17. Raie, din labirintul de straie…
…Cercetaşul mă abandonă înainte să ieşim din pavăza dealurilor de la est de Noul Aragon. Plecară în linişte, îndată ce trupa sateliţilor geostaţionari raportase că în jur nu există iscoade. Din spaţiu, nu se distingea decât pustietatea câmpului, pe suprafaţa căruia, când şi când, se târau grupuri de mogâldeţe. Fugari…
Am pornit, exersând mersul unui om extenuat, care a făcut cincizeci de kilometri fără oprire. Recuziterii îmi aranjaseră de minune hainele, să arate ca ale unuia mai mult mort decât viu. Au mers cu talentul până acolo încât unul dintre ei mi-a găurit încălţările cu o sârmă…
Luasem cu mine doar şnurul de noduri pe care Dante mi-l dăruise în ziua când le-am trecut hotarul gospodăriei. Mi l-a pus în palmă şi, continuând să mă privească în ochi, mi-a închis degetele peste sfoara primitivă, împletită de Ţăran pentru treburile lui. M-am înapoiat în tabără, la căderea serii, şi am început descifrarea acestei scrieri vechi, nerăbdător să aflu ce se ascunde în labirintul ei. Ceea ce am aşternut pe hârtie s-a dovedit a fi o poezie despre pasărea tai, vieţuitoare banală a faunei atât de sărace de pe LFSP 77. Am transcris-o, cu sentimentul că nodurile sforii lui Dante şi vorbele tălmăcite de mine nu emană nici pe departe aceleaşi înţelesuri.
„Aripa brună nu muşcă văzduh…
Ochii sticloşi nu clipesc în îngheţ…
Pana de fum nu-i nici vlagă nici duh…
Cântecul ţi-este doar ţipăt răzleţ…
Gheara nu prinde fuiorul de tuc…
Oul e piatră cu miezul deşert…
Norii tristeţii te duc şi te-aduc…
Moartea ţi-e-ntreagă, viaţa doar sfert…
Dacă pasărea asta nu-i bună de nimic, nu cântă, nu zboară, nu-ţi încântă privirea, de ce s-ar osteni cineva să-i scrie versuri?
Către amiază mi s-a părut că zăresc, prin valurile de aer cald, un petec de ţesătură colorată. Dante şi ai lui se opriseră la umbră, într-un pâlc de copaci. M-am apropiat, ştiind prea bine ce avea să urmeze. Când am ajuns la vreo cincizeci de paşi, ei întoarseră capetele spre mine, urmărindu-mă liniştiţi. Am ridicat mâna, într-un salut.
Atunci, pământul din spatele meu izbucni într-un muşuroi şi Moacă îmi sări în spinare, doborându-mă. Îmi înfipse o mână în păr. Am simţit pe beregată lama Cuţitului Mic.
– Salut, Moacă… am rostit greu. Mă bucur şi eu să te văd…
Dintre copaci veni Judele, fără grabă, ca şi cum ar fi ieşit la plimbare.
Un proverb pământean spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă… Urăsc proverbele. Cei de pe Tai nu au proverbe.
…Ne aflam de cinci zile în inima împietrită a Înălţimilor Volnovoz. Eu, Judele, Dante şi ceilalţi. În plus, o femeie incredibil de fragilă, pe care Ţăranul, Mamaca şi Moacă o cărau cu rândul în spinare, pe cărările uneori mai înguste decât tulpina viţei care le acoperea. Departe, în urma noastră, războiul rămăsese prin văile acoperite de aburi denşi…
În preajma unui amurg, ne-am scufundat într-o pădure adâncă. Codrii Marelui Ocol, care poate că în urmă cu câteva sute de ani acoperiseră întregul uscat. Am orbecăit călăuziţi de Moacă şi în cele din urmă am ieşit din nou la lumină. Văi pustii se deschideau peste tot în drumul nostru şi nu o dată părea că am pierdut drumul drept. Când nu mai credeam, am răzbătut dincolo de pereţii suri, în căldarea uriaşă a unui crater. Prin iarba până la genunchi, am mai mers vreun ceas, până la un adăpost mare, din trunchiuri îmbinate. În vreme ce ne prăbuşeam, unul câte unul, Ţăranul dădu roată lucrării, fluierând admirativ.
