Va fi odată ca niciodată, iar dacă nu va fi, gândiţi-vă că, totuşi, s-ar putea, într-o zi… Va fi o vreme când toţi Cei ce Fac se vor fi vorbit între ei cum să dreagă şi cum s-o-ntoarcă spre a fi cât mai pe placul celor care cumpără. Şi se vor fi gândit ei că lucrul cel mai bun e să facă fiecare altceva, ca să nu se-ncurce cumva unii pe alţii, iar cei ce cumpără să cumpere caleşti şi măgăoaie numai de la unul, hrană numai de la altul, iar îmbrăcăminte numai de la iarăşi altul. Şi vor fi văzând ei că era mult mai bine aşa. Fiecare îşi avea grijă de treaba lui, cel care făcea caleşti şi măgăoaie se preocupa de caleşti şi de măgăoaie, cel care făcea hrană se gândea numai la cum să facă hrană, iar cel ce făcea haine se gândea şi se moşmondea numai şi numai la ce avea el de făcut. Adică la haine. Eeeei, şi cei ce cumpărau erau tot mai mulţumiţi, şi toată lumea era cât se poate de fericită, mai ales că, într-o singură zi, consumul creştea, creştea cât altădată într-un an. Şi pentru că toţi atârnau de cei ce consumau, îl proclamară pe cel ce cumpără zeu, şi-l numiră Consumator.

În virtutea dreptului la liberă asociere, consfinţit, fireşte, de constituţia democratică mondială, Consumatorii se asociară în tot felul de asociaţii şi fundaţii, de uniuni şi cartele, care mai de care mai ingenioase şi mai vigilente, până când ajunseră să se unească, fireşte, din proprie iniţiativă globalizată, într-o singură şi măreaţă uniune planetară, pe care o botezară Uniunea Consumistă.

Numai că uniunea asta nu era una oarecare, ci era o uniune de zei, de lei-paralei. Umblau cu toţii înveşmântaţi în mantii lungi, că aşa era moda la zei, doar că asupra culorilor nu căzuseră întru totul de acord. Unii voiau mantii galbene ca lămâile coapte, alţii le voiau roşii ca flacăra, iar alţii, mai mulţi ceva-ceva, umblau în odăjdii portocalii. Mai erau şi câţiva care purtau pelerine verzi, şi care spuneau tot felul de lucruri ciudate, că nu trebuiesc tăiaţi copacii, sau că mările ar fi cazul să rămâie albastre, cum au fost ele dintotdeauna, dar lumea zicea că sunt ciudăţei, şi când nu râdeau de ei, nici măcar copiii nu-i luau în seamă… Dar asta e niţel altă poveste, aşa că, să revenim la consumaţia noastră.

Cei ce Fac, în treacăt fie spus, îmbrăcaţi mai toţi în modeste costume Versace, închise la culoare, ori în sobre rochii sau deopiesuri, ca să se asorteze cu amărâtele de limuzine Mercedes, ori cu rapidele Corvette ZET, tare incomode la condus, sugerară unioniştilor, prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (pe care le patronau din pură pasiune în timpul lor liber), să-şi aleagă un Preşedinte. Şi să te ţii comedie! Primele alegeri prezidenţiale unionale, globale, democratice şi mondiale avură loc pe loc, transmise pe toate canalele şi canalizările. Lume luminată, care cu lanterne, care cu felinare, iar unii, cei mai modeşti, chiar cu flacăra minţii se înghesuiră şi se buluciră prin canale şi canalizări, se vorbiră, se porcăiră, se acuzară şi se criticară. Pe alocuri, unii chiar se şi păruiră, dar evenimentele, până la urmă inerente, au fost totuşi considerate cu totul izolate. În final, votară. Şi, deşi exitpolurile îl dădură câştigător pe Lordul Gion, ieşi din urne tot unul care mai fusese, dar într-o altă conjunctură de interese, fireşte, naţionale, adică desuete, că avea două fete… Dar iar o dăm în altă snoavă, nu prea grozavă, aşa că înapoi în viitor, că din poveste, ceva-ceva tot mai este…

Gioniştii l-au contestat. Cum pe cine? Pe rezultat, fireşte. Dar s-a rezolvat. În coadă de peşte. Aşa că noul Preşedinte se înscăună peste tot Pământul şi depuse jurământul:

— Jur să nu precupeţeee… lesc niciun eee…, se chiorî el la zapisca pe care era încrustat jurământul.

