Recunosc, alegerea titlului a fost determinată în bună parte de imaginea irezistibilă a cititorului scandalizat la vederea unei asemenea compoziţii. Dar, după ce partida de râs cu sughiţuri s-a încheiat, constat în spatele preţiozităţii prezenţa unor sentimente/stări/îndoieli cărora vreau să le dau glas şi pentru care titlul cu pricina îmi pare cum nu se poate mai onest…
Câte dintre frământările interioare, ce-ţi par esenţiale la un moment sau altul, la graniţa cu metafizicul, cu sublimul, nu se dovedesc în cele din urmă banalităţi ale unei vieţi banale, menite să işte cel mult zâmbete ironice? Şi ai oare şansa ori nenorocul să-ţi dai seama de asta? Sau invers. Câte clipe astrale, vorba lui Zweig, nu trec pe lângă noi neobservate, pentru simplul motiv că ne apar sub masca celor mai comune momente?
Personal îmi place să mă iluzionez că autorul de science fiction şi desigur cu ceva în plus acela de fantasy sunt mai aproape, prin natura tărâmurilor pe care le cutreieră, de metafizic. Sunt ei însă, din această cauză mai antrenaţi, mai capabili să-şi depăşească eficient propriile temeri ca autori, ca plăsmuitori din nimic, ori din puţin, la contactul a ceea ce intuiesc că ar trebui să fie scrierile lor cu ceea ce rezultă concret? Am pus în replicile unui personaj pe care l-am creionat nu demult unele dintre îndoielile pe care le încerc în momentul în care compun un text. De unde ştiu că fraza pe care am conceput-o este soluţia optimă în acel punct al scrierii mele? Când ştiu unde să mă opresc, înainte de a plictisi, a deveni redundant, a exagera, a pica în penibil, a strica tot ce-am construit până acolo? Cât trebuie să se bizuie un autor pe propria intuiţie şi cât pe reţetele verificate de el însuşi ori de alţii? Îi spune, ca în scenariile ieftine despre scriitori, „o voce interioară”? Haida-de… În ce limbă?
Şi mai departe. Este bună o disciplină a scrisului (cu exemplele sale clasice – sculat dimineata, scris trei pagini, revăzut după-amiază, documentat seara ş.a.m.d.) chiar dacă eşti în pană de inspiraţie? Este un scriitor profesionist obligat să se supună unor asemenea rigori? Da, dacă vrea să-şi respecte contractele pe care a luat avansurile pentru vilă şi iaht? Cum au reuşit, de pildă, clasicii seriilor poliţiste sau cu agenţi secreţi (de-ar fi să ne gândim numai la Simenon ori Charteris) să copleşească piaţa? Ca să nu mai amintesc faptul, deloc de neglijat, că ei au avut un feedback real. Ce feedback are însă un autor mai puţin sau deloc prolific? De unde ştie dânsul că merge, ca să zic aşa, pe drumul cel bun?
Desigur, cu aceste chestiuni personale nu-mi imaginez că am descoperit sau voi descoperi apa caldă. Prin simplitatea sa, cel mai firesc răspuns pe care-l pot primi, eventual, este acela că nu există reguli în acest haos al scrisului. Că fiecare scriitor le ştie pe-ale lui, are tabieturile, ba chiar superstiţiile proprii, are propriile metode de a ieşi din impasuri, ori de-a biciui o muză prea leneşă. Cred totuşi că aceste naive întrebări ar trebui mai des abordate în această lume a prezentului, în care internetul face minuni, iar textele mai că nu se scriu singure…
Mai cred că dincolo de imageria atât de spectaculoasă a lumilor science fiction & fantasy, de gadgeturi şi trucuri, autorul trebuie să privească des în interiorul universului său intim şi să nu se ruşineze a da expresie, chiar în textul povestirilor sale, unor frământări sincere, ca om, autor ori personaj. Altfel, orice scriere, cât de măiastră s-ar dovedi din punct de vedere stilistic, cât de surprinzătoare ca invenţii ori răsturnări de situaţie, nu poate fi decât performanţă, fără mister.
Un gest de nelămurire doar, privind momentul, ori epoca în care un autor alege să fie autor de ceva anume. Există un asemenea moment? Ce legi, pe care nu le descifrăm cu ajutorul simţurilor noastre, îl împing într-acolo? Pe la nouă ani am citit primul roman cap-coadă din viaţa mea. S-a întâmplat să fie „Când se va trezi cel care doarme” al lui H.G. Wells. Am fost atât de impresionat că se poate imagina o lume cu totul altfel decât a noastră, încât în lunile ce-au urmat am tot plănuit să scriu eu însumi ceva asemănător. Sunt sigur că atunci s-a amorsat pasiunea pentru science fiction. Mă întreb astăzi, şi nu găsesc un răspuns acceptabil, ce s-ar fi întâmplat dacă în după amiaza aceea plictisitoare de vară, când nu era nimeni pe stradă cu care să te joci, găseam în raftul pe care l-am ales la întâmplare o carte de bucate a Sandei Marin…
Aşadar metafizic am avut (sau mi se pare că l-aş avea), chestiunile abordate – nu mă îndoiesc că vor fi lesne etichetate drept prozaice; cu toate astea, ele constituie subiectul unor tribulaţii reale. Uite c-am reuşit să mă scot la titlu…

P.S. Nu pot încheia fără cea mai recentă dintre frământările prozaice care mă ţin în viaţă. După ce-am lecturat, la ultima şedinţă Prospectart, un text care şi-a avut porţia lui de comentarii favorabile sau nu, doi dintre prietenii care m-au criticat (şi cărora le mulţumesc din inimă), au venit în pauză să-mi spună, citez, „Domne, sper că nu te-ai supărat..” Mărturisesc că am rămas mască. Adică, helooou, la naiba, în puii mei, dragi colegi, chiar aşa de zevzec par? („Da!”, rostiră ei în cor)

Dănuţ Ungureanu