Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, editată de revista Ştiinţă şi tehnică, avându-l ca redactor pe poetul şi prozatorul Adrian Rogoz, apărea cu primul număr pe 1 octombrie 1955, pentru a dispărea cu ultimul număr pe 15 aprilie 1974, însumând în total 466 de numere.
Când debuta în 1982, almanahul „Anticipaţia” purta deja marca unei tradiţii, existând în cuprinsul lui şi o rubrică „Retro SF” cu Colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice care avusese un real succes timp de aproape două decenii.
Privind retrospectiv, fenomenul SF românesc de după 1948 depăşeşte interesul pentru literatura de anticipaţie constituindu-se într-un clar instrument de propagandă politică, dar oferind, în acelaşi timp, şi o deschidere importantă către literatura autentică, şi uneori chiar prohibită, care se putea strecura sub masca aparent benignă a convenţiilor genului care oferea mai multe grade de libertate.
Almanahul Anticipaţia a jucat un rol important nu numai pentru literatura SF, ci şi ca spaţiu evazionist în ultimul deceniu de comunism.
Prin colecţia Povestiri ştiinţifico-fantastice era iniţiată în România anilor ’60 o nouă modalitate de abordare a SF-ului văzut ca o rampă de lansare a proiectelor mai mult sau mai puţin utopice ale lumii noi.
În mare măsură, SF-ul juca rolul pe care-l jucase Avangarda în anii ’20 în Rusia sau Futurismul în Italia, de a propune o serie de proiecte de modernizare şi edificare a unei „lumi noi”, proiecte articulate în răspăr cu tradiţia din care sfăcea tabula rasa.
Pentru acest proiect reflectat la nivelul unei noi urbanistici răspunde ceea ce Vladimir Paperny numeşte „Cultura 2” în impresionanta sa carte Architecture in the Age of Stalin. Culture Two (Cambridge University Press, 2002).
SF-ul se va dispensa de spiritul ludic şi accentul contestatar şi histrionic al Avangardei angajându-se serios în proiectul de transformare a societăţii după modelul „constructivist” stalinist şi nu cel LEFist.
În Stalin – Opera de artă totală (Editura Design & Print, 2007), Boris Groys identifica conflictul major dintre Avangarda rusă şi Stalin în baza unei concurenţe „artistice” privind proiectul de modelare al realităţii urbane şi nu numai în URSS.
Frontiera dintre posibil şi imposibil era dizolvată, astfel încât ceea ce apărea iniţial în termenii ficţiunii constituia proiectul viabil al unui viitor apropiat. Într-un fel, SF-ul trasează coordonatele viitoarei societăţi comuniste universale, iar întâlnirile cu alte civilizaţii, ce cea marţiană, de pildă, conducea la revelaţia faptului că societăţile avansate sunt cu toatele comuniste, iar cele „capitaliste” din alte galaxii au dispărut pentru că nu au reuşit să atingă nivelul unei societăţi comuniste ca în Marţianul a lui Aleksandr Kazanţev, Balada stelelor a lui Gh. Altov şi Val Juraliova sau Mrina în alarmă a lui Adrian Rogoz etc.
Este vorba totodată de proiectul de transformare, de modificare a naturii, proiect la care s-au raliat pseudosavanţi ca Miciurin sau Lîsenko cu rezultate dezastruoase pentru agronomia sovietică.
În Mitologia ştiinţifică a comunismului (Humanitas, 1999), Lucian Boia deconstruia mecanismele de transpunere mitologică a faptului ştiinţific şi felul în care ideologia a influenţat teoriile „ştiinţifice” cauţionând grave erori.
Se pune accentul şi pe descoperirea unor zăcăminte, a unor noi surse de energie, pe colonizarea altor planete, pe exportul de ideologie despre care vorbea Tzvetan Todorov în Noi şi ceilalţi (Institutul European, 1999) când descria „portretul” colonialistului ca tip de călător. Oricum, persistă în acest naraţiuni exemplare un optimism utopic al lui „totul e posibil”, omul prin voinţa sa, cu ajutorul tehnologiei, poate înfrânge natura, îi poate schimba legile, o poate modela ca pe o bucată de plastilină.
