închise poarta în faţă:

–         Pauza de prânz, reveniţi mai târziu, mă scuzaţi…

–         Dar e abia ora unsprezece! protestă Dorin.

–         E prânzişoru, să trăiţi!

În mod evident era vorba de rea voinţă. Ce aveau toţi oamenii ăştia? Ce se tot ascundeau? Mai rămăsese şcoala. Să încerce şi acolo. Dar unde era? Agăţă de tricou un băieţel care încercase să treacă nevăzut. Când victima ridică ochii spre el realiză că era prea mic: probabil de-abia frecventa grădiniţa.

–         Băieţaş, poţi să-mi spui unde e şcoala?

Băieţaşul îl fixă nedumerit, apoi se încruntă, se schimonosi, iar în ochi îi băltiră lacrimile. Dorin îl eliberă exact înaintea unui bocet răsunător. Copilul plecă mai departe ca o jucărie trasă cu cheia ce a întâmpinat întâmplător un obstacol.

Era un sat de nebuni! Chiar atunci se ivi o fetiţă sărind pârleazul gardului dintre fâneţe.

–         Vă spui eu unde-i şcoala! Ha, ha! Ăla era Nuşu, v-aţi găsit pe cine să-ntrebaţi!

Copila zâmbea din ochi şi părea isteaţă spirt. Mai exista deci speranţă pentru populaţia micii aşezări.

–         Mergeţi pe uliţa asta până v-apare o troiţă pe dreapta. Acolo o să vedeţi că se face alt drum; mergeţi pe el şi găsiţi şcoala. Are curte cu brazi, are şi tăbliţă…

–         Mulţumesc mult, ai fost foarte amabilă, domnişoară. spuse Dorin serios. Dar tu de ce nu eşti la şcoală?

–         Am rămas cu frati-meu ăl mic, că-i mama plecată la oraş. se îmbujoră descendenta Evei măgulită pentru că străinul recunoscuse în ea o „domnişoară”.

Chiar dacă n-ar fi zărit brazii, sau n-ar fi dibuit cu ochii tăbliţa albastră a ministerului, tot n-ar fi putut rata instituţia de învăţământ. Era o oră de sport şi elevii celor patru clase primare concurau într-o alergare cu ştafetă. Curtea răsuna de râsete, încurajări şi aplauze.  Dorin îi privi până identifică o învăţătoare. Deschise portiţa şi se apropie încet: concurenţii tocmai trecuseră linia de final, zgâmâită pe pământ cu un băţ. Învăţătoarea le aruncă două mingi.

Dorin inspiră profund; poate era de vină dimineaţa de iunie, poate aerul atât de curat cum nu mai respirase în Bucureşti… sau poate vinul de aseară… Ori era veselia copiilor molipsitoare? Totul arăta ca-ntr-o poveste: şcoala mică, văruită cu alb pur, cu uşile şi tocurile ferestrelor albastre; copiii alergând într-o curte cu iarbă verde, adevărată; soarele pe cerul clar şi clopote bătând undeva la o biserică; învăţătoarea suplă, cu părul strâns într-un nod greu la ceafă…

–         Bună ziua, pe cine căutaţi?

–         Sărut mâna. Sunt reporter. declară  Dorin aşteptând în sinea lui ca învăţătoarea s-o ia la fugă ţipând. Mă numesc Dorin Pavelescu.

–         Vă pot ajuta cu ceva?

–         Aveţi un elev Fănel… Putem vorbi puţin despre el?

Pe chipul învăţătoarei trecu un nor:

–         Da, dar va trebui să mai staţi câteva minute, mă aşteaptă o mămică, e aici mai de mult… Luaţi loc pe bancă, vin imediat.

Ce anume i se părea cunoscut la această femeie? O privi cum se îndepărta şi ţinuta ei, dincolo de asemănarea fizică, îi aminti de Lia. Lia! Numele fostei soţii  încă îi ardea inima. Nu putea uita că cea mai frumoasă dintre femei fusese soţia lui timp de cinci ani. În fiecare zi o iubea mai mult decât în cea de dinainte şi era convins că şi ea îl iubeşte la fel. Până în dimineaţa când ea  îl sună la serviciu şi-i spuse că are o surpriză pentru el. I-a dat întâlnire la restaurantul unde mâncau uneori. Era radioasă.

„Dumnezeule, în sfârşit vom avea un copil!” îşi spuse în gând şi aşteptă ca ea să vorbească. Dar când ea vorbi, îi căzu cerul în cap:

–         Dorin, promite-mi că te vei bucura împreună cu mine! Eu sunt fericită.

–         Da, iubita mea, cum să nu?

–         Dorin… m-am îndrăgostit cu adevărat. Mi-am găsit sufletul pereche. Te rog, nu fi egoist, bucură-te cu noi! Dacă mă iubeşti, te vei bucura de bucuria mea…

Iar el, în loc să-i dea o pereche de palme de faţă cu toţi, el lăsase capul în jos şi se transformase în stană. Ar fi vrut să-i spună ceva, dar simţea că nu mai poate. La toate insistenţele ei a tăcut. Chelnerul i-a întrebat de mai multe ori ce vor să comande, apoi i-a lăsat în pace. Lia a început să lăcrimeze, neînţeleasă. Era atât de frumoasă! Dorin se întrebă în sine, cu o curiozitate aproape ştiinţifică, dacă îşi bătea joc de el sau efectiv era proastă. Nu-l mai interesa. Părăsi localul.

Acasă observă că toate lucrurile ei dispăruseră. Lia nu mai era. Cinci ani s-au dus purtaţi de vânt. Apoi au venit hârtiile de divorţ. Scârbit, îi cedă totul la partaj. Avea un profund sentiment de eşec…

Şi acum, învăţătoarea cea tânără îndrăznea să-i semene Liei atât de mult!

–         Gata, vă stau la dispoziţie…

–         Aş dori să-mi vorbiţi despre Fănel. Dar mai întâi, cum vă numiţi, vă rog.

–         Ioana Teodor. Bănuiesc că aţi aflat deja multe despre Fănel… În momentul de faţă nu mai frecventează cursurile. Am discutat cu părinţii lui, cu poliţistul, dar eu nu pot lua măsuri peste familia sa. Este o situaţie nefericită. Are nevoie de un psiholog, de ajutor de specialitate.

–         Când a fost ultima dată la şcoală?

–         Cam acum o lună… Dacă vreţi ne putem uita în catalog.

–         Cum vi s-a părut?

–         A fost întotdeauna un elev peste media clasei. Chiar şi când se vedea că e… tulburat… a dat răspunsuri bune; unele foarte bune. Dacă stau să mă gândesc… e ciudat… parcă învăţa mai bine ca niciodată în ultimul timp, reţinea imediat, era intuitiv, prindea din zbor o idee…

–         Am aflat că după ce a fugit de acasă, a fost găsit în tovărăşia unui…nebun… Ce credeţi despre asta?

Învăţătoarea se albi, apoi se îmbujoră. Înghiţi un nod ca să poată răspunde:

–         Nu ştiu ce să cred.

–         Bine. admise Dorin.