– E locul în care am venit pe lume, ne lămuri Judele, tot atât de emoţionat precum unul dintre buştenii îmbinării…
Am căzut într-un somn adânc, fără vise. Când m-am trezit, peisajul suferise schimbări. Era noapte. Focul ardea într-o vatră de bolovani. Moacă lipsise o vreme şi se întorsese pe întuneric, mânând două vite rătăcite cine ştie cum prin pustietatea aceea. Animalele care-i dăduseră atâta bătaie de cap comandorului Ivor Malanian, prăpădindu-i sumedenie de vehicule şi câţiva oameni, suflau acum greu, într-un soi de hambar, din spate.
Am ridicat ochii spre cerul luminat de constelaţii străine, pomenindu-mă deodată mai singur decât cel mai îndepărtat dintre aştri. Dante dădu ascultare unui simţ necunoscut şi veni să-mi ţină de urât. Aproape de foc, cu feţele pictate în roşu, portocaliu şi alb incandescent, am tăcut mult împreună. Doi oameni care nu au nevoie să-şi spună orice.
– Dani, îmi zise, când mă aplecasem să scormonesc în jar cu o crenguţă, mă bucur că eşti aici, cu noi…
Nu m-am putut împiedica să-mi amintesc că Moacă fusese într-adevăr la un fir de păr să-mi ia gâtul. Dar, până la urmă, Malanian avusese dreptate…
– De mâncare! zbieră Mamaca invitaţia răguşită, cu acelaşi ton cu care ne-ar fi dat dracului…
O noapte, o zi, încă o noapte şi din nou zi…
…La urma-urmei, fierturile şi bucatele Mamacăi, altele decât acelea cu care mă îmbiase odinioară ca oaspete, nici nu sunt atât de searbăde. Gusturile, la început aventuri, mi-au devenit treptat obişnuinţe, iar acum am chiar şi unele preferinţe. Nu că locanta femeii ar avea un meniu prea sofisticat…
Am pornit în sus pe firul de apă, sărindu-l din când în când, cu gândul să mă aşez la liziera pădurii de foioase şi să iscodesc de acolo forfota celorlalţi. Nu departe, pe o piatră care răsărea din iarba înaltă, am dat peste femeia pe care-o adoptaseră, dintr-un motiv care-mi scăpa deocamdată. M-am apropiat încet, să n-o sperii şi i-am zâmbit. N-a avut niciun fel de reacţie. Şedea pur şi simplu, privind spre pădure, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca de-acolo să răsară ceva.
Am profitat de tăcere ca s-o studiez în voie. Avea paloarea unui portret pământean în peniţă. Cumva însă şi o asprime nedefinită, care prindea privirea. Sub mulţimea tradiţională a straielor tai, abia dacă puteam ghici un trup bine proporţionat, dar uluitor de firav. Ceea ce, cunoscând canoanele privind alcătuirea şi atribuţiile femeii în lumea aceasta, m-a intrigat.
Nu făcea altceva decât să respire liniştit şi să se uite spre pădure, oferindu-mi profilul. Când m-am mişcat, rupând o ramură uscată, s-a întors spre mine. I-am făcut semn că o să mă întorc la adăpost. Atunci coborî de pe piatră şi aşteptă, cu privirile coborâte, s-o iau înainte. Am făcut cum dorea.
Când am ajuns în ceea ce Mamaca şi Ţăranul deja aranjaseră să semene cu o ogradă, m-am întors către femeie şi i-am surâs iar. Părea totuşi că zâmbetele mele nu fac multe parale în aşteptările ei de la viaţă. Mi-am ales cu grijă vorbele în dialectul pe care nu încetasem să-l răsucesc pe toate părţile şi, mai ales, mi-am ales intonaţia potrivită.
– Care este numele tău? Numele?
Se sperie, cine ştie de ce, făcu un pas înapoi.
– Raie… rosti şovăind, şi m-am aşteptat ca dintr-o clipă-n alta, sforţarea să-i risipească trupul de fum. Eu… Raie…
Deodată, din spate, Ţăranul se împinse în mine cu umărul, exprimând maximum de afecţiune de care era în stare.