Deşi majoritatea SF-urilor din această colecţie repezintă traducerea unor autori ruşi, o serie de scriitori precum George Anania (Cel din urmă mesaj), Alexandru Andriţoiu (Elixirul tinereţii), Viorica Huber (Strania maldie siderală) etc. sunt descoperiţi acum prin intermediul SF-ului.
Zone periferice ale operei unor autori consacraţi precum Mihail Sadoveanu (Cuibul invaziilor) sunt refuncţionalizate din această perspectivă „futurologică” chiar şi atunci când relaţia cu SF-ul propriu-zis este extrem de străvezie. Alţi scriitori consacraţi îşi descoperă acum disponibilitatea pentru literatura SF, fie şi pentru o singură povestire, precum Ion Marin Sadoveanu care scrie o povestire cu tâlc, Soarele roşu, publicată în 1959, scriitorul primind concomitent şi numirea în Comisia de Premii pentru Literatura SF.
Ca şi Povestirile Ştiinţifico-Fantastice, almanahul Anticipaţia contura un proiect utopic, cel al construcţiei socialismului, însă deja oferta apare mai complexă.
Au dispărut, este drept nu în totalitate, scriitorii ruşi, în schimb, SF-ul se orientează acum către autori americani. În paginile sale se insinuează nu doar utopismul tehnologic, ci şi distopia menită să descrie, în genere, colapsul societăţii capitaliste dezumanizate, postindustriale şi postumane, cu reflexe totalitare care însă se potriveau perfect tipului de societate comunistă „multilateral dezvoltată”.
Cert este că o bună parte din textele publicate în almanahul Anticipaţia lasă loc interpretărilor antisistem, unui relativism critic ca extensie contestatară. În romanul fraţilor Strugaţki, Picnic la marginea drumului, publicat aproape integral, „Zona” apărea la lectură nu doar ca un spaţiu alienat de o prezenţă extraterestră, ci ca un spaţiu supus ingineriilor sociale staliniste, un spaţiu asupra căruia se imprima catastrofa de la Cernobîl, care demonstra lumii slăbiciunea colosului sovietic cu picioare de lut. Filmul lui Tarkovski instrumenta filozofic romanul, însă dincolo de disputa dintre Scriitor şi Filozof pe marginea raportului dintre Cunoaştere şi Credinţă, imaginea unei lumi abandonate care semăna straniu cu obiectivele industriale abandonate ulterior căderii comunismului, dar şi cu peisajul de o bizarerie halucinantă lăsat în urma accidentului de la Cernobâl, inducea un puternic sentiment de alienare.
În almanahul Anticipaţia din 1987 avem romanul lui Herbert Franke, Capcana de sticlă, o altă distopie, cu o societate de tip cazarmă unde indivizii umani, cei mai optimi din punct de vedere biologic, sunt folosiţi funcţionalist-genetic pentru reproducţie şi atât, şi unde posibilitatea evadării este exlcusă, un fel de 1984 al lui George Orwell, dar pe alte coordonate. Pe lângă mai mult sau mai puţin ofensivele Flori pentru Algernoon a lui Daniel Keyes, relativ la experimentul care punea în balanţă inteligenţa şi calitatea umană sau Marţi oamenii sunt sparţi miercuri oamenii sunt cercuri a lui Philip Jose Farmer din Anticipaţia 1984, unde hazardul şi etatizarea timpului destinat trăitului cu schimbul juca o festă relaţiilor umane, avem povestiri de o mare forţă subversivă precum cea a lui George R.R.Martin, Regii nisipurilor. Acolo, personajul principal, Simon Kress, dispunea de lumi liliputane, dar articulate coeziv, monoteist, având în centru un singur zeu, Simon Kress, pentru a le submina şi marca de calamităţi „naturale” şi războaie construite artificial, sfârşind prin a pierde controlul asupra „supuşilor” săi transformaţi în canibali purtând deformat chipul său.
