Cormac McCarthy-Drumul
Premiul Pulitzer 2007
Editura Humanitas Fiction
Colecţia Raftul Denisei
Traducere şi note: Irina Horea
Aş vrea să spun că m-a dat pe spate cartea, mai ales că i s-a decernat şi un premiu important, dar asta ar însemna să mint. Nu a reuşit nici măcar să mă impresioneze, cu toate că am citit-o într-o singură zi. Am tot aşteptat să se întâmple ceva, acţiunea să depăşească uniformitatea dominantă încă de la început, dar degeaba. Cum a început aşa s-a şi terminat, fără nimic neaşteptat, fără nimic impresionant, fără nici o întorsătură surprinzătoare sau capabilă măcar să mă pună pe gânduri.
Nu aş zice că este o carte slabă, dar mi se pare o tratare superficială, unilaterală, total lipsită de acea scânteie care să aprindă interesul ori măcar să mă determine să mă ataşez de personaj, ori să mă identific cu el. Poate dacă ar fi îndrăznit autorul să facă încă un pas şi să relateze şi modul în care lumea a ajuns să arate precum o descrie, ori dacă ar fi purtat eroii în câteva aventuri incitante aş fi ajuns la concluzia că i s-a decernat premiul pe merit. Probabil aşa a fost şi am eu gusturi ciudate, mai ales că nici cealaltă mare capodoperă al acestui autor, No Country For Old Man, nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic, ci doar să mă determine să ridic din umeri zicând: atât?
Să compar cartea cu ceva? Atunci mă tem că iasă şifonată rău, dar hai să încerc. Poştaşul vine dupa Apocalips, a lui David Brin, prezintă o călătorie similară numai că o face la un nivel care depăşeşte cu mult tot ce se întâmplă în Drumul. Acolo povestea se ramifică, personajul are şi alte gânduri decât unul şi acelaşi de la început până la sfârşit, face şi altceva decât să meargă pe un drum, să se ascundă când vine cineva, să-i fie frig şi foame, să se acopere cu pături şi cu o folie de câte ori plouă sau ninge. Să nu mai spun de faptul că eroul lui Brin nu mănâncă de cinci-şase ori aceaşi ultimă conservă până să se termine şi nici nu i se întâmplă să fie mort de foame indiferent ce şi cât mănâncă, să îngheţe indiferent câte haine îmbracă, cu câte pături se acoperă sau în ce buncăr subteran se adăposteşte. Pentru a nu spune nimeni că sunt răutăcios dau şi un altfel de exemplu: eroul lui McCarthy reuşeşte să descopere un vapor de pe care încă nimeni nu a recuperat toate proviziile, astfel obţine mâncare, haine, încălţări, chiar şi o armă, dar marea lovitură, descoperirea descoperirilor, constă în găsirea unei bărci pneumatice. Extraordinar, mai ales că-i este de folos precum a fost compresa cu apă rece unui mort.
Am fost surprins şi faptul că toţi criticii experţi par să fi înţeles că acţiunea descrisă de McCarthy are drept fundal o lume dominată de o iarnă nucleară. Eu am citit cu atenţie cartea, dar nu am reuşit să identific nicăieri amănunte care să mă fi dus cu gândul la aşa ceva. Copacii, iarba, totul era mort, lucru de înţeles din moment ce razele Soarelui nu au mai ajuns la suprafaţa Pământului de multă vreme, dar presupunerea că acest lucru s-ar fi întâmplat din cauza unei ierni nucleare este contazisă de faptul că nici cenuşa omniprezentă, nici ploaia sau zăpada care cade continuu, nu sunt radioactive. Dar poate e cazul să mă întorc eu în şcoală şi să învăţ ceva mai mult despre efectele unui război nuclear, despre radioactivitate sau măcar despre cum să iau în considerare doar acele efecte dintr-un fenomen care sunt convenabile pentru realizarea unui roman genial.
Cartea asta a reuşit să mă convingă înainte de toate de un adevăr trist: editurile continuă să ridice în slăvi orice carte premiată de americani, canadieni, spanioli, sau chiar hotentoţi, preferă să plătească drepturi de autor, traducători şi să ofere cititorilor cărţi cel mult mediocre. Kernbach, Colin sau Baciu au scris cărţi cu mult mai valoroase, dar au avut ghinionul de a scrie în româneşte, Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Lucian Merişca, Ovidiu Pecican, Lucian Vasile Szabo, Cristi Teodorescu şi mulţi alţii, continuă să scrie science-ficton sau fantasy în româneşte şi fac asta – îndrăznesc să spun – mai bine decât McCarthy, dar nu sunt americani, nici canadieni şi nici măcar spanioli, aşa că vor fi publicaţi în continuare de mici edituri, cu mari sacrificii şi mari riscuri, în mici tiraje şi cărţile lor se vor vinde cu chiu cu vai în câteva zeci, cel mult sute de exemplare. Frumos aşa, doar suntem patrioţi, ne apreciem valorile, credem în frumuseţea şi bogăţia limbii române. E roz viitorul sau poate acum îşi face efectul şampania băută la revelion.
Balin Feri
@feri: nu pot fi de acord cu tine deloc; in primul rand ai citit cartea in romaneste, ceea ce nu obosesc sa spun ca este o imensa greseala; jumatate din farmecul romanului sta in simplitatea limbajului folosit de McCarthy pentru a sugera emotii cutremuratoare; or romana pur si simplu nu poate fi utilizata in acelasi mod, nu este la fel de sintetica;
in al doilea rand nu discutam despre SF, McCarthy nu si-a propus asta; The Road e o carte despre insemnatatea iubirii ca parte esentiala a umanitatii; McCarthy asta zice: daca nu iubesti te dezumanizezi rapid si irevocabil intr-un mediu ostil; The Road este o oda pentru sentimentele care compun esenta umanitatii, ok? De-aia e o carte importanta – fiindca reuseste sa faca acest lucru fara mari fitze si figuri, prin procedee extrem de simple, fara sa cada in ridicol…
Ca odă simplităţii, trebuie să recunosc, se încadrează perfect. Însă eu, chiar şi cu cea mai mare bunăvoinţă, tot nu mă pot abţine să nu am pretenţia de a avea o carte premiată cu Pullitzer şi cu James Tait Black Memorial Prize ceva mai mult decât simplitate. Îmi păstrez şi opinia potrivit căreia cărţi având mai mult decât simplitatea asta trec nebăgate în seamă dacă autorii nu se numesc McCarthy, McDonalds sau McEnroe.
Din punctul meu de vedere literatura trebuie să ofere mai mult decât simplitatea plictisitoare. Iar despre căderea în ridicol…consider că tocmai s-a întâmplat, nu în ceea ce îl priveşte pe McCarthy, el scrie şi place sau nu, ci din partea celor care i-au acordat nu unul ci chiar două premii importante. Ori poate sunt eu ridicol că-mi permit să nu fiu pe spate în faţa unei cărţi căreia nu i-am găsit alt merit decât acela de a avea dimensiuni reduse.
