Premiul Pulitzer 2007

Editura Humanitas Fiction

Colecţia Raftul Denisei

Traducere şi note: Irina Horea

Aş vrea să spun că m-a dat pe spate cartea, mai ales că i s-a decernat şi un premiu important, dar asta ar însemna să mint. Nu a reuşit nici măcar să mă impresioneze, cu toate că am citit-o într-o singură zi. Am tot aşteptat să se întâmple ceva, acţiunea să depăşească  uniformitatea dominantă încă de la început, dar degeaba. Cum a început aşa s-a şi terminat, fără nimic neaşteptat, fără nimic impresionant, fără nici o întorsătură surprinzătoare sau capabilă măcar să mă pună pe gânduri.

Nu aş zice că este o carte slabă, dar mi se pare o tratare superficială, unilaterală, total lipsită de acea scânteie care să aprindă interesul ori măcar să mă determine să mă ataşez de personaj, ori să mă identific cu el. Poate dacă ar fi îndrăznit autorul să facă încă un pas şi să relateze şi modul în care lumea a ajuns să arate precum o descrie, ori dacă ar fi purtat eroii în câteva aventuri incitante aş fi ajuns la concluzia că i s-a decernat premiul pe merit. Probabil aşa a fost şi am eu gusturi ciudate, mai ales că nici cealaltă mare capodoperă al acestui autor, No Country For Old Man, nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic, ci doar să mă determine să ridic din umeri zicând: atât?

Să compar cartea cu ceva? Atunci mă tem că iasă şifonată rău, dar hai să încerc. Poştaşul vine dupa Apocalips, a lui David Brin, prezintă o călătorie similară numai că o face la un nivel care depăşeşte cu mult tot ce se întâmplă în Drumul. Acolo povestea se ramifică, personajul are şi alte gânduri decât unul şi acelaşi de la început până la sfârşit, face şi altceva decât să meargă pe un drum, să se ascundă când vine cineva, să-i fie frig şi foame, să se acopere cu pături şi cu o folie de câte ori plouă sau ninge. Să nu mai spun de faptul că eroul lui Brin nu mănâncă de cinci-şase ori aceaşi ultimă conservă până să se termine şi nici nu i se întâmplă să fie mort de foame indiferent ce şi cât mănâncă, să îngheţe indiferent câte haine îmbracă, cu câte pături se acoperă sau în ce buncăr subteran se adăposteşte.   Pentru a nu spune nimeni că sunt răutăcios dau şi un altfel de exemplu: eroul lui McCarthy reuşeşte să descopere un vapor de pe care încă nimeni nu a recuperat toate proviziile, astfel obţine mâncare, haine, încălţări, chiar şi o armă, dar marea lovitură, descoperirea descoperirilor, constă în găsirea unei bărci pneumatice. Extraordinar, mai ales că-i este de folos precum a fost compresa cu apă rece unui mort.

Am fost surprins şi faptul că toţi criticii experţi par să fi înţeles că acţiunea descrisă de McCarthy are drept fundal o lume dominată de o iarnă nucleară. Eu am citit cu atenţie cartea, dar nu am reuşit să identific nicăieri amănunte care să mă fi dus cu gândul la aşa ceva. Copacii, iarba, totul era mort, lucru de înţeles din moment ce razele Soarelui nu au mai ajuns la suprafaţa Pământului de multă vreme, dar presupunerea  că acest lucru s-ar fi întâmplat din cauza unei ierni nucleare este contazisă de faptul că nici cenuşa omniprezentă, nici ploaia sau zăpada care cade continuu, nu sunt radioactive. Dar poate e cazul să mă întorc eu în şcoală şi să învăţ ceva mai mult despre efectele unui război nuclear, despre radioactivitate sau măcar despre cum să iau în considerare doar acele efecte dintr-un fenomen care sunt convenabile pentru realizarea unui roman genial.

Cartea asta a reuşit să mă convingă înainte de toate de un adevăr trist: editurile continuă să ridice în slăvi orice carte premiată de americani, canadieni, spanioli, sau chiar hotentoţi, preferă să plătească drepturi de autor, traducători şi să ofere cititorilor cărţi cel mult mediocre. Kernbach, Colin sau Baciu au scris cărţi cu mult mai valoroase, dar au avut ghinionul de a scrie în româneşte, Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Lucian Merişca, Ovidiu Pecican, Lucian Vasile Szabo, Cristi Teodorescu şi mulţi alţii, continuă să scrie science-ficton sau fantasy în româneşte şi fac asta – îndrăznesc să spun – mai bine decât McCarthy, dar nu sunt americani, nici canadieni şi nici măcar spanioli, aşa că vor fi publicaţi în continuare de mici edituri, cu mari sacrificii şi mari riscuri, în mici tiraje şi cărţile lor se vor vinde cu chiu cu vai în câteva zeci, cel mult sute de exemplare. Frumos aşa, doar suntem patrioţi, ne apreciem valorile, credem în frumuseţea şi bogăţia limbii române. E roz viitorul sau poate acum îşi face efectul şampania băută la revelion.

Balin Feri