În povestirile scriitorilor români apare proiectat marasmul social al anilor ’80 transpus în distopii americanizate, prelucrate prin recuzita societăţii de consum capitaliste. SF-ul făcea loc unei perspective distopice, subversive, oricum distorsionate kafkian, asupra unei societăţi marcate de un autoritarism maladiv. Mihail Grămescu în Anomia îşi avertiza suspect cititorul cu un text de escortă propriu unei ficţiuni clasice, nu SF-ului, că „Toate elementele: fapte, nume şi evenimente folosite de autor în această povestire sunt imaginare orice asociere la realitate este neavenită şi făcută de cititor pe propriul risc.” Descrierea colapsului social din Anomia semăna cu o realitate recognoscibilă, apropiată de aceea a societăţii româneşti constrânsă să se conformeze programului elucubrant de inginerie socială ceauşistă. „Trăim fără nicio perspectivă. Fără nicio speranţă. Şi totuşi, iată, o mulţime de oameni trăiesc aşa. Fără perspectivă. Nu speră nimic, nu aşteaptă nimic, şi totuşi trăiesc.”
În almanahul Anticipaţia din 1988, în povestirea sa, Eternul purgatoriu, Mihnea Columbeanu folosea o şi mai transparentă reprezentare distopică a unei societăţi dominate agresiv-totalitar de „Spiritul Eternului Unic, fie-I de-a pururi numele binecuvântat”, dictatorul providenţial care-i descoperă pe rebelii complotişti care urmăresc distrugerea stării de „armonie” instituită de el.
Gheorghe Săsărman scrie o povestire modulară cu o serie de oraşe utopice menite să sublinieze falimentul oricărei utopii. Isopolis, un oraş construit după o arhitectonică monotonă şi pe care l-ar fi incendiat Alexandru Macedon, incorporează o utopie a unei societăţi omogenizate, egalitariste până la uniformizarea şi nivelarea totală a individizilor: „Isopolis nu putea admite unicitatea”. Toţi în Isopolis se mişcă fără un scop. Şi mai interesant este însă Homogenia cu cartiere absolut identice, unde fiecare ocupa casa pe care o găsea liberă, oamenii devenind cu timpul uniformi după ce sesizează eficienţa unei uniforme extrem de simple şi practice, aceeaşi atât la bărbaţi cât şi la femei! Renunţând la vetusta tradiţie a familiei, femeile şi copii devin interşanjabili pentru bărbaţii angajaţi total în procesul de producţie. „Vreme îndelungată familiile fură nevoite să umble mereu împreună, pentru că, odată despărţite, ar fi fost imposibil să se regăsească. Pe lângă faptul că era incomod, acest gen de perpetuă migraţie făcea imposibilă desfăşurarea normală a producţiei, a învăţământului, a celorlalte activităţi sociale organizate pe cu totul alte baze decât grupul familiei şi obligativitatea fiecărui individ matur de a educa şi hrăni copii găsiţi în încăperea în care se retrăgea pentru odihnă sau întâlniţi pe stradă.” Locuitorii nu mai fac copii, procrearea fiind declarată imorală, diferenţele dintre sexe se şterg treptat, iar când cu toţii renunţă la orice propriu al lor încetează să mai existe deosebiri cognitive: „Oameni identici se mişcau identic – ca nişte mecanisme perfect sincronizate – în încăperile identice ale caselor identice, de pe străzile identice (…)”
Coordonatele instrumentării ideologic-propagandistice a SF-ului erau clar trasate în articolele introductive ale almanahului, articole semnate până în anul de graţie 1989 inclusiv, de una şi aceeaşi persoană: I. Albescu.
Almanahul Anticipaţia din 1983 se deschide cu un motto de Maxim Gorki, „Nebunia îndrăzneţilor – iată înţelepciunea vieţii”, iar articolul de escortă era semnat de Ioan Albescu. Pe coordonatele sale ideologice, SF-ul din anii ’80 înseamnă anticipaţie şi educaţia prin SF nimic altceva decât tatonarea unor posibilităţi de stimulare a aptitudinilor tehnico-ştiinţifice care-şi vor da roadele în viitor.