Judecând doar pe baza simplităţii consider că ar merita un Pullitzer şi povestirea câştigătoare a concursului organizat de Revista Scriitorului, mă refer la Nu uita, a domnişoarei Raluca Ioana Popescu. Totuşi nu cred că cineva se va grăbi să o premieze.
Încă un argument: e firesc să fie de o simplitate “admirabilă” dacă ignoră cu dezinvoltură până şi adevărurile ştiinţifice pentru a reuşi să se menţină jalnic de simplă.
Normal, gusturile nu se discută. Tocmai de asta nu mă mir când americanii ajunşi pe meleagurile noastre pică pe spate după ce mănâncă mămăligă cu brânză, păcat că nu sunt la fel de dispuşi să ne guste şi literatura. Noi avem autori capabili ( unul la întâmplare: Marian Truţă) care oferă texte pline de idei, de sensuri, de frumuseţe,într-un limbaj simplu. Numai ca la nivel mondial selectarea valorilor se face înainte de toate după criteriul: să fie al nostru.
Foarte frumos spus, Feri.
Sunt perfect de acord cu tine. Despre “No Countru for Old Men” nu pot spune decat ca filmul este mult peste carte, prin regie si joc actoricesc. Cum n-am vazut The Road, inca, nu ma pot pronunta. Din punct de vedere al genului sunt de acord cu dulcele capricorn ca nu este SF. De fapt, cum bine spune Paul Cernat, ce inseamna incadrarea asta in genuri? Literar, insa, este subtire. Ca si numarul de pagini. O poveste terna, fara nici o surpriza, simpla si mediocra.
@feri: tot ce spui tu pare foarte logic, insa gandeste-te ce parere ai fi avut dac-ai fi fost american! tu ai citi povestiri scrise de cineva din Papua Noua Guinee? sau din Tombuctu? sau din Turkmenistan? iti spun eu, nu le-ai citi decat daca le-ar descoperi un editor (sau PR-ist sau manager) american, britanic, francez, canadian, whatever, tarile unde aceasta meserie exista; ele ar trebui promovate pana la refuz, laudate asa cum spui tu ca s-a facut (exagerat) in cazul lui McCarthy; cine se chinuie in disperare sa-l traduca si sa-l marketeze pe Truta sau Corn sau Ungureanu sau Balin Feri prin Europa sau America sau aiurea? Mama Dolores! Atunci de unde vrei sa stie publicul sau criticii vestici despre ei?! sa-i viseze noaptea?! da, asta e, au noroc cei care scriu in engleza, pentru ca tarile de limba engleza au stiut cel mai bine sa faca acest business, cu carti;
Iar asta e numai o parte a problemei; a doua parte este ca McCarthy scrie ex-ce-lent… crede-ma… e un mega-profesionist in materie de literatura; e o mare iluzie sa-ti inchipui ca maine poti sa faci si tu acelasi lucru ca The Road… parerea mea;
Da, poate nu merita atata valva, poate nu merita atatea premii. Dar e departe de a scrie prost, de fapt e departe de a scrie mediocru.
@bujold: da, a scris foarte frumos feri, insa e partizan; da, ai nostri sunt foarte buni, insa McCarthy este si el foarte bun; si nu e cazul sa ne plangem c-a castigat un premiu la care noi n-avem nicio sansa, cel putin in acest moment, sa speram macar; oare cand o sa intelegem ca suntem o literatura marginala fiindca suntem o tara marginala?! nici China n-a luat vreodata un premiu important pentru literatura – ce credeti, n-or fi macar doua-trei milioane de talente intr-un miliard si jumatate de locuitori? GaoXingjiang a scris in franceza – pentru cei ce vor sa conteste asta…
Hmmm, măi să fie! Am impresia că am fost greşit înteles, aşa că îl dau uitării pe McCormac şi…vorbesc puţin despre altcineva, pentru a ilustra sau a explica mai clar ce încerc să spun.
Aţi citit Sinuhe, a lui Mika Waltari? Bănuiesc că da, în cazul în care încă nu ati făcut-o puneţi mâna şi citiţi.
Ei bine, cartea a fost publicată în finlandeză în 1945. A fost tradusă şi publicată în maghiară în 1964, reeditată în 1968, 1978, 1985 pentru ca a avut succes.
În română a fost tradusă de Teodor Palic şi publicată în 1999 la Editura Univers. Nu a interesat pe nimeni, a trecut cartea neobservată. Apoi s-a tradus Sinuhe şi în engleză, traducere făcută de Naomi Walford şi publicată de Independent Pub Group în 2002. A devenit bestseller, după ce Library Journal, New York Herald Tribune şi Lynda S. Robinson au ridicat în slăvi cartea aceasta a devenit interesantă şi pentru piaţa românească, a fost reeditată la Polirom în traducerea aceluiaşi Teodor Palic şi a devenit un mare succes pentru că şi-a permis si cititorul român s-o aprecieze din moment ce americanii au lăudat-o. Dacă nu ar fi apărut cartea în engleză, ori dacă nu ar fi fost bine primită, atunci nimeni nu ar fi căzut în extaz în România. Eventual eu şi cei câtiva ca mine care apreciez o carte doar în raport cu aşteptările mele, nu în functie de părerile şi premiile americane.
Dincolo de acest adevăr ( spusele mele pot fi verificate pentru că exista date suficiente chiar pe internet)stau alte două realităţi:
-nu mă compar pe mine cu McCormac pentru că eu nu sunt scriitor, cu grea aş putea fi numit cel mult povestitor. Aşa că nu mă iluzionez astfel.
- dacă modul în care McCormac scrie mi-ar deveni ideal, atunci aş lăsa scrisul. Din acest gen de literatură ajunge unul, aş zice chiar că e prea mult.
Nu contest măiestria nimănui pentru că scrie în ngleză, îl admir pe King, îl venerez pe Thomas Hardy, îl apreciez pe Jack London, Kipling, Samuel Langhorne Clemens, mă lasă mut de uimire Hemingway şi mă dau în vânt după George R. R. Martin, Arthur C. Clarke, Scott Card sau Heinlein, să nu mai pomenesc de Philip K. Dick, dar nu pot aprecia pe cineva doar pentru meritul de a fi scris în engleză şi a fi luat premii.
In primul rind nu inteleg care-i treaba cu lamentatiile legate de Pulitzer, cum ca nu l-a luat X sau Y desi il meritau. Din punct de vedere tehnic, Pulitzerul este un premiu american, pentru autori americani, iar in cazul fictiunii aceasta trebuie sa fie cu americani sau America. Asadar degeaba merita unii sau altii daca nu se incadreaza in cele de mai sus.