— Furt, îl ajută zglobie asistenţa.

— Da! Efurt, adause legiuitul, apoi continuă:

— Pentru propăşirea naţiei consumiste! Doar mă ştiţi cât sunt de cuminte! („Minte! Minte! Minte!”, se auzi, rotund, din sală. Câţiva priviră nedumeriţi în toate părţile. Apoi se dumiriră. Era ecoul, care intrase, nu se ştie cum, fără acreditare, furând crâmpeie de vorbe şi izbindule de pereţi, că sala era mare şi mai mult goală. Ca şi vorbirea prezidenţială.) În tot acest timp, Bălana Cosînzeana îl privea zâmbind fierbinte, îmbrăcată în pantalonaşi roz, mulaţi pe… (Doar nu mă credeţi nebun să vă şi spun!…)

Şi trecu ceva vreme, în care consumul creştea-creştea, consumatorii-zei umblau fericţi de colo-colo, iar Cei ce Fac făcură şi pe mai departe, chinuindu-se în fel şi chip cu Merţanele şi avioanele. Zeii huzureau, că asta-i menirea lor, iar Preşedintele îşi exercita atribuţiile sale, prezidenţiale, exact cum scrie în constituţie. Până într-o zi, când Mai Marele peste Cei ce Fac îl chemă la el şi-i spuse:

— Frate! Aşa nu se mai poate! Cel ce Face Hrană nu mai ştie ce gusturi să dea mâncărilor ca să fie poporului tău pe plac. Sunteţi tare suciţi! Ne scoateţi din minţi! Unii nu mănâncă sărat, alţii nu vor dulce, alţii nu pun gura pe carne şi se-ndoapă numai cu verdeaţă. Puah! Îmi vine greaţă!

— Şi ce crezi că am putea face? Poporul meu e făcut din zei, iar zeii ştii cum sunt. Fiecare cu puterile lui…

— Mie-mi spui? Dar uite la ce ne-am gândit…

Şi-i destăinui:

— Cercetarea avansată a dus la descoperiri fabuloase, iar tehnologiile moderne permit astăzi să dotăm pe fiecare cu nanopapile sintetice care, asociate cu un microimplant cerebral, reglabil într-o plajă vastă şi de mare selectivitate, pot determina, la nivelul centrilor receptivi specializaţi, gustul cel mai bun, cel mai dorit de fiecare. Ai înţeles?

— Da!

Dar privirea Preşedintelui spunea altceva.

— Atunci semnează colea!

Şi când colo, ce să vezi? Contractul prevedea că Preşedintele va fi scutit de implant, va putea mânca ca şi până acum („eufonia”, se pare, nu era deloc întâmplătoare) tot ce va vrea, ba pe deasupra va avea parte de o caleaşcă din cele cu volan, un super Merţan.

Şi nici nu semnă bine că toate canalele şi canalizările de informare în masă începură a revărsa peste poporul de zei tone de publicitate: „Ia implantu’ cerebral şi papila Kolosal! Indiferent ce vei mânca, vei trăi bine! Vei vedea!”

La scurtă vreme, toată zeimea nu mai mânca decât terci căcăniu, care pe deasupra n-avea niciun gust. Dar conceptul de gust devenise între timp unul cât se poate de barbar. Cine mai avea nevoie de gustul natural când puteai să obţii cele mai fine excitaţii papilare direct în creier, la intensităţi atât de bine echilibrate că nici cel mai ciumeg bucătar nu şi le putea măcar imagina?