Nu trebuie să uităm că în aceeaşi ani, Nicolae Ceauşescu miza economic pe dezvoltarea industriei grele, efortul economic al ţării fiind îndreptat în direcţia susţinerii coloşilor industriali, majoritatea cu livrând produse neperformante pe pieţele occidentale.
Cu alte cuvinte, discursul de deschidere merge în acelaşi sens ca şi în anii ’50, cu accentul pe Anticipaţie ca predicţie tehnologico-ideologică şi nu ca fantastic, ca evazionism pur. În prima colecţie, era privilegiat în mod clar elementul ştiinţific, iar filonul fantastic era deliberat obliterat, reprezentând doar ecartul dintre epura de pe planşetă, planul inginerului, maşina ale cărei principii şi schemă se regăsesc pe hârtie şi realizarea ei într-un viitor apropiat, predictibil. Într-un fel, SF-ul prelungea ca un fel de wishful thinking dezideratele exagerate ale planurilor cincinale, cu realizări existente numai pe hârtie.
SF-ul era înţeles şi acceptat doar ca anticipaţie a unor tehnologii viitoare, dar, mai ales, a unei societăţi viitoare croite după chipul şi asemănarea celei staliniste, chineze sau nord-coreene, Ceauşescu fiind captivat de satrapiile orientale după celebra vizită din 1971 în China şi Coreea de Nord.
Aportul ştiinţificului fiind riguros determinat, fantasticul pur cădea într-o zonă a peiorativului din cauza posibilelor înrudiri cu zona problematică a superstiţiilor, a inexplicabilului, a unei intervenţii de ordin transcendent considerate inacceptabile şi nefolositoare educaţiei tineretului comunist.
Putem observa că definiţia dată straniului de Tzvetan Todorov convine cel mai bine întrebuinţării celei de-a doua dimensiuni pe care o implică termenul SF, – sunt eliminate categoriile fabulosului şi fantasticului, acesta din urmă ca specie a ezitării între o explicaţie de ordin supranatural şi una de ordin raţional -, unde totul se explică ulterior, unde misterul incontrolabil, erzaţ de numinos, se dizolvă pentru a face loc explicaţiei (ştiinţifice). Fenomenele misterioase nu induc ideea de transcendenţă inefabilă, ci de orizont de posibilitate dezvăluit de o minte exersată ştiinţific.
Anticipaţia face priză cu ideea de progres tehnologic dirijat politic, nicidecum cu o ficţiune necontrolată sau un paseism cu reziduri de numinos. Preponderenţa ştiinţificului în almanahul Anticipaţia avea un argument în plus prin calitatea de predicţie cu care era desemnat SF-ul, iar un subcapitol din textul de escortă se intitulează chiar „ştiinţa predicţiei”.
I. Albescu semnează şi acest articol-program: „Avem minunata şansă să trăim într-o ţară în care dezvoltarea nu este lăsată la voia întâmplării, în care viitorul este scrutat cu luciditate şi perseverenţă, prefigurându-i-se contururile. Această extraordinară viziune de a anticipa, nu ca un fenomen intuitiv, ci pe baza unei profunde şi riguroase analize ştiinţifice, elaborând în permanenţă strategia acţiunii de modelare şi adaptare a viitorului, îi aparţine secretarului general al partidului, preşedintelui ţării noastre, tovarăşului Nicolae Ceauşescu.” Ca de obicei, este citat ritualic un document de Partid, Plenara C.C. a P.C.R. din 1-2 iunie 1982. Sensul unei explicite pedagogii este numaidecât decelabil: „Obişnuiţa de a-i familiariza pe tineri cu viitorul, de a le stimula imaginaţia creatoare nu întâmpină rezistenţă din partea acestora; dimpotrivă, la această vârstă există o sete, o chemare spre a introspecta – şi prin intermediul ficţiunii – zările luminoase ale viitorului.”