In al doilea rind daca ai asteptat sa se intample “ceva SF” in cartea asta, atunci inteleg pe deplin dezamagirea ta. Asa cum ai spus nu se intampla mare lucru. Plus de asta, din acelasi “punct de vedere SF” cartea nu ofera prea multe speculatii, teorii, viziuni, ca sa nu mai zic de lipsa totala a “sense of wonder”. Pentru ca autorul a scris despre altceva. Iarna atomica sau subatomica, conservele, barcile si bunkerele etc. sint doar recuzita. Tema este cu totul alta, asa cum Caprikorn a observat foarte bine. Povestea este simpla tocmai pentru ca este total secundara, tata si copilu’ pleaca din puctul A in punctul B, si atit. Cartea sta in descrierile ocazionate de aceasta calatorie, precum si in dialogurile dintre cei doi, cele doua forte care arata (nu explica mura-n gura) si induc trairi, sentimente… pentru unii. Cei care trec pe linga asta raman cu dezamagirea lipsei de actiune, povestii simple si sfarsitului lumii neexplicat cum se cuvine.
Revenind la aspectul tehnic, sa scrii simplu dar cu impact mi se pare o chestie a naibii de grea. Asa cum am spus si cu alta ocazie, dupa lectura acestei carti poti constientiza (dureros) cit de greu, chinuit, stufos si de multe ori fara rezultatul dorit se exprima alti autori.
Pentru mine concluzia este ca nu e o carte geniala, fenomenala, dar este al naibii de inteligent/foarte bine scrisa.
PS. “e SF, nu-i SF” – asta depinde foarte mult ce crede fiecare ca e sau ce vrea sa fie SF-ul… In caz ca-i pasa.
Dragul meu Aspoiu, nu ştiu despre ce încerci tu să mă convingi, mai ales că eu vorbesc despre literatură, despre valoare literară, iar tu îmi răspunzi cu un mini discurs despre ce înseamnă premiu dat la americani, pentru calitatea lor de americani, pentru texte despre americani în americăneşte şi prezinţi argumentul suprem cum că Drumul nu-i SF de parcă cineva ar fi spus că este.
Nu vreau eu nici viziuni şi nici măcar vizuini, nu am nevoie, cel puţin nu pentru a spune despre o legumă cu frunze mari şi verzi ce se închid frumos peste cotor că-i varză. Belgiană sau americanească, după caz.
Vorbim de literatură dragul meu Aspoiu, cu exemple, cu argumente, etc. Frumos, cum se poartă un dialog.
Aşa că hai să le luăm la rând.
Ce trebuie să conţină o carte pentru a fi numită beletristică, pentru a atinge nivelul la care se poate numi literatura şi nu compunere şcolară?
Eu îmi spun părerea, iar tu mă contrazici cu argumente sau cu exemple.
1.Înainte de toate trebuie să conţină o poveste. Altfel devine ghid turistic dacă se axează pe descrierea unor locuri, biografie dacă are drept punct central un om, manual dacă îşi propune să explice un fenomen.
În Drumul lui McCormac povestea este redusă la minim dacă mă iau după vorbele mele şi lipseşte dacă mă iau după vorbele tale. Tu spui că în centrul cărţii nu stă o poveste ci sentimentul patern al personajului.
2. Scriitorii care se ocupă de literatură construiesc personaje. Nu fotografii. Cu asta mă refer la complexitatea caracterului. Să ne uităm la eroul lui McCormac. Îl putem cunoaşte din dialogurile cu fiul său şi din afirmaţiile scriitorului. Aşadar eroul îşi iubeşte copilul şi este de un pesimism bolnav dar afişează optimismul unui oligofren. De unde putem ajunge la concluzia că îşi iubeşte copilul. De-a lungul cărţii din toate diaogurile ne convingem iar şi iar că personajul îşi iubeşte copilul, ceea ce am înţeles deja după prima pagină. Mi se repetă la nesfârşit să-mi intre bine în cap. Cum mai este personajul nostru? Aha, face sacrificii. Normal, pentru copilul său. Firesc din moment ce îsi iubeşte copilul. Aşadar cum este el? Este plin de iubire pentru copil. Da, super. Mai departe. Ce mai face? Aha, este egoist, nu vrea să ajute pe alţii. Normal, din cauză că nu vrea să-şi pună odrasla în pericol pentru că îl iubeşte. Bun aşa. Ce mai face? Se duce către sud pentru a-şi duce copilul la adăpost, normal, pentru că îl iubeşte. Aşadar avem un personaj de o complexitate înfiorătoare, are una bucată caracteristică. Mai este şi copilul. Acest personaj este Ok. De la început până la sfârşit, în toate situaţiile, în toate conversaţiile, indiferent că ninge, că plouă, că mâncă sau rabdă, este Ok. Aha, uneori este speriat, noroc că rămâne şi atunci Ok.
3. Un text literar trebuie să fie consecvent măcar cu sine. Dacă personajul reuşeşte să mănânce de trei ori aceaşi ultimă conservă, atunci autorul ori a uitat ce ne-a zis, ori a uitat să-şi facă personajul să mai găsească conserve.
4. Un text chiar dacă este literar trebuie să aibe loc de desfăşurare un decor, iar acesta trebuie să respecte anumite reguli. Măcar o logică elementară. Nu-i reproşez autorului că scrie despre o iarnă nucleară, dar îi reproşez că nu s-a documentat înainte. Nu-i reproşez nici că scrie despre ninsoarea care tot cade, nici că descrie lumea populată de canibali ce stau la pândă la marginea drumurilor dar nu înţeleg nici dacă mă împuşti de ce îşi plimba personajele de-a lungul drumului, dacă nu vrea sa-mi sugereze că sunt de o prostie rară, ori dacă nu a procedat şi aici ca şi în cazul radioctivităţii, adică ceva de genul: nu-mi convine să fie aşa că nu-i. Nu vreau să meargă eroii mei peste câmpuri şi păduri pentru că ar fi în siguranţă, aşa că îi plimb pe drum.
Nu contează că-i sf sau nu, dar eu aş descrie cartea asta aşa:
Omul Love îşi duce copilul Ok către sud.
Omul BIG Love îşi duce copilul speriat dar Ok către sud.
Omul Gigant Love îşi duce copilul speriat dar Ok prin ninsoare şi ploaie către sud.
Bis de trei-patru ori, apoi:
Omul Love se duce dracului şi nenea compasiune plecă spre sud cu copilul. Dacă nu se întâmpla aşa cred că omoram eu copilul numai să se întâmple ceva.
O fi capodoperă, nu zic nu. Admiraţi-o citiţi-o seară de seară să nu cumva să-o uitaţi, lăsaţi-mă însă pe mine să am altă părere. Vă rog! Nu de alta dar dacă ar fi avut cu cincizeci de pagini mai mult n-aş mai fi citit-o până la capăt.
Mă apucă groaza când mă gândesc că mi-am permis să fiu critic cu cărţi infinit mai bune decât asta. Cu cărţi din care voi ţine minte ceva şi peste doi ani, când din asta îmi amintesc doar dezamăgirea după două zile că am citit-o.
Normal ca poti sa ai parerea ta, cum si eu am parerea mea.
Si parerea mea in cazul asta e ca recenzia precum si comentariile ulterioare trec complet ‘pe linga’ cartea asta.