–         Ştiţi, nu mai am timp, trebuie să intru la clasă.

–         O să vă mai caut, poate mâine.

–         V-am spus tot…

–         S-ar putea să mai am nevoie de-o părere…

Un grup de fete veni fuga:

–         Domnişoara! Domnişoara! Băieţii ne-au luat mingea şi nu ne lasă şi pe noi pe teren!

Învăţătoarea se ridică scuzându-se şi plecă vizibil uşurată. Dar o prinsese! Nasul lui îi spunea că Ioana Teodor mai ştie ceva. Ceva ce n-a vrut să-i spună şi lui. Dar asta nu însemna că n-avea să-i mărturisească până la urmă…

Mulţumit, se îndreptă spre centrul comunei, spre cârciumă. Avea frigider. Acolo, la una din mesele jegoase, îşi notă nişte idei cu pixul în carneţel. Luă o bere, apoi încă una, apoi o cafea. Se gândi la Ioana, învăţătoarea. La Lia… Şi ajunse la concluzia normală că ar fi fost bine să mănânce. Precis mamae Onela îi fripsese un pui, aşa cum îi promisese la plecare. Va gusta o mâncare simplă, ca în copilărie, în satul bunicilor.

În dimineaţa următoare se trezi sufocat, transpirat şi îngrozit. Visase urât toată noaptea, dar spre zori coşmarul se adânci. Ceva greu i se aşezase pe piept, strivindu-l. Încercase să scape, dar nu putea schiţa nici un gest. Când reuşi să deschidă ochii, constată că era închis în capsula rigidă a unui ou uriaş. Un ou de cremene. Nu se putea mişca, abia respira. Poziţia fetală îl făcea să se simtă extrem de vulnerabil. Şi era atât de lucid!

Îl trezi ţipătul unei gâşte. Deodată căzu în realitate, de parcă pereţii duri ai oului nici n-ar fi existat. Slavă Domnului! I se păruse că e închis pentru eternitate acolo, conştient şi nemuritor ca să se autodevoreze.

Usturoiul? Mujdeiul de usturoi de lângă pui să fi fost vinovat? Sau berea? O fi fost veche…

Se spălă afară, la fântână. Simţea că are cearcăne şi tremură în vântul răcoros. Mamae Onela îl citi pe loc:

–         Ce-ai domnu Dorin? Că nu prea ţi-e bine, ai?

–         Nu ştiu, cred că fierea, poate de la usturoi…

–         Ia la maica o ulcică de moare acrişoară, că-ţi ia rău cu mâna! Na, vezi ce bună ie?

–         Chiar, mă simt mai bine. Sărut mâna, mamae! Auzi, vreau să te întreb ceva, dar nu vorbeşti cu nimeni…

–         Gata!

–         Am stat ieri de vorbă cu învăţătoarea, cu Ioana…

–         Aha!

–         Mi s-a părut stânjenită când am pomenit de nebunul acela…

–         Ete, na! Păi George i-a fost drăguţ până a-l chinui duhu rău. Că de-aia-i nemăritată şi-acu, că l-o iubit sireaca… Că altfel ce fată cuminte şi la locu’ iei!

–         A! Mulţumesc, mamae Onela, m-ai ajutat.

–         Să trăieşti, da’ acu hai de mănâncă, că pe-urmă io plec în luncă să iau nişte mohor. Îţi prăjesc nişte ochiuri în tigaie cu bucăţi de la garniţă, ai? Văz că ieşti mai bine…

–         Da, e grozav.

Când socoti că a trecut pauza de prânz, Dorin se mobiliză. Părăsi prispa umbrită unde digerase în tihnă dejunul bogat, îmbrăcă un tricou cam şifonat, îşi trecu mâna prin părul tuns scurt şi ieşi pe uliţă. Ia să vedem primăria…

Portarul răutăcios nu era pe nicăieri, aşa că intră pe un hol rece, neprimitor, unde la o fereastră nordică mureau nişte muşcate. Câteva uşi închise, cu numere agăţate în mijloc. Un plan de evacuare al clădirii. Dorin privi în jur: o singură intrare, trei încăperi; ce să evacuezi?

Bătu în prima uşă. Îi răspunse un glas răstit:

–         Intră!

–         Bună ziua… Domnu primar?

–         Aveţi programare?

–         Nu…

–         Atunci nu vă poate primi.

–         Sunt de la ziar.

–         E plecat, are şedinţă la oraş.

Se întoarse în uliţă. Cum de nu-l văzuse până atunci? Lângă stâlpul de curent, un panou de afişaj. „Oferta turistică a comunei Costeşti”. Dorin citi cu interes. Măcar să se plimbe,  că ancheta tot mergea prost … Costeştiul era impresionant ca ofertă! Multe biserici, mânăstirea Bistriţa, Peştera Liliecilor, rezervaţia din Munţii Buila-Vânturariţa, Muzeul Trovanţilor… Citi despre trovanţi. Privi ceasul: două jumătate. Era groaznic de cald, şi satul părea mort. Ce altceva ar fi putut face? Să caute muzeul în aer liber!

Atunci se dumiri ce erau pietroaiele pe care le etalau gospodarii în grădiniţele din faţa caselor: trovanţi! Erau ciudaţi, ca nişte cocoaşe mângâiate de-o mână uriaşă… Când ajunse într-un crâng, regretă că nu întrebase mai întâi despre locaţia exactă a muzeului. Era evident că rătăcea, dar plimbarea era plăcută, cu sau fără ţintă. Şi totuşi! Iată că era pe drumul bun! Alături de poteca pe care mergea, zări un trovant. Era straniu că se afla în pădure, dat fiind că locul lor de formare era un sit nisipos de lângă pârâu. Poate cineva a vrut să-l ducă acasă, în grădină. Îl studie cu atenţie: avea dimensiunile unui ceaun de cincizeci de litri ca cel în care mamae Onela fierbea borhotul la porci. Şi era tot atât de negru; doar că purta pe spinare nişte muguri cenuşii, zgrunţuroşi… Îl atinse încet, de parcă ar fi fost viu. Era cald.

Se hotărî să meargă mai departe. Potecuţa ducea la pârâu, din câte se părea. Auzi paşi străbătând frunzişul şi se opri. Ascultă. Pădurea îşi ţinea respiraţia. Porni din nou. Scoase aparatul de fotografiat din husa de piele. Să fie pregătit dacă apare ceva… Paşii nesiguri înaintară şi ei. Auzi mai în vale o voce:

–         George, tu eşti? Vrei să vorbim? Nu-ţi fie frică, vino!

Dorin putea să jure că vocea era a Ioanei. Mai făcu doi, trei metri şi se aşeză. Paşii din vale se apropiau.

–         George? Tu eşti?

–         Nu, dar aş vrea să stăm de vorbă…

Surprinsă, Ioana nu se strădui să-şi mascheze neplăcerea.

–         Nu e frumos să mă urmăreşti aşa…

–         Nu te-am urmărit chiar deloc! Căutam muzeul trovanţilor.