Şi mai trecu încă niscai vreme, în care consumul de hrană scăzu vertiginos. Dar zeii erau tot mai fericiţi, iar industria de implanturi cerebrale şi papile Kolosale, o industrie nouă, bazată pe înaltă tehnologie, vezi bine, câştiga noi sectoare de piaţă liberă şi globală.

Bine hrăniţi, zeii huzureau, că asta-i menirea lor, iar Preşedintele îşi exercita atribuţiile sale, prezidenţiale, exact cum scrie în constituţie. Până într-o zi, când Mai Marele peste Cei ce Fac îl chemă iarăşi la el şi-i spuse:

— Frate! Aşa nu se mai poate! Cel ce Face Haine nu mai ştie de capul lui! Suciţi mai sunteţi! Unii vor pelerine galbene, alţii roşii, iar alţii portocalii. Şi de-ar fi numai atât! Mai sunt unii, mai ciudăţei, aşa, care le vor verzi. Şi unde mai pui că sunt destui care nici măcar nu vor pelerine, ci poartă tot felul de tricouri vopsite bălţat şi tot felul de nădragi, fuste, iţari, blănuri, cămăşi, ba mai au prostul obicei să poarte şi pe dedesupt niscai chiloţi, maiouri, fleacuri, unele numai aşa, să dea bine când se dezbracă. Pur şi simplu inutil…

— Şi ce crezi că am putea face? Poporul meu e făcut din zei, iar zeii ştii cum sunt. Fiecare cu puterile lui…

— Mie-mi spui? Dar uite la ce ne-am gândit…

Şi-i destăinui:

— Cercetarea avansată a dus la descoperiri fabuloase, iar tehnologiile moderne permit astăzi să dotăm pe fiecare cu nanopupile sintetice care, asociate cu un microimplant cerebral, reglabil într-o plajă vastă şi de mare selectivitate, pot determina, la nivelul centrilor receptivi specializaţi, percepţia îmbrăcăminţii celei mai bune, celei mai dorite de fiecare, în absolut orice împrejurare. Ai înţeles?

— Da!

Dar privirea Preşedintelui spunea altceva.

— Atunci semnează colea!

Şi când colo, ce să vezi? Contractul prevedea că Preşedintele va fi scutit de implant, va putea îmbrăca ca şi până acum („eufonia”, se pare, nu era nici de astă dată întâmplătoare) tot ce va vrea. Iar ca bonus, va primi şi ceva parale din vânzările de nanopupile Kolosale. Şi, pentru că deveniseră prieteni buni, Mai Marele peste Cei ce Fac îi mai spuse:

— Deci, nu uita. La tot pasul te vei bucura, de tot ce vei vedea. Căci supuşii tăi nu-ţi vor mai putea ascunde nimic.

— Şi supusele? întrebă Preşedintele temător.

— Întregul popor!

Şi nici nu semnă bine că toate canalele şi canalizările de informare în masă începură a revărsa peste poporul de zei tone de publicitate: „Ia implantu’ cerebral şi pupila Kolosal! Gol puşcă numai vei umbla, dar va fi bine! Vei vedea!”

Şi aşa se şi întâmplă. Poporul de zei se fâţâia de colo-colo în pielea goală, dar ei se vedeau înveşmântaţi în haine fastuoase, căci puterea minţii făcea, cu ajutorul implanturilor şi al nanopupilelor, vezi bine, ca întreaga lume să pară un adevărat salon de modă. Cel mai fericit era Preşedintele, care se rotunjea frumuşel la avere, ba unde mai pui că o tot chema la el pe Bălana Cosînzeana, căci nu se mai sătura s-o privească. Cu un lucru nu prea se obişnuia. Să vadă şi pe alteţele lor prezidenţiale umblând goale. Dar cârmuirea întru binele zeimii cere, în afară de multă putere, şi sacrificii personale. Aşa că le lăsă să umle goale.