Aflăm că există 25 de cenacluri literare la sate şi la oraşe de care se ocupă U.T.C. şi C.N.S.T. (Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnică) şi Uniunea Scriitorilor. Se organizează în cadrul festivalului naţional „Cântarea României” concursuri de creaţie în care intră şi SF-ul. Spre exemplu, în 1985 este publicată antologia „Excelsior 85”, antologie de versuri, proză scurtă şi SF alcătuită din selectarea lucrărilor elevilor participanţi la concursul de creaţie literară, „Tinere condee”, faza naţională, în cadrul celei de-a V-a ediţii „Cântarea României”.
Se vor adăuga acestei competiţii şi altele, printre care „Concursul de artă şi anticipaţie tehnico-ştiinţifică”. Câştigătorii la aceste concursuri îşi văd drept recompensă lucrarea publicată în almanahul Anticipaţia.
Un alt paragraf din articolul lui I.Albescu, intitulat concludent, „Fantasticul ştiinţei”, atrage atenţia asupra riscului fetişizării cuceririlor ştiinţei în sensul „mitului”, adică al unei ficţiuni scăpate de sub controlul raţiunii controlate, evazionism alienat în raport de înţelegerea maselor: „Cu cât progresăm în timp, suntem cu toţii martorii uimiţi ai unui spectacol din ce în ce mai halucinant al ştiinţei. Există în acest context chiar riscul realizării unui mit al ştiinţei, o desprindere a ei de imensa masă de oameni, atribuindu-i-se, din necunoaştere, proprietăţi obscure, dar miraculoase.” Autorul articolului subliniază o posibilă relaţionare de ordin magic, din ignoranţă, cu ştiinţa modernă şi oferă ca exemplu „microprocesorul”.
Nicolae Ceauşescu şi-a păstrat până la capăt rezerva anxioasă faţă de domeniul informaticii care devenea esenţială ca ştiinţă aplicată în tehnologiile de vârf. Grija de a împiedica alienarea individului intrat într-o nouă eră a maşinismului cu „posibilitatea ca acest produs să uzurpe însăşi personalitatea umană.” ascunde indiosincrasia şi temerea secretarului general faţă de o încurajare a cercetării în acele direcţii care să realizeze autonomia individului într-un sistem cu un unic creator.
Jules Verne oferea exemplul cel mai bun pentru manipularea în sens negativ a ştiinţei cu Cele 500 de milioane ale Begumei, volum interpretat ca o critică a societăţii capitaliste cu industria ei de război. Titlurile câtorva dintre antologiile de SF din epocă relevă acordul ideologic al acestora cu politica secretarului general, Nicolae Ceauşescu, şi mediatizatul său pacifism concomitent cu exportul masiv de arme pentru a susţine regimurile „revoluţionare”, în fapt dictatoriale, din lumea a treia.
Elocventă în acest sens este antologia de povestiri, „Avertisment pentru liniştea planetei” (Ed Albatros, 1985) „Axate pe preocuparea majoră a luării de poziţie faţă de un nou război de natură să distrugă omenirea, povestirile selectate oferă o imagine a diversităţii …” Alexandru Mironov şi Mihai Bădescu alcătuiesc o altă antologie tematică, „Culegere de texte de anticipaţie pe teme ateiste”; Niciun Zeu în cosmos (Editura Politică, 1986) „este o primă selecţie a unor texte neordonate după vreun criteriu, dar servind interesele educaţiei ateistştiinţifice, folosind platforma literaturii de anticipaţie.”
Există însă şi grupul fanteziştilor propriu-zişi cu Harry Harrison, Dan Merişca, George Ceauşu, Isaac Asimov, Gheorghe Păun, care imaginează alte lumi, demistifică legende şi practici sacre, făcând ca în conflictul dintre raţiune şi dogmatism să învingă raţiunea. Literatura SF este integrată programului de inginerie socială al edificării omului nou şi societăţii „multilateral dezvoltate”.