–         Aici? E fix în cealaltă parte a satului. Ţi-am răspuns la tot ce m-ai întrebat, şi continui să mă urmăreşti; acum înţeleg de ce se spune că ziariştii sunt groaznici.

–         Nu, nu te urmăream. Şi nici nu mi-ai spus adevărul. Când te-am întrebat de nebun…

–         Îl cheamă George, nu e animal.

–         Linişteşte-te, n-am spus nimic rău de el. Când am venit, a fost primul om pe care l-am văzut. Mă gândeam la ce înseamnă nebunia… De ce ne considerăm noi sănătoşi… Autiştii… sunt nebuni? Nu, doar percep altfel lumea… Când te-am întrebat n-am ştiut… N-am ştiut că aţi fost…

–         Nu vreau să vorbesc despre asta!

–         Nici mie nu-mi place să vorbesc despre felul cum m-a părăsit nevastă-mea exact când trăiam cu impresia că ne iubim mai mult… Dar mi-am impus să trec peste orice durere.

Dorin suspină. O privi pe furiş: niciodată nu dădeai greş dacă mizai pe compasiunea unei femei. Ioana deveni ezitantă; înverşunarea dispăru subit.

–         Îmi pare rău. zise neutru.

–         Ştii, Ioana… Pot să-ţi spun pe nume?

–         Sigur.

–         Nu-i pasă nimănui că un copil de unsprezece ani doarme de atâta timp sub cerul liber? Ca să nu spun că s-ar putea să nici nu mai fie în viaţă… Mi se pare foarte ciudat. Eşti cadru didactic. Înţeleg că e treaba familiei şi totuşi… Nu se poate face nimic? Sunt gata să mă implic, să ajut. E doar un băieţel, Ioana! Probabil că e singur şi speriat. George… prietenul tău… nu e vinovat, dar l-ar putea răni pe copil.

Femeia îşi acoperi faţa cu palmele. Plângea. Se aşezară la umbra copacilor. Era mai indicat să n-o preseze. S-o lase încet dacă dorea s-o convingă să vorbească.

–         Nu înţelegi. hohoti ea. Nici n-ai cum…

–         Am o minte deschisă. Explică-mi!

Ioana  îşi şterse lacrimile cu dosul palmei. Tăcea îmbufnată şi căuta prin iarbă frunzuliţe pe care le zdrobea între degete. Umbra era atât de deasă şi răcoroasă, încât Dorin se întinse pe spate căutând să vadă cerul prin frunzişul fără odihnă. Parfum de pelin şi roiniţă se prelingea de pe mâinile fetei şi-l străpunse un dor de copilărie, de bunicii cu păr alb de la marginea satului, aşteptându-l într-o căsuţă de lemn tencuită cu chirpici.

–         Eu cred, începu el evaziv, că există o legătură între George şi Fănel. Nu ştiu de ce. Dar tu ştii şi nu vrei să-mi spui. Poate-i ajutăm; am relaţii la Bucureşti, i-am putea interna…

–         Aş vrea să-ţi spun, numai că…

–         Uite, facem o înţelegere: am să iau de bun orice mi-ai spune. Nu comentez.

–         Mi-e frică,  nu-nţelegi?

Dorin se ridică. Mica mafie locală!

–         Poliţistu? Primaru? De cine ţi-e frică?

Ioana se ridică şi ea. Zbuciumul prin care trecea era vizibil.

–         Mi-e frică să nu mă ia şi pe mine! zise răguşit. La toţi ne e frică! Te fură când nu ştii…

Dorin se simţi confuz. Femeia părea să manifeste un început de isterie: tremura violent, lacrimile îi curgeau într-un plâns ciudat, adânc, nu-şi găsea cuvintele.

Îi fu milă de ea. Probabil că nu era bine ceea ce făcea, dar nu putu rezista imboldului: întinse mâna spre ea şi-o luă în braţe. O strânse tare de tot şi o simţi în sfârşit descătuşată de teamă. Plânse cu capul pe umărul lui. Apoi se linişti şi se desprinse de el.

–         Ne ascultă. Hai să plecăm, nu e bine să stai prea mult într-un loc.

Ar fi vrut să obiecteze, să n-o lase să schimbe subiectul când fusese atât de aproape de o mărturisire. Să plece, însemna să amâne.

Întâi crezu că plouă. Apoi percepu mâna Ioanei crispându-se în mâna lui. Şi abia după aceea se trezi lovit în obraz, pe braţe, pe picioare de o ploaie de mici proiectile.

–         Fugi! ţipă Ioana.

Îşi apărau ochii cu braţul ridicat, căutau să nu se împiedice în tufişuri şi alergau spre sat. Dorin vedea imaginile mişcate, cu lungi fâşii de verde, cu puncte roşii în dreptul Ioanei. Zburau pietre mici, ca o driblură şi-i nimeriseră. Sângera şi el. Era o ploaie, dar nu din cer, ci orizontală. Ioana căzu. Îngenunche s-o ajute. Groaza întipărită pe figura ei i se păru mai sinistră decât orice.

–         Spre pârâu! articulă înnebunită şi se ridică într-o forţare dincolo de puterile ei. Pietrele sfişchiuiau cu furie, Dorin distingea şuieratul lor, răpăitul celor care loveau trunchiuri de copac, sunetul moale al celor care le sfâşiau hainele sau se încurcau în mărăcinişuri. Albia pârâului se ivi printre plutele înalte şi, de îndată ce călcară pe nisip, ploaia se opri.

Dorin îşi atinse buza lovită: sângera. Strivi o înjurătură; îi era ciudă că se speriase. Dar prea se întâmplase iute. Poltergeist. Clasic. Crezu că înţelege toată povestea: Fănel era la vârsta predilectă pentru astfel de manifestări; el stârnea ploi de pietre, el plimba obiecte fără să le atingă. Sătenii îl considerau posedat. Familia exasperată îl alungase. Era ceva straniu, dar nu nemaiauzit.

–         S-a oprit. constată cu nepăsare atent calculată. Te-a lovit rău, mama lui de copil!

Ioana îl privi contrariată. Îşi presă mâneca rochiei de tâmpla care-i sângera:

–         Te gândeşti la Fănel? Nu el o face.

–         George?

„Să ştii că e gelos!” îşi zise în gând şi se simţi satisfăcut.

Ioana clătină din cap cu tristeţe.

–         Dar spune-mi odată, pentru dumnezeu! izbucni Dorin iritat.

Fata mângâie nisipul fierbinte de pe prund; îl trase spre ea, jos şi-i şopti la ureche:

–         Trovantul cel mare din peşteră, el face tot.

–         Cine?

–         Şşş! Aici nu ne loveşte că suntem pe nisip, e carnea lui. N-ai văzut bolovanii din curţi? Trovanţii? E unul mare de tot în peşteră, la lilieci, el e capu răutăţilor. Toţi sunt vii, n-ai simţit?