– Hă, hă, şefu’ Dani, da’ nu-i dăm şi lu’ dânsa un nume de-ale matale, d-ălea frumoasele, cum ne-ai dat nouă? „Ţâţoasa”, ori „Proasta”, ori „Slăbănoaga”… Ce zici? Hă, hă, hă…
Şi-ar continuat să râdă cu poftă dacă Mamaca nu l-ar fi plesnit pe ceafă cu una dintre trenţele ei jilave. Apoi Raie fu ascunsă la pieptul colosal al femeii, iar acolo îşi potoli tremurul, furişându-mi în răstimpuri priviri curioase.
Sfatul cu sine al Judelui
„Când hotărăşti, eşti singur, ce singur, prea singur… Până acolo nimeni nu-ţi dă pace, ştiu toţi cum ar trebui să gândeşti, ce-ar trebui să faci. Nu vine niciunul să-mi spună asta, dar le simt privirile în ceafă şi le-aud gândurile, uneori asurzitoare…
Ce-ar trebui să hotărăsc acum, cu Dani? L-am primit printre noi, l-am scos din cuţitele lui Moacă, l-am îngrijit cum am putut, l-am adus aici… El s-a rupt de-ai lui, nu s-a mai putut întoarce printre ei fiindcă s-a apropiat prea tare de noi. Ciudat cum a ştiut unde suntem, dar ei au ochi şi-n cer…
Ciudaţi şi aceşti străini, şi atât de naivi… Dacă e adevărat ce povesteşte Dani, ei sunt demni de dispreţ pentru noi. Cum să-l goneşti pe unul de-ai tăi? Dacă nu e adevărat, înseamnă că la mijloc e un vicleşug. Dar câtă vreme avem viaţa lui în mâini, aştept să desluşesc acel vicleşug. N-am de ce să mă grăbesc. E un joc frumos…
Ce-ar trebui să hotărăsc acum despre el? Poţi să râzi de tine însuţi, judecătorule, dar chiar îmi vine să-l întreb pe Dani însuşi ce să fac…
Dante, Moacă, Ţăranul, Mamaca… Ştiu şi ei la fel de bine ca mine că locul lui nu-i aici. Deschizând «mâna» noastră pentru el, am călcat alcătuirea lucrurilor. Am schimbat neschimbarea. Am deschis poate un şir lung de necazuri şi nenoroace, care ne vor urmări până la sfârşitul zilelor.
…Dar n-am deschis-o şi pentru Raie?
…Dar Raie e de-ai noştri şi au scris/hotărât demult judecătorii că la vreme de război să primim şi să salvăm pe oricine…
…Dar Dani nu este şi el unul dintre aceşti „oricine”?
…Dar înainte de asta a fost cu aceia care vor să ne facă rău…
…Dar şi mai înainte ne-a fost tuturor binevoitor…
Nu, nu ştiu încă ce voi hotărî, e greu, e foarte greu…
Poate dacă l-am separa cumva… Asta ar însemna că nu schimbăm cu adevărat nimic important în viaţa noastră… Însă aici suntem numai noi, niciodată nu va fi destul de departe…
Şi Raie aceasta… Am luat-o cu noi fără să ne gândim prea mult, fără să ne gândim deloc, cine ar fi gândit în clipa aia? Toată lumea fugea, peste tot în jur fum şi ţipete şi moarte… Toată lumea fugea…
La urma urmei, de unde vine ea? Ce «mână» a fost aceea cu care a trăit până acum? Pare că n-ar fi dat niciodată viaţă, cum ar putea când abia se ţine pe picioare?