I. Albescu relevă încă odată valoarea de întrebuinţarea propagandistică a SF-ului: „Contrar multor opinii, bazate dealtfel pe necunoaşterea acestei literaturi, cum că ea ar fi ruptă de realitate, literatura de anticipaţie este mai necesară ca oricând acum, când realitatea zilelor noastre, opţiunile şi gesturile zilei de astăzi implică dezvoltarea viitoare, cu toate consecinţele care decurg din aceasta. Literatura ştiinţifico-fantastică nu mai poate fi privită ca un divertisment cel puţin din simplul motiv că ea a fost şi este una din formele cele mai autentice şi convingătoare de avertisment împotriva războiului, împotriva alienării societăţilor dictatoriale, împotriva justiţiei umane generate de discrepanţele sociale, de tehnicizarea excesivă etc.”
Ceea ce oferă distinctiv însă SF-ul în această perioadă apare ca un paradox ironic, şi anume un argument al direcţiei protocroniste. În O istorie „glorioasă” Dosarul protocronismului românesc (Cartea Românească, 2007), Alexandra Tomiţă face loc analizei acestui fenomen manifestat cu precădere în anii ’80, fenomen care realizează de fapt un scurtcircuit între trecut şi viitor cum judicios remarcă cercetătoarea. „Dincolo de inerentul său caracter „paseist”, ce ţinea să releve înrădăcinarea istorică a proiectelor comuniste, indigenismul românesc a dobândit, inevitabil, şi o anume încărcătură „futurologică”, de asumare titanică a viitorului omenirii.”
Anticipaţia nu funcţionează doar într-un singur sens, al scrutării viitorului, ci şi în sens invers, al redescoperirii trecutului glorios şi al legăturilor sale inextricabile cu prezentul.
În almanahul Anticipaţia din 1987, imediat după articolul lui I. Albescu avem o analiză de predicţie ştiinţifică în opera lui Mihai Eminescu, articol semnat de I.M. Ştefan: „Eminescu şi anticipaţia ştiinţifică”. „În Sărmanul Dionis, maestrul Ruben, bătrânul evreu „de o antică frumuseţe”, cugetând despre spaţiu şi timp, al căror caracter relativ şi nu absolut îl subliniază treptat, cum va face şi Einstein, îl îndeamnă pe erou să călătorească departe, să plece în alte spaţii şi „ziua va fi secol şi când te vei întoarce nu-l vei mai găsi pe Ruben etc.”
Şi elucubraţiile continuă: „De altfel şi zborul lui Hyperion din Luceafărul marchează aceeaşi relaţie a timpului contractat de acceleraţie: „Porni luceafărul”.”
Există chiar o rubrică intitulată semnificativ, „Ancheta SF”, la care iau parte matematicieni, electronişti, ecologişti, doctori docenţi, energeticieni, oameni de ştiinţă, fizicieni, astronomi, fiecare venind dintr-un domeniu aplicat al ştiinţei pentru a conferi credibilitate „fanteziei” dirijate ştiinţific.
Următoarea intervenţie îi aparţine profesorului Călin N. Turcu de la Vălenii de Munte cu un articol despre arheologie: „Inscripţii la pietrele rotării?” Arheologia se transformă în misteriologie proprie revistelor Magazin, însă demonstraţia validează tot felul de întâlniri astrale, posibilitatea contactului cu o civilizaţie extraterestră certificând oricum spaţiul carpato-danubiano-pontic ca un leagăn de cultură şi civilizaţie şi loc al întâlnirilor privilegiate cu o civilizaţie mai avansată tehnologic.
Articolul este urmat de un altul: „Palenque. Propunere pentru o concluzie finală”, articol semnat de Gheorghe N. Popescu, cu probe paleoastrale, vizite extraterestre, cranii de cristal şi basoreliefuri interpretate drept prezentări ale unor nave spaţiale în lectura scientologilor şi ufologilor precum Victor Kernbach, Peter Kolosimo, Henry Durant, Erich von Daniken, Robert Charoux, etc. Întrebări retorice precum cea formulată în titlul articolului lui Gheorghe N. Popescu, „Supercivilizaţii extraterestre sau miracol cosmic?”, punctează investigaţii mirobolante la limită cu speculaţia de doi bani.
În „Pentru o fantezie bazată pe ştiinţă”, LM.Ştefan aduce în discuţie lectura sistematică a literaturii SF la Houston şi Baikonour, capitalele cosmonauticii.