Dorin se-ndepărtă de ea şi-o privi suspicios. Ioana avea ceva disperat în ochi şi acum nu se mai oprea:

–         Pietroii cresc după ploaie… umblă noaptea de-i afli unde nu gândeşti… fură viaţa din om şi te transformă în stâncă… Începe să te doară ceafa. Pe-urmă ţi-apar negi pe mâini şi picioare, ţi se-ngroaşă pielea tot mai tare până se face crustă de piatră. Devii greoi. Nu te mai poţi urni. Apoi te faci de-al lor. Îţi ia mintea, te fac trovant. E ca o boală, se ia. De-asta l-au alungat pe Fănel. George a încercat să spargă trovantu cel mare. Ia luat minţile pe loc! Eu i-am spus să plecăm de-aici, da’ el nu şi nu, că e de datoria lui să-i scape… E bine acum? Cui îi mai pasă că el s-a zbătut pentru săteni?

–         Ioana! Gata, calmează-te. Hai acasă.

–         Vezi? Nu crezi nimic! Mi-o zis mama mare să nu povestesc, c-or încercat şi cei bătrâni şi n-or fost crezuţi, ba mai înfurii pe Cel Rău… Da’ am dovadă. Dovada vie, pe Moş Costea. Te duc la el, chiar de-o fi să nu ne mai întoarcem. Vino, sau n-ai curaj?

Dorin porni fără vorbă în urma ei. Urcau panta unui deal cu vegetaţie săracă. Colţi de stâncă se iveau ici-colo de sub palma de sol ce-l acoperea ca o blană. Sus, pe creastă erau formaţiuni bazaltice spectaculoase. Ar fi preferat să facă plimbarea asta altă dată, nu acum pe căldură. Dar, din moment ce pomenise de curaj, nu putea să dea înapoi.

–         Şi cine-i moş Costea ăsta la care mergem?

–         Ultimul furat care încă-i om. N-ai văzut pietrele prin grădini? Se zice că-s cei bătrâni, strămoşii, care s-au întors fiecare la casele lor… Dacă pui mâna pe ei, le mai simţi inima bătând adânc în piatră.

–         Da? rânji Dorin. Atunci ce-i cu pietroii de la muzeu?

–         Aceia sunt atât de vechi, încât nu şi-au mai găsit casa şi neamul. Nu e muzeu, e satul oamenilor de piatră. E chiar sub munte. Îi zice Pietreni. Dacă e linişte şi ai răbdare să-i asculţi, îi auzi scrâşnind înăuntru.

Dorin se opri străfulgerat. Era o senzaţie cunoscută. Îşi aminti coşmarul din zori şi-l scutură un val de frig în plin soare.

–         Când ai venit după mine astăzi, la pădure, n-ai văzut pe cărare un trovant negricios? Se duce acasă. E Lenuţa lui Chindeac. E dispărută de treizeci de ani.

–         Ioana! Aţi luat-o razna chiar toţi? Şi să ştii că n-am venit după tine…

–         Am ajuns. O să ne oprim înăuntru, lângă intrare, să ne obişnuim cu întunericul. Încearcă să nu atingi nimic. Nu ştim cum se ia molima.

–         Nu văd nicio intrare.

–         În spatele tufişurilor. Nu o cunosc decât localnicii. Comunică şi cu peştera liliecilor printr-un coridor îngust, dar eu nu pot să trec prin el; sunt claustrofobă.

În peşteră era un aer umed, dar răcoros. Undeva în adânc se auzea susur de apă.

Dorin încercă neplăcuta senzaţie că e ridicol. Ce naiba căuta în peşteră cu fata asta drăguţă, dar nebună de legat? Investigaţie, OK, dar până unde? Era lipsă de profesionalism că se luase după o sursă de neîncredere… Ioana era prea implicată.

–         Şi unde sunt liliecii? Sper că nu ţi-e frică…

–         Nu mi-e frică, am fost aici cu George. Nu ţi-am spus… El era student la geologie… Liliecii sunt în partea cealaltă, la intrările estice, unde sunt şi cele două biserici, Ovidenia şi Sfinţii Arhangheli. Sunt vechi, construite în stâncă, la intrări; aşa au încercat oamenii încă de atunci să stăvilească răul înăuntru. Da’ tot a ieşit… Hai să mergem. Fii atent pe unde calci, vino după mine.

Ar fi putut jura că se rătăciseră şi era pe cale să-i comunice asta Ioanei, când ea se opri în pragul unei săliţe. Întunericul nu era deplin. O lumină difuză era purtată de curentul de aer în continuă mişcare. Sau, cel puţin, aşa i se părea lui. Peştera era săracă în formaţiuni concreţionare; zărise câteva coloane, bolţi modeste, praguri. Un firicel de apă curgea chiar pe mijlocul principalei căi de acces şi probabil că acesta era reperul Ioanei. Pereţii păreau albi, acoperiţi de un praf gros, la fel ca şi zonele uscate. Din loc în loc se deschideau coridoare laterale, unele destul de înalte spre a fi străbătute uşor, altele înguste sau prea joase. Sinistru loc!

Atunci desluşi în săliţa din faţa lor un morman de pietre. I se păru că distinge mişcare acolo. Încercă să vadă mai bine. Ioana înaintă încet. Liniştea făcea ecou. Desluşi o respiraţie. Şi nu era a Ioanei! Se apropie şi el cu toate simţurile în alertă. Deodată văzu: în mijlocul bolovanilor stătea un moşneag. Avea corpul acoperit cu licheni şi cruste sticloase îi sudaseră picioarele în piatră. Un pietroi îi creştea din umăr şi povara lui îl apleca în faţă. Ioana vorbi cu o duşmănie de care Dorin n-ar fi crezut-o în stare:

–         Mi l-ai luat pe George! Te-am crezut că încă ţii cu noi… Da’ ţi-am spus că nu rămâne aşa.

–         Hăi, fato!

Dorin se cutremură: bătrânul avea un glas hârâit, iar încercarea de a-şi ridica fruntea scoase un sunet nesuferit ca un lighean cu apă împins pe podele.

–         Fatooo! gemu moşul. Poate mai vorbeşte şi dracu din mine, asta n-o pui la socoteală? Ăsta cine-i?

–         Tatae, sunt reporter. O să te scoatem de aici. O să te salvăm.

–         Hă, hă! hohoti arătarea de piatră.

–         Uită-te bine, Dorin! îl avertiză Ioana. Să nu mai spui că nu mă crezi. Când consideri că te-ai convins, plecăm!

–         Dar trebuie să-l ajutăm… De când n-a mai fost nimeni la el cu mâncare?

–         Taică, eu mânc pământ. Şi beu lapte de stâncă.  Pământul ăsta ie maica noastră, cum zice la carte: din pământ ieşti făcut, în pământ te vei întoarce. Şi ce dacă mănânc pământ? Nu ie spurcat. Din ţărână creşte buruiana câmpului care hrăneşte dobitoacele, iar pe dobitoace le taie omu’. Tot pământ are în gură şi ăl de-i zice carne!

–         Moş Costea, ia spune-i domnului ziarist, cine ţi-a făcut asta!

–         Bolovanu ăl mare, taică. Îţi dă-n nări praf de-ăla de-al lui şi te trezeşti cu coji de cremene la călcâie şi-n coate, apăi ieşti perdut…

–         Tatae, unde e bolovanu?