“tu îmi răspunzi cu un mini discurs despre ce înseamnă premiu dat la americani, pentru calitatea lor de americani, pentru texte despre americani în americăneşte şi prezinţi argumentul suprem cum că Drumul nu-i SF de parcă cineva ar fi spus că este.”
Cred ca ai citit al comentariu, sau ti l-ai inchipuit. Eu nu am scris nimic din ce zici tu acolo.
Rămâne cum am stabilit pentru că aduce a dialogul surzilor.
Mă bucur că ţi-a plăcut cartea şi mă bucur şi că trăim în democraţie şi pot avea părere diferită de a ta.
@feri: Nu ma refeream la tine personal cand am spus ca e greu sa scrii cum o face McCarthy, ci la orice autor! N-o lua altfel te rog…
La punctele descrise de tine mai sus nu pot sa spun decat atat: e clar ca vraja cartii nu te-a prins daca numai atat ai gasit; se poate intampla, pana la urma e vorba de gusturi.
In ceea ce priveste demonstratia ta privitoare la Egipteanul lui Waltari, ea nu face decat sa confirme pas cu pas ceea ce-ti scrisesem eu inainte: ca ai nevoie de publicitate de la aia pe care ii injuri, respectiv criticii/managerii/editorii din lumea anglo-saxona pentru a putea avea succes; e un dat, feri, e inutil si ridicol sa discutam daca este cinstit sau nu; totusi, nici englezii nici americanii nu publica tot ce scriu ai lor, fac si ei o selectie acolo…
Si sa stii ca si eu apreciez o carte tot dupa ceea ce-mi spune mie, nu dupa premii. Cred ca te-ai convins de asta cand explicam ce parere am despre majoritatea celor mai recenti Nobelizati. Drumul este o carte care mi-a placut foarte mult, in mod foarte sincer. De aceea mi se pare cinstit sa apar ceea ce mi-a placut si sa te contrazic acolo unde cred eu ca gresesti – ok?
Si mie mi s-a parut, dpdv literar, o carte exceptionala. Am apreciat simpitatea limbajului si profunzimea folosirii cuvantului. Nu sunt foarte citit, dar eu nu am mai intalnit aceasta stiinta a ritmului frazei decat la Hemingway. Daca citesti in acelasi timp Adio Arme si Drumul, similitudinile stilistice sunt incredibile, insa fara ca ultimul sa para ca pastiseaza. Nu am cartile la mine, ca sa dau si exemple, dar am regasit de exemplu si la McCarthy acelasi procedeu al lui Hemingway, de descrie intr-un anume ritm numai pentru a-l rupe la finalul paragrafului cu o scimbare de focus – e aceasi efect pe care il folosea Frost in poezia aia celebra cu ‘the road less traveled’ (si merita citita poezia, pentru a intelege felul in care McCarthy ‘multumeste’ pentru imprumuturile din Frost, in afara de influenta evidenta din titlul romanului).
Sunt foarte curios daca nu l-a mai gasit nimeni asemanator cu Hemingway – sau poate exista alti scriitori care reusesc sa dea cuvintelor un impact emotional atat de coplesitor? (probabil cea mai elocventa povestire a lui Hemingway, apropos de ce inseamna sa dai valoare cuvintelor: “For sale. Baby shoes. Never worn.” 6 cuvinte. Tare.)
Pentru mine, romanul a fost SF in cel mai pur fel. (am citit undeva ca Chabon l-a clasificat la horror). Eu nu cred ca prezinta o iarna nucleara. Propunerea cartii, poate la fel de geniala prin simplitate ca si limbajul, este cea a unui Pamant lipsit de biosfera. Okay, cum s-a ajuns aici, sincer sa fiu, pentru mine nu are nici o importanta – s-a scris atata sf, f si h pe aceasta tema, a dezastrului, s-au facut atatea filme, incat pe mine personal nu ma mai intereseaza. Din fericire pentru mine, se pare ca nu l-a interesat nici pe McCarthy. Pe el l-a interesat pur si simplu ce inseamna sa fii fiinta umana pe un Pamant lipsit de biosfera. Asa ca pentru mine cartea asta e SF pur, si din cel mai tare fel.
Cum zicea si Cehov, artistul nu trebuie sa dea raspunsuri, ci sa ii faca pe oameni sa isi puna intrebarile potrivite.
@ CapricornK departe de mine gândul de a contesta dreptul la opinie a cuiva, nu ma îndoiesc nici de faptul că întradevăr te-a impresionat cartea, eu tot ce am făcut a fost să-mi argumentez părerea.
În fond şi la urma urmei e vorba de gusturi, aşa că vor fi tot atâtea păreri câţi cititori există. Oricum, de când am văzut câţi oameni au fost pe spate la celebrul tablou “Punct negru pe fond alb”, nu mă mai surprinde nimic.
@ rreugen
Comparaţii se pot face, însă a aprecia Drumul ca fiind o scriitură ce aminteşte de Adio Arme a lui Hemingway mi se pare exagerat. Este ca şi cum aş compara Gânditorul lui Rodin cu mojarul bunicilor mei de cândva zicând că sunt din bronz deci suportă comparaţii.
A folosi cuvinte simple pentru a spune foarte mult, a arăta foarte mult, a transmite foarte mult, e una, a folosi doar cuvinte simple pentru a spune un singur lucru şi a arătă un singur lucru mi se pare cu totul alta. Pentru atât de puţin putea apela la o poezie, versuri albe, cuvinte simple şi basta, nu douăsute de pagini pentru a transmite un mesaj reductibil la o frază.
Apropo Hemingway, cu cele şase cuvinte a spus deja o poveste mai cmplexă decât Drumul.
Eu tocmai m-am hotarit sa o recitesc (pentru ca merita) dupa ce-l termin pe Brad Buri (btw, si cu asta are citeva puncte comune). Daca la prima lectura impactul emotional creat prin tehnica literara estompeaza tocmai constientizarea tehnicii, la a doua sper sa fie mai vizibila. Multumesc Maicului pentru idee.
“Apropo Hemingway, cu cele şase cuvinte a spus deja o poveste mai cmplexă decât Drumul.”
Okay, cred ca asta e o gluma, dar chiar si asa, am impresia ca ti-au scapat niste lucruri din The Road. Poti face multe comparatii intre Hemingway si McCarthy, la nivelul intregii opere literare – la fel cum poti face comparatii intre Faulkner si McCarthy. Pentru asta insa trebuie sa citesti opera literara, si nu pe “toţi criticii experţi.” Crede-ma, in cazul lui Cormac McCarthy chiar merita (macar Bood Meridian ar trebui sa fie lectura obligatorie), deoarece este unul dintre cei mai mari romancieri contemporani, iar intelegerea operei sale poate conduce la cateva concluzii referitoare la literatura contemporana, si cum e ea, si cum e sa o scrii.
Sau, poti sa citesti “criticii experti.” Am si eu o curiozitate, cine sunt astia si unde au scris ei ca fundalul romanului The Road este o iarna nucleara?