De la prospectarea civilizaţiei maiaşe la investigarea celei dacice nu este decât un pas pe care-l realizează voios profesorul Madi Pavelescu în articolul „Conceptul DA.Kşa”. Profesorul relevă prin intermediul sanscritei pe care n-o cunoaşte cum Dacia, „DaKşa” – „ţara zeului”, reprezintă dovada vechimii şi valorii spirituale dacice. Nu doar viitorul este prospectat, ci şi trecutul, avem sub influenţa protocronismului sondarea trecutului pentru a stabili precursoriatul întru civilizaţie al populaţiei aflate pe teritoriul Daciei, chiar înainte de daci. „Dacă încercăm să citim textele vedice pe harta ţării noastre vom constata cu stupoare că eroi şi fapte ale vechii literaturi vedice le regăsim aici. Numai un contact direct sau poate rădăcina comună din care s-au desprins apoi două spiritualităţi foarte asemănătoare poate explica un asemenea fenomen.” În aceeaşi ordine de idei, ”Ramayana” ar cuprinde eroi şi nume de localităţi pe care le putem localiza astăzi pe teritoriul ţării noastre. Audya corespunde astfel localităţii Audia, Kahulia lui Cahul, Sita – localităţii Sitoaia de pe lângă râul Gemartului şi Sitoaia din bazinul Oltului, Şona – lui Şona (Valea Oltului).”
În policier-urile şi ficţiunile sale geto-dace cu pretenţie ezoterică, Pavel Coruţ avea să aducă genul acesta de speculaţie abracadabrantă la nivelul „artei”. „Ştiinţa la frontierele cunoaşterii” este rubrica unde apar o serie de articole de predicţie ştiinţifică: „Viitorul ştiinţei, ştiinţa viitorului”, „Avioane pentru Marte”, „Ipoteza Bioritmurilor”, „Quasarii şi vitezele supralumină”, „Quarcii şi forţele de culoare”, „Teoria catastrofelor între entuziasm şi contestare”, „Relativizarea insolitului” etc. De fapt, anticipaţia furniza date despre trecut menit să ofere un argument viabil pentru un viitor.
SF-ul deschide cunoaşterii nu doar viitorul, ci şi un alt orizont de posibilităţi unor tineri scriitori care aveau mai târziu să-şi dea măsura în literatură sau critica literară, scriitori precum Radu G Ţeposu, Sorin Antohi, Cristian Teodorescu, Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Ioan Groşan Daniel Vighi, Dan Petrescu, Silvian Iosifescu, Luca Piţu, Florin Manolescu, Solomon Marcus, Artur Silvestri, Nicolae Manolescu etc…
În anii ’80 el devenise un alt refugiu din faţa presiunii revoluţiei culturale imaginate de Ceauşescu. Interesant este că SF-ul este poarta pe care pătrund elemente de civilizaţie şi cultură americană, în special cu faţeta lor consumerist-trivială.
Un bun exemplu îl constituie Mihail Grămescu cu Ucigaşul de fluturi. Când poeţii optzecişti se americanizau sub influenţa şcolii de poezie de la San Francisco, a beatnicilor, a Beatleşilor, a rock and roll-ului etc. aceasta părea un act unilateral de trădare de patrie celor de la Saptămâna şi Luceafărul, primul ziar, oficină securistă avându-i în frunte pe infatigabilii Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. În schimb, scriitorii SF se putea americaniza cât pofteau, puteau transforma personajele lor în americani dezabuzaţi precum Cassargoz al lui Cristian Tudor Popescu, mestecând chewing gum, bând wisky, purtând blugi răpănoşi şi arme de foc, conducând maşini altele decât Dacia 1300 şi profitând de libertăţile incomensurabile ale spaţiului virtual al SF-ului.
Aflat mereu în avangardă, SF-ul oferea tinerilor scriitori ocazia de a fi cu un pas înainte într-o lume pe care presimţind-o doar, o visau.
Angelo Mitchievici
Text citit la Colocviul de literatură science fiction Alte ţărmuri – aceeaşi lume, pe data de 30.01.2010.