–         În fundu pământului, nu-l afli tălică. O crescut şi el, c-o fost mititel când o căzut din ceriu. Munţii sunt pe spinarea lui…

–         Ioana, hai să-ncercăm să-l ridicăm.

–         Ai înnebunit? Tu nu vezi că toate pietrele alea sunt prinse de el? Uită-te mai bine!

Dorin privi stupefiat ceea ce crezuse că sunt licheni: era un fel de sistem circulator extern cu bogate ramificaţii prin care bolborosea lent un lichid gri-verzui. Faţa bătrânului avea cruste de parcă i-ar fi ieşit unghii de sub piele; cu un ochi nu avea cum să mai vadă… Dar în ochiul viu sclipi un licăr de răutate şi moşul îşi arătă dinţii într-o grimasă înfiorătoare: erau lungi şi subţiri ca dinţii de gavial.

În acelaşi timp percepu un vuiet puternic dincolo de unul din pereţi; firicelul de apă le inundă picioarele. Ioana ţipă:

–         Să fugim! Repede!

O apucă de mână, mai mult de teama de-a nu se rătăci el, decât din dorinţa de a o salva pe ea. Alergau orbeşte prin apa ce venea din spate cu viteză. O teroare cumplită pusese stăpânire pe el: simţea un rău de neînţeles hăituindu-i. Nimeriră ieşirea şi continuară să fugă, dar apa râului subteran nu ieşi afară. Probabil îşi continua cursul pe sub pământ.

–    Gata cu moşu, s-a înecat!

–    Nici vorbă. N-are neapărată nevoie de aer, cum nu are nevoie de mâncare. Din momentul în care se contaminează, corpul lor suferă transformări.

Dorin îşi privi ceasul: era şase.

–         Unde mă pot conecta la internet?

–         La şcoală.

Dorin deschise laptop-ul. O privi pe Ioana cu coada ochiului. Îşi despletise părul ca să ascundă tâmpla şi obrazul lovite.

–         Vorbeşte-mi de George.

–         Nu…

–         Gândeşte-te c-o faci pentru el. E sigur că el şi copilu au aceeaşi boală; la fel şi moşu. Cum debutează? Care sunt primele simptome?

–         De moş Costea nu ştiu. E în peşteră de vreo şapte ani. El n-a fost nebun. Devenise fanatic… religios. Pupa icoanele şi bătea mătănii la toate slujbele. Acum îmi dau seama că era speriat. O făcea de frică. Credea că-l pedepseşte Dumnezeu. Se spunea că făcuse unele prostii…

–         Cum a început la George? Aţi fost tot timpul împreună?

–         Da, eram în vacanţă, anul trecut, vara. A coborât în peşteră. N-am fost cu el până jos, ţi-am spus că nu pot. Când s-a întors era foarte obosit, părea beat. Da’ nimic altceva.

–         Încearcă să-ţi aminteşti cât mai exact.

–         Ştiu că ne-am dus la Horezu, la târg, că era Sfântă Mărie… a doua zi…El era tot gândit. A zis că vrea să arunce în aer bolovanu. Cunoştea un maistru artificier. În ziua aceea la târg mi-a spus ce intenţii are. Seara, când ne-am întors acasă m-a condus şi mama l-a invitat să rămână la cină. Stăteam cu el pe bancă, mai fugeam să ajut pe mama şi numai odată îl văd că se apleacă spre stratu de flori şi ia un pumn de pământ. L-a băgat în gură. A înghiţit şi-a râs. Se purta ciudat, nu era el. L-am întrebat de ce a făcut aşa. Atunci a vrut să rupă o bucată de tencuială din perete; mama venea cu fripturile şi l-a văzut şi ea; săraca s-a îngălbenit pe dată. Eu ştiam de trovanţi, ne-au învăţat de mici cu frica lor. Dar n-am ştiut că poate să înceapă aşa.

–         Şi?

–         A fugit…

–         Hai, nu trebuie să plângi!

–         Vorbeau oamenii că l-au văzut dezbrăcat, la râu, tăvălindu-se prin noroi. Nu se mai putea nimeni înţelege cu el.

–         Şi familia lui ce-a spus?

–         George nu e de aici, e dintr-o comună mai încolo, mai la sud. N-o are decât pe maică-sa, c-o divorţat şi era recăsătorită.

–         Bun. Fănel ţi-a fost elev. La el cum s-a manifestat?

–         Dacă stau să mă gândesc, am observat că învăţa mai bine. Chiar l-am lăudat. Doar că începuse să… se maimuţărească… se strâmba, te imita, scotea sunete… în toiul celei mai serioase atenţionări se întorcea la mine şi se strâmba. În schimb, dădea cele mai bune răspunsuri la ore. Erau nişte chestii direct proporţionale învăţatul şi scălâmbăielile… Uite, da… l-am văzut mâncând cretă! Am zis că vrea să facă trucul acela cu febra, ca să chiulească…

–         Cu alte cuvinte, avem un apetit crescut pentru minerale… Şi apoi, pur şi simplu, n-a mai venit la şcoală?

–         Devenise violent. Maimuţăreala nu mai era nevinovată. Lovea copiii. Doamne, nu pot să-ţi spun ce-a făcut cu nişte căţeluşi! Atunci m-am dus la maică-sa. Eu nu mi-am dat seama ce are, dar ea, săraca femeie, ştia. Mi-a povestit plângând cum încerca în fiecare seară să-i scoată crustele de piatră de pe coate…

–         Hai să căutăm pe net. „Mănâncă pământ”. Aşa! ia uite ce răspunsuri apar: sindromul Pica: mănâncă pământ, cărbune, rugină, tencuială, cenuşă… Vezi? Pentru „cruste pe piele” ce ne iasă? „Boala Morgellons” O.K.! În principiu, concluzia mea este că nu e neapărat ca trovantul, sau pietrele să le provoace asta, deci sunt vindecabili… Ioana, nu plânge!

–         Deci tot nu crezi. O iei ştiinţific. A mai fost pe-aici o echipă cu abordare ştiinţifică prin 1977, venită din Bucureşti. Mi-a povestit mama… Atunci au înfiinţat muzeul. Au găsit necropole la baza muntelui. Profesorul de istorie de la şcoala din Horezu a interpretat rezultatele ca fiind un loc de sacrificii umane, probabil pentru îmbunarea monstrului din pământ. A scos o broşurică, dar a fost retrasă încă de sub tipar. Iar el a dispărut.

–         Ce e rău în aceea că încerc o explicaţie ştiinţifică? Crezi mai degrabă în bau-bau?

–         Nu am nimic cu ştiinţa, atâta timp cât nu-şi imaginează că poate explica absolut tot. Sunt lucruri dincolo de capacitatea de cuprindere a raţiunii noastre.

–         Bine, Ioana. Am spus că am o minte deschisă; accept ca ipoteză de lucru şi posibilitatea ca trovantul să fie vinovat. Dar doresc înainte de toate să-l găsim pe Fănel. E inadmisibil ca un copil să fie părăsit în felul acesta. Şi acum acasă! S-a făcut târziu.