…Aduce mai mult cu una dintre femeile din lumea lui Dani. Poate că… poate că… Nu, asta nu e aşa, însă ei doi par să se potrivească mai bine decât fiecare cu ceilalţi, cu noi adică…
Acum, şi aceste potriveli pot fi primejdioase, când nu ştii unde să le pui capăt. Iată, dacă n-am fi cu băgare de seamă, Mamaca şi Ţăranul, care se potrivesc în mai tot ceea ce fac, s-ar lipi unul de celălalt că n-ar mai putea să-i dezlipească nimeni. Şi-atunci n-am mai alcătui o mână aşa cum se cuvine. Eu ştiu asta, o ştiu şi ei, trebuie să fim cu băgare de seamă. Fără potriveli…
Oare ce voi hotărî în cele din urmă? Ce va fi mai bine pentru ei, pentru noi? Când hotărăşti eşti singur, prea singur…”
18. Raie, din labirintul de straie
Prin jocul flăcărilor, de cealaltă parte a vetrei, îl văd bine pe Jude şopăcăind la urechea lui Dante, iar ăsta dă din cap ascultător. E limpede că despre mine e vorba. Altfel, toate s-ar rosti tare, aşa cum e obiceiul în jurul focului, iar Ţăranul, Moacă, Mamaca şi chiar Raie cea fantomatică ar fi îndemnaţi să-şi dea cu părerea. Dar dacă cineva nu trebuie să audă vorbele judecătorului, nu e greu de ghicit care-i ăla…
În acest timp, căldura jarului şi turtele de tuc dezmorţesc limbile.
– Pe o noapte ca asta, se trezeşte povestind Moacă, am avut arcul cel mai încordat din viaţa-vieţilor-vieţilor mele… Când am ieşit după alba, abia am putut să-l îndoi, se laudă.
– A, mi-amintesc, zice Ţăranul scuipând într-o parte. A fost atunci când am dres zidul dinspre râu. Da’ parcă nu era un arc aşa de tare…
– Eh, lasă, ce-o fi numa’ să fie bine… îngaimă şi Mamaca, speriată că nerozii ăştia or să se încaiere iar, doar fiindcă unul nu-l laudă pe celălalt că are ceva tare. Bărbaţi, deh…
– Adică cum nu era? începe, într-adevăr, să se înfoaie Moacă.
– Era, era, se grăbesc de peste flăcări Judele şi Dante să dezamorseze situaţia. Nu-ţi aminteşti tu bine, Ţărane.
– O fi… rânjeşte Ţăranul, scuipând iarăşi. Eu atâta ştiu, că am cărat singur bolovanii, singur am făcut mortar cu piatră albă pisată şi cenuşă. Arcul se încordează şi apoi nu mai este, da’ zidul ăla o să rămână cât e piatra piatră… Nu-i aşa, şefu’ Dani?
Dau din cap pe diagonală, aşa încât să nu se înţeleagă nici da, nici ba. Mai mult decât vârtoşenia braţului-arc comemorat de Moacă şi stabilitatea zidului dres de Ţăran mă interesează şoaptele pe care Judele le-a reluat la urechea lui Dante.
– Lasă, ce-o fi numa’ să fie bine… îmi sare şi Mamaca în ajutor.
…Când, nu ştiu cum, cumva, am simţit că e miezul nopţii, Dante se ridică de la locul lui, venind să se aşeze lângă mine.
– Ce faci, Dani? Cum îţi este?
I-am răspuns că bine. Cu asta conversaţia noastră a luat sfârşit. Moacă şi Ţăranul se mai înţepară o vreme, apoi renunţară şi ei.
– Mamaca, spuse Judele vioi, ia adă ceva de băut! A trecut destulă vreme de când nu ne-am veselit. O să ne gândim mâine la ce mai avem de făcut, dar în noaptea asta…
Înainte să sfârşească, Mamaca se furişă în întuneric, de unde aduse un ulcior astupat pe care i-l întinse umilă. Iar Judele nu stătu mult pe gânduri.
– Să ne-ajungă zilele! rosti urarea care se cuvenea şi dădu ulciorul pe gât. Dante!
Dante se duse să-l primească, îşi înmuie şi el buzele, dar mai cumpătat, aşa cum i se cade celui mai puţin bărbat din alcătuirea „mâinii”.
– Bea cu noi, Dani! mă invită Judele.
– Să-ţi ajungă zilele, făcu Dante, privindu-mă cu ochi luminoşi.
– Să ne-ajungă zilele, am repetat.