Chiar pe coperta cărţii
)
Sper că este suficient.
Orium, ce vroiam să zic este că …nu trebuie să mă băgaţi în seamă. Eu îmi spun doar părerile şi astea deseori nu coincid nici cu ale majoritaţii şi nici cu ale criticilor, pe mine nu m-a impresionat De veghe în lanul de secară, nu am avut răbdarea de a citi mai mult de jumătate din primul volum din “În căutarea timpului pierdut”, nu-mi place Dostoievski, îl detest pe McCormac, cu greu diger majoritatea scrierilor lui Gaiman, etc. Îi ador pe: Hardy, Kafka, Marquez, Umberto Eco, Puskin, Cehov. Să mai zic şi că îmi plac scriitori “desconsideraţi”, “ignoraţi” de genul: Rebreanu, Victor Ioan Popa…sau chiar Liviu Radu?
Ce scrie pe coperta cartii este un amarat de blurb intentionat prost adaptat dupa o editie engleza. Nu stiu daca se califica pentru “toti criticii” si nici nu cred ca este suficient. Este doar ce a crezut ‘marketingul’ de la Humanitas ca ar spori vinzarile.
Fara sa mai aduc in discutie partea pur literara si “simplitatea jalnica”, la nivel de principii nu stiu ce vina are cartea in sine sau autorul pentru “toti criticii” ar fi vazut o iarna atomica.
Daca iei cartea la puricat nu vei gasi familiile de cuvinte “atomic” sau “nuclear”, si asa cum singur ai observat, nici nu sint alte indicii ca ar fi asa ceva. Pentru simplul fapt ca nu este vorba despre asa ceva.
Si totusi cam un sfert din recenzia ta se bazeaza pe faptul ca autorul nu a descris cum trebuie iarna atomica, cind de fapt lui nici nu i-a trecut prin cap asa ceva.
Si mai e un sfert de recenzie care deplinge lipsa de logica, marele repros fiind legat de faptul ca maninca de 5-6 ori din ultima conserva. Te contrazic: autorul revine de multe ori aspra obsesiei tatalui de a dramui, rationa mancarea pina la ultima firimitura, pentru a le ajunge cit mai multe zile, la limita subzistentei. Se spune clar ca sint foarte slabi si slabiti, legatura cu faptul ca maninca cite un pic din conserve (de 5-6 ori) fiind evidenta. In afara de faptul ca este constant frig pentru ca soarele nu se mai arata, senzatia permanenta de frig este si un efect secundar al subnutritiei. Faza cu bunkarul este doar un interludiu in vechea civilizatie (la fel cum este si faza cu CocaCola), o scinteie distorsionata a “normalitatii”. Iar scinteia aia nu e suficienta sa inlature, chiar si numai pentru un moment, obsesiile zilnice: teama, foame, frigul. Logic si foarte uman.
Ultimul sfert din recenzie nu are in fapt nici o treaba cu cartea. E din alt film. Ieftin.
Mda, nu prea se exprima critici experti pe copertile cartilor. Blurb-urile, cum spune Aspoiu, sunt chestiuni de marketing, alta meserie.
Uite, poate ca ma insel eu, dar cred ca atunci cand faci recenzie de carte (nici macar critica) trebuie sa faci o diferenta intre gustul propriu si calitatea literara. Nici mie nu imi pace Proust, dar gustul meu nu are nimic de-a face cu calitatile literare ale cartii, iar eu cred ca cel care citeste recenzia cartii este interesat in principal de carte, si mai putin de gusturile autorului recenziei. Altfel, voi ramane despre carte cu impresia ca este o carte care a placut unui om caruia ii place Liviu Radu si nu ii place Gaiman. Sau alti scriitori. Nu stiu daca este in regula sa afli mai multe despre autorul recenziei decat despre cartea recenzata.
Poti face la fel cu cartile tuturor scriitorilor mentionati ca nu sunt pe gustul tau, Proust, Dostoievski, rezultatul va fi acelasi, vei vorbi despre opacitatea personala (din motive de ‘gust,’ adica un comfort al mintii ce nu trebuie permis unui intelectual) in fata unor opere importante in literatura. Si consecinta va fi aceeasi de asemenea: or sa apara cititori intrigati de felul in care recenzia cartii aluneca pe langa … recenzia cartii
Cred ca ai putea incropi un articol ‘de vara’ mergand pe urmatoarele puncte:
1. Ce este The Road de Cormac McCarthy?
2. Care este tema romanului The Road de Cormac McCarthy?
3. Cat de elocvent este Cormac McCarthy in prezentarea acestei teme, si de ce?
4. Ajuta sau lucreaza impotriva romanului traducerea in romana?
5. Care este parerea mea personala despre romanul The Road de Cormac McCarthy?
Nu vreau sa crezi ca am ceva personal impotriva ta, Balin. Insa acest roman este o opera importanta a literaturii, are o importanta aparte prin tema tratata relativ la perioada istorica pe care o parcurgem, are o alta importanta aparte datorita faptului ca scriitorul impune fara sfiosenie niste tehnici literare care pana acum erau detasate de literatura mainstream si caracteristice mai degraba experimentelor literare, ca are o teza stilistica cu care este consecvent si in acelasi timp inovator. Si este foarte important ca cititorii romani sa o citeasca, si sa o inteleaga, pentru ca altfel risca sa rateze rapidul de Cutura Universala si sa ramana tot in personalul de Caracal.
@ rreugen
Nu-mi închipui ca ai avea ceva cu mine personal, pentru asta ar trebui să mă cunoşti întâi.
Aşadar: despre carte mi-am spus părerea, aşa cum se face într-o recenzie. Nu mă consider a fi critic specializat şi nu pretind ca ceea ce spun ar fi adevăruri universale, tot ce am spus a fost modul în care eu am recepţionat cartea.
Ca vine cu inovaţii? Ei şi? Oricine vine cu o inovaţie trebuie automat decretat mare maestru?
Cititorilor români chiar le recomand, decât Creangă întradevăr mai bine McCarthy, măcar se pot lăuda că citesc americani.
O fi şi asta parte din marea cultura universală, alături de Kafka, Camus sau chiar Kant şi Feuerbach, caz în care eu mă declar de acum adeptul personalului de Caracal.
Nu mi-o lua în nume de rău Rreugen, dar a cataloga drept genială o scriitură care adoptă un stil caracteristic experimentelor literare decât literaturii propriu-zise mi se pare o greşeală. Continuând pe linia asta peste zece ani vom declara capodopere compunerile scolare, apoi direct bârfele pe ritm de manea.
Nu sunt critic expert, poate nici măcar de citit n-am citit cât ar fi trebuit pentru că n-am ajuns încă la zece mii de titluri, sunt doar undeva între şapte şi opt mii, dar asta nu înseamnă că mă voi declara impresionat de ceva doar pentru că americanii la asta se aşteaptă.
Drumul nu mi-a plăcut, m-a plictisit şi nu i-am găsit nici un fel de merite. Asta e. Mă bucur dacă altora le place, însă eu prea curând nu voi lua încă o carte a lui McCarthy.