Dorin ajunse în curtea gazdelor tocmai la timp ca să ciocnească un pahar de vin cu moşu. Se întunecase de tot, dar afară în pridvor, unde era pusă masa, becul răspândea o lumină plăcută ce atrăgea fluturi de noapte cu aripi grele, goange blindate zornăind în armuri, gâze transparent-verzui care miroseau dacă le striveai. Dorin le privi tăcut, apoi îşi mută ochii pe bătrânul de lângă el.

–         Şi ie gata articolu la ziar, taică?

–         Nu, tatae. Dacă nu vreţi să mă ajutaţi…

–         Io-ţi povestii tot ce ştiui, de. Mai mult ce să fac?

–         Am fost în peşteră la moş Costea.

Bătrânul se înnegură:

–         D-apoi asta-i pe răspunderea dumitale, să ştii. Hai, măi, muiere, că îmi pleoşti rachiu urechile de când l-am beut şi mămăliga ceea tot nu-i fiartă! Adă un boţ de brânză, batăr!

–         Fănel are aceeaşi boală ca moş Costea şi ca George.

–         Tată, la fiecare îi rânduieşte Dumnezeu după voie; nu cerceta legile sale. Asta e!

–         Aţi fost în stare o comunitate întreagă, în frunte cu familia lui să abandonaţi un băieţel! L-aţi lăsat să moară!

–         De-acu nu mai moare, taică. Io zic să-ţi vezi de treaba lu’ matale, că-i mai bine, auzi?

–         Măcar spuneţi-mi tot ce ştiţi.

–         Io atât ştiui.

Baba Onela trânti mămăliga pe cârpător cu ostentaţie:

–         Nu crezui c-ajung la anii ăştia să-mi fie ruşine cu omu meu!

–         Ce-ai, fă, ai căpiat? Ia mai taci!

–         Ba să taci mata, uncheşule, auzi? Că io îi zic lu’ domnu ce mai ştiu. Că dacă nu tăceaţi toţi ca porcu la tărâţe, poate nu vedeai atâţia nebuni pe uliţe. Ietă-l, domnu’ Dorin, pe omu meu: moare de teamă, c-aşa o fost învăţat de pe vremuri. Geaba îi zic că s-or dus comuniştii cu partidu lor. Ie mai lesne să taci, uncheşule? Mi-e ruşine cu voi, Grigore! De ce să nu spunem c-avem un năcaz? Ie demon, mamă, acolo subt pământ! De la suflarea lui puturoasă se betegesc oamenii din moşi strămoşi. Şi n-are leac. Or venit domni mari, şcoliţi să-i dea de capăt şi n-or putut. Măcar or pus un gard de sârmă ghimpată de nu mai trecea nimini spre borta aia blestemată. Da’ după revoluţie s-o furat tot. De la ceape or luat animalele, porumbu, ţevile de irigaţie, ţigla de pe grajduri, tot! S-o furat şi sârma din juru peşterii. Usca-i-s-ar mâna cui a luat-o! Că de-aia ni se bolnăvesc copiii! Domnu’ Dorin, ziceţi cui trebe, poate aude şi de noi cineva.

–         Mamae, zici c-a fost aici o echipă din Bucureşti?

–         Da, mamă, ie mult de-atunci, că eream io tineră. Moşu ăsta erea secretar la primărie, el i-o primit, da’ nu vrea să zică. Erai mai curajos, uncheşule, pe vremuri; ascultai vocea Americii la radio, ţii minte? O fost nişte domni prefesori într-o vară cu o maşină în care aveau multe minunăţii, plină cu felurite borcănaşe şi clondire în care adunau pietricele şi lipeau pe iele hârtiuţe scrise… Ehe! Dacă iei nu i-or dat de capăt, nici nu ştiu… Or coborât în peşteră de mai multe ori, îi conducea un pui de fată, Lenuţa lu’ Chindeac, care s-o şi bolnăvit dup-aia… Şi numa ce-o venit o maşină neagră cu număr mic într-o bună zi, de-i ia la întrebări. Or trăbuit să plece. Ce s-o mai supărat domn prefesor, ăl bătrân care erea şi cel mai deştept între iei! Atunci or închis intrarea şi-or pus numele la pietroaiele cele mari „muzeu” şi gata.

–         Şi acei profesori ce spuneau de ceea ce au descoperit?

–         Nu prea vorbea cu noi, mamă… Deşi erea cumsecade, aşa, ca oamini… Că i-am cunoscut binişor că le făceam de mâncare cu rându, cum o hotărât domn părinte la biserică… Şi-or dormit la Nuţa, verişoara mea, că erea vădană şi-avea odăi goale…

–         Mă duc mâine la tanti Nuţa, atunci… Poate îmi mai spune ceva.

–         Ăhă, maică, Nuţa s-o mutat la Domnu de câţiva ani. Da’ dacă vreai să vezi casa, te duc, că nouă ne-o rămas toate după ia, că n-o avut copii. Am şi-un cufăraş de-al lui domn prefesor pe care crez că l-o uitat la ia, dară nu l-am descuiet că nu-i frumos; am tot aşteptat să-l ceară. Dacă vreai, deschide-l tălică.

–         Ho, muiere, că vorbişi să ne-ajungă până la a doua venire a Mântuitorului! Acu dacă  vărsaşi din tine tot, dă-ne să mâncăm că-i arat eu cufăru la domnu’!

Dorin se trezi abia spre prânz. În cap îi stăruia un singur gând: să-i arate Ioanei ce descoperise printre lucrurile profesorului.

Găsi în bucătăria de vară pe cuptor, sub un ştergar, turtă caldă, carne cu varză acră şi plăcinte. Se aşeză pe scăunel să mănânce, cuprins de-un val de duioşie pentru mamae Onela.

Când soarele încingea praful pe drum, în arşiţa amiezii, ieşi pe portiţă. La şcoală o aşteptă pe Ioana sub brazii înalţi, răcoroşi.

–         Nu ştiam că la clasele I-IV faceţi cursuri până la două…

–         A, nu. Am avut şedinţă de catedră. Ce faci?

–         Am găsit carnetul ăsta de notiţe între lucrurile unuia dintre profesorii care au cercetat trovanţii. Nu-mi dau seama cum de l-a lăsat aici.

Ioana privea în gol. Lovitura de piatră de pe tâmplă se închisese ca o floare mică, roşie. Dorin ar fi vrut s-o sărute acolo.

–         Ioana, mă auzi? La ce te gândeşti?

–         Te-am auzit. Am pus-o pe mama să-mi povestească de echipa de geologi din ’77. Şi-a amintit că pe profesorul care coordona grupul îl chema Gavăţ. A ajuns la noi un zvon că s-ar fi sinucis un an mai târziu. A înţeles că trebuia să se grăbească…

–         Cum adică?

–         Dacă boala evoluează, nu mai poţi muri; transformarea merge până la capăt. Nu te lasă să-i scapi.

–         Deşi nu-mi place, trebuie să admit că ai avut dreptate. În cazul în care acest geolog nu era nebun, ceea ce a notat în carnet este înspăimântător. Vrei să-ţi citesc?