Am înghiţit de două ori din infuzia de tuc, ştiind că voi dormi buştean după asta, dar în niciun caz n-aş fi putut să refuz. I-am întins ulciorul lui Moacă. El aproape că mi-l smulse, fixându-mă duşmănos. Adică Judele ne poftise pe mine şi pe Dante să bem înaintea unuia care într-o noapte ca asta încordase din braţ cel mai tare arc din viaţa-vieţilor-vieţilor lui…
…Apoi fiecare se întoarse la vorbele cu cel de alături, oprindu-se doar să asculte zgomotele monotone ale pădurii şi să adulmece aerul. Dante se întinsese pe o parte, îngânând unul dintre cântecelele sale, ticluit pesemne chiar atunci…
…Poveştile se stinseră una după alta. Pe boltă, o stea luă locul alteia. În foc, lemnelor arse li se adăugară alte uscături. Nu mai aveam nimic de făcut decât să prind liniştea şi să simt noaptea trecând…
…Am aşteptat semnele somnului, dar ele întârziară să se ivească. După o vreme am simţit chiar că oboseala se risipeşte cu totul. În locul ei, mai întâi o furnicătură prin buricele degetelor, treptat un soi de vibraţie interioară, creştea ceva, o energie necunoscută…
…Am încercat să schimb poziţia piciorului stâng, care amorţise sub mine, şi rezultatul a fost zero. Deodată, cumva ieşindu-mi din mine, l-am privit amuzat pe Daniel Ayana apucându-şi gamba cu mâinile, trăgând de ea fără vlagă. Aşa cum se mişca, părea beat, ori dus din minţile lui…
…În sfârşit, am avut o ultimă reflexie coerentă a unui gând, „n-a fost numai tuc în ulcior”, după care ţesătura s-a rearanjat, devenind „tuc în fost numai ulcior”, sau nici măcar atât…
Dante se apropie şi mă prinse de braţ, deasupra cotului, ajutându-mă să mă ridic. M-am împleticit doat o secundă, apoi vibraţia aceea străină mă luă în stăpânire cu totul. Brusc, m-am simţit o minte hiperlucidă captivă într-un trup de oţel.
– Dani, îmi vorbi molcom Dante, să nu te sperii. Noi nu-ţi vrem răul. Tu eşti… tu eşti prietenul meu, Dani…
Doar ca o ceaţă mi-a trecut prin gând că aşa prieteni să tot am şi m-am amuzat teribil. Apoi Judele o împinse lângă mine pe Raie.
…Eram atât de aproape că îi simţeam respiraţia, pe obraji şi pe buze… Peste fruntea înaltă, Mamaca îi prinsese părul într-un coc plin, auriu brăzdat de şuviţe argintii… Arcul de sprâncene se desena deasupra ochilor… Avea obrajii albi, însă focul îi îmbujorase. Şi chiar în clipa în care i-am privit buzele, ele se deschiseră într-un zâmbet, cel dintâi…
– Mergeţi amândoi, Dani, făcu Judele. Raie e femeia ta în noaptea asta…
– Să… jungă… opţile… îl îngână Dante, abia auzit din flăcări…
…În întuneric o caut şi o găsesc. Licoarea mi-a închis pleoapele din naştere, dar mi le-a deschis pe acelea care-mi îngăduie să văd suflete. De unde ştim că aşa trebuie, să fim amândoi în noaptea asta? Pentru că aşa a spus Judele? De dragul lui Dante? Sub lucrarea pe care mi-a picurat-o taianul în zeama de tuc?
Ce însemnătate are răspunsul? Niciuna, când iau în palmă surâsul fetei…
Am tras-o spre mine şi am sărutat-o foarte uşor pe buze, iar ea îmi răspunse, strângându-mă în braţe. Avea gust de măr, fruct cules o dată, demult, în paradisul terestru. I-am desfăcut încet şireturile straielor, unul câte unul, făcându-le să cadă cu foşnet. Erau şase sau şapte, un labirint de fibră vegetală înăuntrul căruia ardea mocnit carnea. Când am sfârşit, m-a apucat, lăsându-se pe spate, în culcuşul moale pregătit de Mamaca.
– Dă-mi, îmi şopti în ureche, tremurând, cu toate astea, de spaimă şi încordare.