PS. Nu sunt singurul care să considere Drumul o operă cel mult mediocră. Vedeţi şi părerea lui MDP, de exemplu, în comentariile acestei postări: http://www.srsff.ro/264/drumul-cormac-mccarthy/
unde dealtfel şi Aspoiu avea altă părere despre carte. Între timp văd că din “parazitează câteva romane foarte bune” a evoluat până la a o reciti. Spor la lectură, ce sa zic?
Vezi că la a opta recitire vei sesiza câteva virgule ignorate înainte şi prin asta cartea va căpăta un plus de valoare.
Eu m-am oprit din citit aici:
“Aşadar: despre carte mi-am spus părerea, aşa cum se face într-o recenzie.”
Evident avem alte drumuri
asa ca sa ne vedem de boii nostri.
Draga BeeF,
Petru ca se pare ca nu ramine cum am stabilit, ma vad silit sa aduc niste explicatii.
Treaba cu parazitatul se refera la recuzita postapocaliptica si la unele idei care se regasesc cu predilectie in scrierile cu stampila SF pe frunte.Am si dat ca exemplu nuvela “A Boy and His Dog” a lui Ellison, unde vei gasi atat decorul postapocaliptic, cit si treaba cu ‘penuria alimentara’ ce poate degenera in canibalism.
Un punct in care ii dau cu totul dreptate e ca daca aceasta carte ar fi fost scrisa de un scriitor cu aceeasi stampila SF pe frunte probabil nu ar fi avut acelasi succes. De ce? Pentru ca asa-i in tenis. Se intampla si “la ei”, dar si la noi. Dar asta e cu totul alta istorie. Daca vrei sa afli motive, poti sa-i intrebi pe stimabilii de la USR de ce SF-ul este “literatura pentru copii si tineret” si de ce nu prea au vrut sa stea de vorba cu colegii tai scriitori de SF.
Mare parte a chestiilor de mai sus le-am spus si aici: http://www.cititorsf.ro/2009/08/08/cormac-mccarthy-the-road/
Apropo de dialogul surzilor:
“tu îmi răspunzi cu un mini discurs despre ce înseamnă premiu” – am enumerat criteriile de eligilibilitate pentru Pulitzer, motive obiective pentru care Raluca Ioana Popescu nu o sa ia niciodata Pulitzerul, la fel cum Margaret Atwood nu o sa ia niciodata premiul Vladimir Colin sau Premiul SRSFF pentru autor.
“prezinţi argumentul suprem cum că Drumul nu-i SF” – am spus ca “e SF, nu-i SF” nu e relevant. Mie imi particular nu-mi pasa.
Si pentru ca tot te bati cu caramida dialogului in piept, remarci precum: “Admiraţi-o citiţi-o seară de seară să nu cumva să-o uitaţi”, “de când am văzut câţi oameni au fost pe spate la celebrul tablou “Punct negru pe fond alb”, nu mă mai surprinde nimic”, “Este ca şi cum aş compara Gânditorul lui Rodin cu mojarul bunicilor mei de cândva zicând că sunt din bronz deci suportă comparaţii.”, “Vezi că la a opta recitire vei sesiza câteva virgule ignorate înainte şi prin asta cartea va căpăta un plus de valoare” sau “Continuând pe linia asta peste zece ani vom declara capodopere compunerile scolare, apoi direct bârfele pe ritm de manea” (ca sa ma opresc la doar citeva) prin care incerci sa ridiculizezi opiniile celorlalti “parteneri de dialog” nu sint doar nepotrivite, sint jignitoare.
Trebuie insa sa-ti recunosc talentul desavirsit cu care treci pe linga argumente – brusc nu te-a mai interesat nici iarna atomica, nici conserva ilogica. Dar nu-i bai, tu dai inainte, chit ca te contrazici la fiecare comentariu (exemplu: “a cataloga drept genială o scriitură care adoptă un stil caracteristic experimentelor literare decât literaturii propriu-zise mi se pare o greşeală” dar ti-a placut micul experiment al lui Hemingway. Apropo, ce naiba e aia “literatura propriu-zisa”?!). Doh, asa o fi doctrina, modelu’…
Pentru excesul tau de zel patriotic nu am decit un cuvint: deplasat.
Si asta am incalecat pe sha si v-am spus papa, pe mine nu ma mai prindeti pe site-ul asta nici din greseala.
Gudbai.
@ Aspoiu
Micul experiment a lui Hemingway mi-a plăcut tocmai pentru că a fost doar un experiment şi pentru că a fost mic. Dacă ar fi declarat cineva că este o capodoperă premiabilă sunt convins că aş fi rămas cu gura căscată. Tot aşa, nu cred ca mi-ar fi plăcut dacă se lungea cu afirmaţia de şase cuvinte la 200 de pagini fără să spună ceva nou.
În altă ordine de idei: literatura nu este o ştiinţă exactă, dacă ar fi fost atunci cartea asta nu lua premiu în veci deoarece domnii care se ocupă cu jurizarea nu ar fi riscat ca cineva să le demonstreze în public greşeala. Ce ai fi spus dacă în 2009 Nobel-ul pentru fizică s-ar fi dat pentru descoperirea faptului că gravitaţia nu acţionează doar asupra merelor lui Newton ci şi asupra perelor, caiselor, etc.? Cam ceva asemănător s-a făcut acum la Pulitzer, aşa că pe mine nu într-atât acordarea premiului cărţii lui McCormac m-a surprins ci faptul că au ajuns să coboare în asemeni hal ştacheta. Dar e premiul lor, pentru scriitorii lor, aşa că n-au decât să-l acorde la anul unuia care scrie etichetele borcanelor cu mazăre, principiul simplităţii şi teoria experimentului susţinîndu-se şi în acest caz.
Eu trec pe lângă argumente?
Aşa o fi dragă Aspoiu, doar eu sunt cel care spun că în cazul în care iarna nucleară nu corespunde din punct de vedere al relităţii ştiinţifice atunci McCormac nu vorbeşte de iarnă nucleară, tot eu sunt şi cel care spune că Drumul merita premiu pentru că este un “experiment literar”.
Iar dacă tot am ajuns de a vorbi de excese, atunci poate că excesul meu de ” zel patriotic” este deplasat când spun că sunt români care scriu infinit mai bine şi mai frumos decât McCormac, dar tu ai face bine să te întrebi cum o fi cu excesul tău de zel când ridici în slăvi orice rahat etichetat cu american şi dispreţuieşti tot ce nu-i american, toate astea cam fără nici o legătură cu valoarea literară.
@rreugen: ba da, si mie mi s-a parut ca aduce cu Hemingway, am si scris ori in insemnare ori in comentarii, nu mai tin minte! ce chestie ca ne-am gandit la acelasi lucru!
insa vezi tu, trebuie citit in engleza ca sa-ti dai seama (parerea mea); intamplator si Hemingway am citit aproape numai in engleza…
@feri: te superi degeaba, McCarthy nu e “orice american”, am citit altii muuuuult mai naspa, crede-ma
si apropo de romani, stai c-am terminat si antologia, ma pregatesc sa scriu sa vad daca ma omorati sau nu:)
Nu te vom omorâ orice ai spune, doar ne interesează exact părerile despre antologie, despre texte.