–         Îmh.

–         Nu te plictisesc, redau doar pasajele relevante, oricum, notele sunt destul de succinte. Fii atentă:

„Trovanţii sunt concreţiuni grezoase şi reprezintă cimentări locale în masa nisipurilor care îi conţin, iar secreţia neuniformă a cimentului conduce la diferite forme ale acestora…”

–         N-a spus nimic deosebit.

–         Ascultă mai departe:

„Concreţiunile sunt aglomerări punctuale de substanţă minerală cu structură concentrică, zonară, formate diagenetic prin creştere centrifugă”

–         Mă rog, aici e mai vag, da’ stai să vezi:

„După acumulare, sedimentele clastice(depozitele nisipoase), îşi modifică organizarea internă din cauze mecanice, chimice, dar mai ales biotice.”

–         Ai auzit? „Biotice” Adică se referă la viaţă. Se modifică sub acţiunea unui factor biologic, Ioana! Ascultă:

„Unicitatea trovanţilor constă în aceea că soluţia de carbonaţi a fost înlocuită la formarea cestora cu o soluţie organică de siliciu şi cimentarea s-a făcut doar în jurul unor anumite centre care au ca punct de plecare o rocă a cărei compoziţie este necunoscută.”

–         Îţi dai seama? Ce zicea moş Costea de piatra căzută din cer? Şi „soluţie organică de siliciu”. Nu cred că există aşa ceva pe pământ, este evident o formă străină de viaţă…

–         Îmi pare bine că te-ai convins.

–         Uite, a desenat o hartă; aici e cartografiată peştera. Nu ştiam că există şi-o peşteră a urşilor. Hai să-ţi mai citesc!

–         Dorin, eu ştiam toate astea, uiţi că George era student la geologie? Pentru tine sunt revelaţii, noi le cunoaştem dintotdeauna… Problema e cu totul alta.

–         Ioana, îţi promit că n-am să las lucrurile aşa. Ştiu unde e cazul să mă adresez ca să mă fac auzit. Niciun om nu mai trebuie să trăiască acel coşmar. Însă până mă întorc, trebuie să astupăm intrarea. George a avut o idee bună. Mai ştii unde putem găsi artificierul?

–         Da, la Horezu, am fost împreună la el.

–         Păi atunci, mâine mergem la Horezu.

Excursia până la Horezu împreună cu Ioana îi dădea emoţii. Tot restul acelei după amieze visă cum va petrece cu ea o sâmbătă întreagă. Spre seară, după ce notase câteva puncte de reper pentru articol pe măsuţa soioasă a cârciumii şi golise două sticle de bere îşi puse problema serios despre relaţia cu Ioana. Cât avea să mai stea singur? Era prima femeie care îl interesa în mod real de la Lia încoace. Are s-o ia cu el la Bucureşti. Ba mai mult, o va lua de nevastă! Odată decis, o mare mulţumire puse stăpânire pe sufletul său. Intră în vorbă afabil cu sătenii ce-l înconjurară şi le povesti despre evenimente politice şi dedesubturile lor, despre plata subvenţiilor în agricultură, despre manevrele esoterice ale băncilor şi ascultă politicos epopeea retrocedărilor din localitate… Era întuneric afară când se ridică dintre bărbaţii încinşi de alcool şi de finalul campionatului ce se urmărea în comun la televizorul de pe bufet. Trebuia să se odihnească. Avea capul greu.

Pe uliţe, luna îl ajută să nu se împiedice. Noaptea era caldă şi parfumată, greierii ţârâiau peste tot, auzi şi-un huhurez departe spre pădure. Trase aer în piept cu încântare. Da, viaţa la ţară avea un farmec al ei…

Când ajunse în dreptul casei gazdelor, desluşi o pată întunecată lipită de stâlpul de piatră al porţii. Din cauza umbrei albastre aruncate de un copac, nu putea desluşi dacă era om sau animal. Însă trebuia să se apropie, fiindcă îi stătea exact în drum. Se auzea un sunet cunoscut venind dinspre ea, dar lui Dorin îi trebui câteva secunde să-l identifice: era zgomotul unui cuţit ascuţit pe gresie; al mai multor cuţite ascuţite în acelaşi timp. Şi, deşi era un sunet familiar, un fior rece îi dansă pe şira spinării ca o avertizare, cu o clipă înainte de-a intui ce era arătarea: Fănel!

Copilul se mişcă, lumina seacă a lunii i-l înfăţişă lui Dorin: resturi de haine atârnau zdrenţăros peste trupul crescut inegal. O mână se transformase în cilindru de cremene, în jurul gâtului se adăugaseră inele dure de piatră şi-l siliseră să se lungească nefiresc, picioarele păreau unite de la genunchi în sus. Fănel muşca din stâlpii porţii. Îngrozit, Dorin îi văzu dinţii cenuşii, lungi, capabili să sfărâme roca. Dar nimic nu-l cutremură ca ochii băiatului. Erau vii, sclipitori, inteligenţi şi lipsiţi de orice urmă de simţire. Ceea ce se oglindea în ei era un rău pur, fascinant ca flacăra lumânării pentru o molie. Dorin rămase încremenit, prezenţa de spirit i se evaporase instantaneu, doar inima îi palpita înecată în coşul pieptului. Fănel îi aruncă o privire încărcată de dispreţ. Pocni cu braţul de piatră în gard atât de puternic, încât săriră scântei, râse strident apoi se îndepărtă greoi, de parcă ar fi avut ambele picioare pe cracul aceluiaşi pantalon. Dorin îl privi până dispăru în faldurile nopţii. Intră în casă transpirat, dârdâind de emoţie.

–         Crezi că e posibil să nu vină? Să ne fi minţit?

–         N-am de unde să ştiu. Îl cunosc la fel de puţin ca şi tine.

Îl aşteptau pe nea Aurică artificierul la umbra săracă a unui salcâm pipernicit nu departe de intrarea în peşteră. Dorin era stânjenit şi se enervă. Acesta era simptomul fără greş atunci când se îndrăgostea şi n-ar fi vrut ca Ioana să se amuze. Avea ceva să-i spună, ceva de maximă importanţă şi socoti că era indicat să înceapă cu o problemă mai gravă.

–         Ştii, Ioana, n-am vrut să-ţi stric ieri buna dispoziţie… Şi n-am dorit nici eu să-mi amintesc cât eram cu tine… Înţelegi? Vineri seara am rămas la cârciumă să notez unele idei pentru articol, m-am uitat la meciul de fotbal, că n-aveam ce face… Pe la zece şi ceva m-am dus spre casă. În poartă la mamae Onela era… întâi n-am văzut ce e. Apoi mi-am dat seama că era Fănel.

–         L-ai văzut? Mai vorbeşte?

–         Nu… A râs, dar a fost un râs drăcesc. Moş Costea nu m-a impresionat aşa. Copilul acesta a păţit un lucru… Parcă s-a mutat în el ceva străin de tot ce cunosc. E pe jumătate pietrificat. Şi musteşte de ură. Ioana, nu vreau ca tu să mai rămâi aici. Ascultă-mă! Vreau să vii cu mine la Bucureşti.