Mi-am petrecut braţele pe sub genunchii ei, ridicându-i pulpele, şi mi-am lipit gura de fierbinţeala umedă a labiilor. Coapsele se încordară prinzându-mi tâmplele ca într-o menghină. M-am jucat îndelung cu pubisul de copil, până la primul geamăt. Atunci m-am lăsat cu toată greutatea peste trupul ca un arc viu, elastic. Singură se răsuci, potrivind ascunzişul sexului. Am pătruns foarte lent, foarte adânc, până când n-am mai putut înainta şi am zăbovit înăuntrul ei, simţind că n-a mai avut bărbat de foarte multă vreme. Apoi m-am retras la fel de încet, frământându-i şoldurile cu palmele şi am mai intrat o dată, rapid. Scoase un oftat prelung, care era plăcere şi durere la un loc, şi uimire. Ne-am rostogolit amândoi, în toate părţile, fără a înceta să ne pătrundem unul pe celălalt. Oftatul se prefăcuse în icnete apăsate. La sfârşit, scăldaţi în sudoare, ne izbeam unul de altul, tot mai rar, iar apăsarea devenise dureroasă. M-am încordat încă o dată. Ea se chirci tremurând şi se încovoie peste mine, ca albina care-şi lasă oul cu un ultim spasm al abdomenului…
Abia atunci se deschiseră din nou pleoapele şi auzul şi toate celelalte simţuri obişnuite. Am auzit din nou vaierele monotone ale pădurii, sforăitul lui Moacă într-o altă încăpere, mormăielile Ţăranului. Am simţit usturimea zgârieturilor pe care mi le făcuseră unghiile şi dinţii femeii cu părul de aur şi argint. Raie îşi potrivi tâmpla în scobitura umărului meu. Încă mai tremura, dar curând respiraţia ei se linişti, profundă. Am ascultat-o o vreme de pe marginea somnului, apoi m-am lăsat să alunec în abis…
Dimineţile începuseră să fie răcoroase. Nu mă trezise niciun zgomot. Cu toate astea, am deschis ochii în cenuşiul urâcios, descoperind peste tot, până departe, pâcla care năclăia copaci, stânci şi o bună parte din poalele umede ale cerului.
Încă mă dezmeticeam.
Am auzit un sunet slab. Din celălalt colţ al odăii, ghemuită, Raie îmi urmărea atentă mişcările. Mi-am amintit brusc apăsarea tâmplei aurii şi imediat după aceea, într-un val de căldură, tot ceea ce făcusem, cele mai mici detalii ale împreunării noastre. M-am simţit copleşit şi ruşinat, un ins alergând cu paşi mari spre 50 de ani, scăpând din frâiele stăpânirii de sine.
– Foame? zise ea.
Am făcut semn că nu. Dar Raie lucră prin firidele peretelui de bârne şi curând se apropie, cu privirea în pământ, să-mi întindă pe un fund de lemn câteva îmbucături, resturi din seara trecută. Din încăperea alăturată, se auzea cum Ţăranul şi Moacă se ciorovăiau până şi-n somn, pe înfundate.
I-am făcut semn din nou femeii că nu-mi trebuie nimic şi-am ieşit clătinându-mă la aer. Încet, am pus două-trei lucruri cap la cap. Spre deosebire de colibele „mâinilor”, unde fiecare îşi ţinea încăperea lui, adăpostul acesta nu avea decât trei odăi. Iar aici, unde mă trezisem, nu mai dormise nimeni în afară de noi doi. Asta nu putea să fie doar o întâmplare…
Am simţit furia încolţind în acea parte din mine care-şi venise suficient în fire. Am lăsat-o să crească, îmi făcea bine. Dar mai departe n-aş fi ştiut cum să procedez.
Atunci, în spatele meu, straiele foşniră iarăşi şi Raie veni să-mi cuprindă mijlocul, din spate, cu braţele ei subţiri. Am rămas câteva clipe încremenit, fără să înţeleg ce trebuie să fac. Apoi am luat-o uşurel de încheieturi şi i-am desfăcut din strânsoarea slabă. Mă prinse iarăşi, îmi dădu drumul singură.
– Ziua, spuse, arătându-mi prima geană de lumină a lui Aldan, revărsându-se peste coama de stânci.
(va urma)
Dănuţ Ungureanu