În privinţa lui McCormac nu ştiu ce să zic, eu am citit Drumul şi am scris despre asta um e. Poate că în original sună altfel, tocmai de asta v-aş ruga să aruncaţi o privire, ori chiar să citiţi cum a ieşit în română. Poate astfel ne lămurim în privinţa recepţionării atât de diferite ale acestei cărţi.
Felicitari, Feri!
pe cartea asta trebuie scris mare, sa se vada bine:
pentru oameni simpli de tot!
pare a fi chiar unicul ei atu.
doar ei o pot aprecia pentru ca le atinge limitele trairilor pe care si le pot inchipui. e doar o reteta simplificata la maxim.
la maxim, pentru oameni simpli de tot!
scrisa bine, pentru americani si atat.
premiata de ei si bine ar fi fost sa fi ramas acolo!
pentru ca-i degeaba!
umanitatea se indreapta in alta directie si asta se vede cu ochiul liber. daca vrei sa ai vreun sens ca scriitor… nu poti scrie ce s-a mai scris, chiar daca zice vreun oarecare ca tu scrii mai bine.
e doar o alta “afacere”.
cele mai grandioase proiecte din lume sunt la arabi si la chinezi, oricat de mult ar dori americanii sa fie la ei.
dupa ce ca nu-si permit asa ceva, nu pot aprecia asa ceva, sunt dincolo de imaginatia multora in privinta tehnologiilor utilizate sau a materialelor din care-s fabricate, si chiar aduc ceva nou.
americanii incearca sa vanda… simplitate.
e un brand, o afacere pentru oameni simpli de tot!
@ben ami: Da, capodopere ale literaturii universale au fost scrise cu droaia pentru oameni obişnuiţi, pentru oameni simpli. Dacă trebuie să am un doctorat în fizică atomică pentru a înţelege o carte de ficţiune, beletristică, am să spun întotdeauna NU, mulţumesc. Desigur că-i admir pe cei care au doctoratul şi aş considera că-mi este util în cazul în care aş dori să studiez lucrări ştiinţifice din domeniul respectiv.
Cărţile scrise pentru critici, pentru alţi scriitori, pentru orice grup de elită sunt o prostie ca demers dacă vrei să scrii ficţiune. Dacă vrei să te înţeleagă numai un grup restrâns, o elită, atunci nu mai trebuie să te plângi că n-ai succes de public! Sau că nu iei premii! Sau că nu eşti băgat în seamă!
Printre altele, însuşi Feri scrie pentru oameni obişnuiţi (nu pentru analfabeţi, sau cu gândire simplistă, evident), scrie cu dragoste, cu pasiune, în cuvinte simple.
Cine nu înţelege “Idiotul” lui Dostoievski? Sau “Love Story”? Sau “Sense and Sensibility”? Sau “Război şi pace”? Sau “Dune”? Sau “LOTR”? Vi se par nişte cărţi aşa de proaste? Că sunt scrise pentru oameni simpli…
Ben, e banal sa scrii complicat si e greu sa scrii simplu.
Pun pariu ca autorul recenziei habar nu are despre ce e vorba in cartea asta. Ia sa vedem, unde este enuntata tema romanului prima oara (indiciu, primele 20 de pagini, ha ha ha) si in ce fel.
Parca prin clasa a cincea se invata cum se analizeaza un text, nu?
Oameni buni, eu nu am spus să ridicăm în slăvi scrierile alambicate, dar dacă vreţi neaparat să înţelegeţi asta, atunci nu mă lupt cu voi. Nici cu cei care clădesc aici piedestal simplitaţii nu mă lupt, doar fiecare este liber să-şi definească credinţa şi plăcerile după cum doreşte.
Am mai spus-o şi repet : mă bucur că v-a impresionat Drumul. Chiar dacă nu-mi vine a crede că cineva ar putea face din scriitura asta cartea sa de căpătâi, nu contest dreptul la alegere a nimănui.
@ rreugen Eu pun pariu că autorul comentariilor tale ar pune în rama si ar ridica în slăvi orice text scris în engleză, pun pariu şi că aceaşi carte dacă ar fi fost scrisă în limba română ar fi fost catalogată de autorul comentariilor tale drept un mare eşec, normal, pentru asta ar fi folosit limba engleză pentru că limba româna este atât de banală şi de săracă, de ternă şi de lipsită de vizibilitate încât nici măcar scrierea unor banale articole de blog nu merită să fie făcute în limba asta.
În fond si la urma urmei şi eu sunt capabil să declar că sunt gata să pariez că autorul comentariilor tale descoperă merite acolo unde nu există, că citeşte un text şi dacă nu are merite atunci îi închipuie câteva, asta dacă textul a fost ridicat în slăvi de americani. Dacă textul este în română atunci sunt gata să pariez că nici măcar disponibilitatea de a citi nu o are cel care scrie comentariile tale, iar dacă totuşi se întâmpla să citesca atunci până şi cele mai vizibile merite vor fi catalogate defecte.
Ce nu reuşesc eu să înţeleg este motivul pentru care nu pui mâna stimate domn să produci o recenzie care să reflecte întocmai părerea ta despre cartea asta. Nu te opreşte nimeni şi dacă reuşeşti să faci asta în limba română, recenzia ta va fi publicat aici, pe site-ul SRSFF ca un punct de vedere alternativ. Ar fi o atitudine profesionistă, pe când contestaţiile nesfârşite şi disponibilitatea de a pune pariuri aminteşte mai degrabă de atitudinea unora care nu au disponibilitatea scrieri unei recenzii dar se consideră îndreptăţiţi să conteste în principal capacitatea de a înţelege a celorlalţi.
Respectul se învaţă parcă prin cei şapte ani de dinaintea şcolii, nu?
Pun pariu ca unii nu ştiu asta.
Ah, am gasit cartea. O placere sa ma uit prin ea. De pe prima pagina:
“Nights dark beyond darkness and the days more gray each one than what had gone before. Like the onset of some cold glaucoma dimming away the world.”
Superb pasaj pentru a exemplifica una dintre fatetele stilului abordat de McCormac: in prima fraza melodicitatea este perfecta, dark/darkness, days/gray, one/gone, pentru ca a doua fraza sa contina cuvinte aspre, nemelodioase, onset, cold, glaucoma, dimming – o constructie care sugereaza contrastul definitor al romanului, cel dintre sentimentul uman in forma cea mai pura si mediul ostil. Acesta, de altfel, este un procedeu indragit de Hemingway.
Ah, na, ia uite cum se poate vorbi chiar despre carte daca o citesti cu atentie, in loc sa te focusezi pe criticii experti.