–         Nu se poate.

–         Ioana, îţi găsesc post de învăţătoare fără probleme. Nu cred că părinţii tăi ar avea ceva împotrivă să te ştie în siguranţă.

–         Nu-mi permit. Unde să plec aşa, de nebună?

–         Ioana! Eu vreau să te iau de soţie. Stai, nu fugi!

–         Nu fug, dar nu cred că e momentul să…

–         Ştiu, ştiu! Te rog să mă ierţi că ţi-am spus în felul acesta. Dar trebuie să ne grăbim. Eu mâine plec, dar intenţionez să mă întorc în două, trei zile. Nu vreau ca tu să mai fii aici. Te iau cu mine atunci.

–         Eşti fantastic! M-ai întrebat dacă eu doresc să mă mărit cu tine?

–         Nu ştiu dacă vrei să te măriţi cu mine, dar cred că mă placi şi tu. Când se întâlnesc doi oameni care se aseamănă, nu este nevoie de prea multe declaraţii.

–         Nu-mi permit să locuiesc în capitală. Nu sunt bogată, să ştii.

–         Eşti foarte bogată. Presupun că nu vei dori să stai la mine. Dar am o mătuşă singură care închiriază o cameră la studente. O să fii liniştită şi în siguranţă acolo. Vrei? Asta doar până aranjăm nunta.

–         Dorin…

–         Ah! Sunt fericit! Ioana, te iubesc!

–         Dar n-am spus „da”!

–         Ba da, ochii tăi au spus-o!

–         Stai cuminte, Dorin, uite, vine nea Aurică!

–         Bună ziua, bună ziua! Gata, nea Aurică?

–         Să trăiţi, taică. Păi cum? Mă urneam pân-aci de florile mărului?

–         Dar aţi adus ce trebuie? Că nu văd decât o plăsuţă…

–         He, he…

Nea Aurică se roşi de plăcere. Era un moş încă falnic, cu păr alb şi perciuni stufoşi, iar ochii mici scânteiau ca ai unui copil pus pe ghiduşii.

–         Taică, vreţi să aruncaţi în aer intrarea în peşteră, iar eu n-am pus întrebări, că de ce, că cum, că aşa şi pe dincolo… Poate socot  că e bine ce faceţi. Sau poate nu pun întrebări de felu meu… Da’ să crezi că nu-s pregătit… Mă, taicule, pe ce pui eu mâna se face exploziv, auzi? E treaba mea cu ce îţi dărâm gura peşterii. Dacă vreau cu dinamită, cu dinamită! Dacă vreau cu trotil, cu trotil! Da’ dacă eu vreau cu zahăr şi pastă de hârtie, la care am adăugat aşa, un piculeţ de nălbitor de rufe de la muiere, ce-ai tu cu mine? He, he…

–         De unde ai dumneata trotil?

–         Eeee! Treaba mea. Poate îmi place pescuitul sportiv…he, he… N-aveţi grijă. Ia ajutaţi-mă să desfăşor firu… Îl ducem puţin mai încolo ca să fim siguri că pică bolta de la intrare. Fata tatii, să n-apeşi pe manetă c-ajungem prea curând la Sân Petru! La aia umblu doar eu. E! A fost greu? Acu gata, însă pân-a bubui, vreau ălea  două milioane, taică.

–         Sigur, poftim.

–         Vezi că suntem pretini? Doamne-ajută, o dăm jos!

Nea Aurică apăsă pe „manetă”. În locul unei explozii, auziră un răcnet. Ioana tresări. George nebunul, gol, cu părul ţeapăn, acoperit de cruste ca de nişte platoşe până la brâu se repezise în peşteră. Urletele lui răzbăteau în afară cu ecou. Fata ţâşni spre intrare strigându-l.

–         Nu, Ioana, nu! Explodează din clipă în clipă!

–         Lasă-mă! Lasă-mă când îţi spun!

Dorin se aruncă peste ea exact la timp ca să fie la pământ când primele proiectile zburară care încotro. Un praf alb şi înecăcios se lăţi peste tot şi-şi simţiră urechile înfundate. Nea Aurică sărea în sus de încântare:

–         Aţi văzut? Aţi văzut? A fost minunată!

Ioana plângea în hohote. Dorin o strânse în braţe:

–         Nu mai era nimic de făcut pentru el, ştii bine.

În dimineaţa plecării moş Grigore îl trezi la patru. Dorin îşi aruncă hainele în rucsac, plăti pentru găzduire şi ieşi în răcoarea zorilor. Mamae Onela era în grădiniţa de flori din faţa casei, îngenuncheată lângă o tufă cu flori albe, puternic parfumate.

–         Sărut mâna, mamae, eu plec.

Bătrâna întoarse spre el ochii plânşi. Atunci văzu la picioarele ei un trovant mititel, plin de negi cenuşii.

–         Nu ştiam că ţineţi şi dumneavoastră pietre de-astea lângă casă. zise Dorin fără să-şi poată reprima tonul de reproş.

–         De, mamă, veni acasă… E Petrică al meu. Avea cinci anişori când mi l-o luat. S-o bolnăvit la râu. Crezui c-o să moriu de durere, dar Domnul mi-o trimes pe Anica, fata noastră, să mă mulcomească. Că de nu erea ia, n-aveam la ce să mai trăim… Vin în fiece dimineaţă să-i dau o ulcică lapte, că tot pruncuţu meu ieste. Şi el creşte, da’ cătinel aşa… Toţi avem piatră în curte şi pe inimă, domnu’ Dorin. Toţi.

–         Am să vă ajut. N-o să vă uit, promit!

–         Domnu Dumnezeu cu tine, maică!

Dorin se trezi acasă, în vuietul atât de drag al oraşului. Se întinse în aşternut cu plăcere. Avea să treacă pe la redacţie abia spre seară. Articolul era aproape terminat, sigur Giganul o să moară de încântare. După cum îl ştia, n-o să-l publice imediat, întâi o să-i facă puţină reclamă, să cumpere cititorii ziaru.

Ioana! Oh, Ioana! Vineri se va duce după ea. Ce noroc pe el! Când cumpărase pontul de la Alina, visase oare că se îndreaptă spre cea care-i va fi soţie? Spre Ioana? Numele ei îi părea răcoros ca un măr verde. Din care ar fi muşcat cu plăcere…

Plin de lene se ridică. Garsoniera lui era spaţioasă, dar nu se putea numi ordonată. Dacă avea de gând s-o aducă pe femeia vieţii sale pe aici, va trebui să deretice. Să ascundă hainele în dulap, pantofii la locul lor, hârtiile de pe biroul calculatorului puse în sertar… O perdea frumoasă ar fi făcut locul mai romantic, fetelor le plac chestiile astea… Şi bietul lui ficus, tovarăşul său de solitudine, ar fi fost mai fericit la fereastră, la lumină.

Se aplecă să ridice ghiveciul mare când simţi un imbold straniu şi de neînvins. Copleşit, îşi înfipse dinţii adânc în pământul florii… Era atât de gustos!

Diana Alzner