Şi mai trecu încă niscai vreme, în care şi consumul de haine scăzu vertiginos. Dar zeii erau tot mai fericiţi, iar industria de implanturi cerebrale şi pupile Kolosale, cea bazată pe înaltă tehnologie, vezi bine, câştigă noi sectoare de piaţă liberă şi globală.

Bine hrăniţi şi goi puşcă, zeii huzureau, că asta-i menirea lor, iar Preşedintele îşi exercita atribuţiile sale, prezidenţiale, exact cum scrie în constituţie. Până într-o zi, când Mai Marele peste Cei ce Fac îl chemă iarăşi la el şi-i spuse:

— Frate! Cel ce Face Caleşti şi Măgăoaie nu mai ştie cum s-o dea şi cum s-o ia. Sunteţi tare suciţi! Ne scoateţi din minţi! Unii vor caleşti cu benzină, alţii cu gazolină, unii cu motorină, alţii cu gaze lichefiate. Aşa nu se mai poate!

— Şi ce crezi că am putea face? Poporul meu e făcut din zei, iar zeii ştii cum sunt. Fiecare cu puterile lui…

— Mie-mi spui? Dar uite la ce ne-am gândit…

Şi-i destăinui:

— Cercetarea avansată a dus la descoperiri fabuloase, iar tehnologiile moderne permit astăzi să…

— Dotăm pe fiecare… îi luă Preşedintele vorba din gură.

— Da’ de unde! Modificăm numai softul pentru implantul de data trecută. Nu că-i tare? Zero costuri materiale! Vindem numai inteligenţă goală. O idee genială!

Şi pentru că Preşedintele şedea încurcat îi spuse:

— Îi facem să creadă că sunt unde vor, fără să mai trebuiască să meargă efectiv acolo. Comunicaţii video 3D cu sunet hi-fi integrat, direct în implant. Ai înţeles?

— Da!

Dar privirea Preşedintelui spunea altceva.

— Atunci semnează colea!

Ce s-o mai lungim, ajunseră zeii să mănânce numai terci şi să umble goi puşcă prin case, fiindcă nici nu mai ieşeau. Ieşitul devenise un concept revolut. Numai un barbar ar mai fi mers el însuşi dintr-un loc în altul. La ce bun, când putei fi virtual oriunde îţi poftea inima. Până şi sexul era de acum o activitate pur cerebrală, iar copiii se puteau face foarte bine prin poştă electronică, pe baza transmisiei informaţionale a secvenţelor ADN, care se combinau într-un mediu complex de biocultură cu evouţie controlată. Cine avea grijă de copii? Ei, asta-i bună! Cum cine? Cei ce Fac, fireşte! Zeii stau şi huzuresc. Socializează. Consumă. Că asta-i menirea lor. Aşa că să nu ne mirăm dacă locuinţele sunt tot mai mici şi consumă tot mai puţină energie, dacă muşchii se atrofiază, iar zeii stau tot mai mult legaţi la canalele şi canalizările de comunicare în masă.

Finalul vi-l puteţi imagina şi singuri. Dacă nu, să ştiţi că cercetarea avansată a dus la descoperiri fabuloase, iar tehnologiile moderne permit astăzi să dotăm pe fiecare cu nanoneuroni sintetici care, asociaţi cu un microimplant cerebral, reglabil într-o plajă vastă şi de mare selectivitate, pot determina, la nivelul centrilor receptivi specializaţi, finalul pe care şi-l doreşte fiecare. Iar eu, ca orice povestitor, am încălecat pe o şea şi vom mai vedea dacă v-am minţit cu ceva. Şi dacă vă sună cumva cunoscut, a Matrix sau chiar mai mult, să ştiţi că, exact când o credeţi desuetă, istoria se repetă. Sacadează. Loveşte. Iar cel ce nu ştie o păţeşte. Oricum, dacă vă simţiţi obosiţi, nu mai citiţi. Mai bine uitaţivă la televizor. Somn uşor!

—Sfârşit

Text publicat cu permisiunea autorului