Cum exact se invata respectul in cei sapte ani dinaintea scoii? Sunt foarte curios – presupun ca ai copii pe care i-ai invatat, nu? Sau e inca un ‘asa zice lumea?’
Nu stiu ce vrei sa spui exact prin sintagma repetata ‘autorul comentariilor tale,’ dar daca te referi la mine, poti intra pe boul meu si o sa gasesti suficiente pareri critice despre carti, filme, si alte aspecte culturale ale lumii anglo-saxone pe care le-am gasit nesatisfacatoare. Asa ca ma tem ca in privinta asta nu prea stiai despre ce vorbesti, desi pe blogul meu poti ajunge foarte usor, dand un click pe numele de deasupra textului din post.
Ei, uite, cum eu ti-am postat mai sus un exemplu despre cum scriu eu despre o carte, astept un raspuns, daca nu la intrebarea legata de tema cartii (vad ca ai sarit-o elegant) macar un raspuns legat de cursurile de respect pentru prescolari.
Dragă rreugen,
nu ştiu care sunt motivele tale de a te crampona de anumite fixuri, mai ales că am spus clar că eu nu am scris despre The Road ci despre Drumul. Sunt doua lucruri total diferite, pentru a-ţi deomnstra spusele mele redau si eu fragmentul de tine pomenit:
” Nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea de dinainte. Ca şi când se instala un glaucom îngheţat, făcând lumea să pălească”
Superb pasaj pentru a ilustra stângăciile evidente. Muzicalitate? Nu văd unde. Iar exprimarea “ca şi când” face toţi bani, cred că până şi cacofonia evitată astfel ar fi fost de preferat. Dar fă dragă rreugen o analiză acestui fragment precum ai făcut fragmentului în original şi arată ignorantului ( e vorba de mine) care sunt meritele stilistice din acest pasaj.
Dacă insişti îţi răspund şi la întrebarea privind tema cărţii: tema, după cum prea bine observa Capricornk este iubirea şi sacrificiul, din pacate în versiunea românească ( citeşte asta, lasă-mă cu varianta englezească pentru că eu am scris despre cartea aparută la editura Humanitas, după cum puteai să observi ) tema cade pe plan secundar, citind textul nu am rămas impresionat de profunzimea sentimentelor şi nici de modul în care a ales McCormac să le evidenţieze, ci m-am lovit de stângăcii, de exprimări care zgârie auzul, descrierile în loc să fie
de o muzicalitate fermecătoare sunt de un cenuşiu plictisitor. Să citeşti în condiţiile astea 200 de pagini despre frumuseţea sentimentului patern, descris plictisitor, prin repetiţii lipsite de farmec sau de sens, ori să dai de zece ori pe pagină peste OK, care scuză-mă dar în română nu mi-a lasat impresia că ar ilustra în vre-un fel legătura strânsă dintre tată şi fiu ( asta se dorea prin repetiţia lui OK, sa ni se arate că mereu erau de acord cu spusele celuilalt) ci mai degrabă crea senzaţia că ar fi fost vorba de oligofreni grei de cap cărora trebuie să le tot repeţi ceea ce era evident.
Pe ” boul” tău nu intru rreugen,
, mă simt eu bine pe vaca mea.
Concluzia e una singura: traducere execrabila.
Pacat ca e mai viabil dpdv economic sa tiparesti asa ceva, decat sa muncesti cinstit la o “tradare” mai corecta
Deci, sa inteleg mai bine, acum spui ca ce ai scris tu, toate concluziile legate de calitatea literara, de meritele romanuliui apropos de premiile luate … de fapt toate astea erau despre traducere, adica despre munca Irinei Horea?
Aceasta afirmatie a ta din articol, de exemplu, se refera la traducere?
” Am tot aşteptat să se întâmple ceva, acţiunea să depăşească uniformitatea dominantă încă de la început, dar degeaba. Cum a început aşa s-a şi terminat, fără nimic neaşteptat, fără nimic impresionant, fără nici o întorsătură surprinzătoare sau capabilă măcar să mă pună pe gânduri.”
Eu as zice ca nu vorbeste despre traducere deoc, ci chiar despre roman.
Si aici:
“Kernbach, Colin sau Baciu au scris cărţi cu mult mai valoroase, dar au avut ghinionul de a scrie în româneşte, Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Lucian Merişca, Ovidiu Pecican, Lucian Vasile Szabo, Cristi Teodorescu şi mulţi alţii, continuă să scrie science-ficton sau fantasy în româneşte şi fac asta – îndrăznesc să spun – mai bine decât McCarthy”
Adica tu ai citit opera Irinei Horea si te-ai apucat sa faci comparatii de literatura universala, asa netam-nesam.
Uite ce se intampla, tu poti sa te invarti in jurul problemei cat vrei, si sa spui ca de fapt ai scris despre traducerea parerii criticilor experti din Filipine. Asta nu schimba cu nimic faptul ca ai scris o recenzie din care reiese ca romanul are niste defecte inexistente.
Tema romanului nu este ‘iubirea si sacrificiul’ ca nu este o oda dedicata mamei comuniste. Romanul analizeaza ce ramane din fiinta umana atunci cand toate artificiile societatii dispar, deci tema este adevarul spiritului uman. Tema este enuntata foarte repede de scriitor, prin visul pe care The Man il are chiar la inceput, cu creatura oarba, translucenta, careia i se pot vedea TOATE maruntaiele, speriata si singura pe malul lacului din pestera intunecata – simbolizand insasi starea umanitatii, fiinta umana descoperita de protectia civilizatiei si de constrangerile sociale.
Cateva pagini mai departe, scriitorul reitereaza tema intr-un mod mai personal – barbatul sta intins langa copilul sau si scriitorul ne ofera acest pasaj:
“The cold and the silence. The ashes of the late world carried on the bleak and temporal winds to and fro in the void. Carried forth and scattered and carried forth again. Everything uncoupled from its shoring. Unsupported in the ashen air. Sustained by a breath, trembing and brief.”
Aceasta viziune ingrozitor de trista si seaca este in mintea Barbatului, intins langa fiul sau care doarme. El contempla lumea in care va trai fiul sau, o lume sfasietoare unde totul este ‘uncoupled’ si ’scattered’ si ‘unsupported.’
Si ca sa intelegem cat de ingrozitor este acest sentiment, scriitorul incheie paragraful cu 6 vorbe simple:
“If only my hearth turned to stone.”
(iar aceasta este o alta tehnica literara, dar nu o sa te mai plictisesc cu detalii)
Iar raspunsul la aceasta intrebare, ce ne face sa ramanem oameni pana si in aceasta situatie si sa nu ne transformam in pietre, acest raspuns constituie obiectul romanului. Este de asemenea subiectul unei dispute filosofice mai vechi, ‘moartea afectului si triumful ratiunii,’ o teza sustinuta intamplator de un alt MARE scriitor de post-apocaliptice, JG Ballard. McCarthy se opune acestei teze, in modul cel mai visceral cu putinta.
Sigur, astea sunt tampenii si chestii stupide, de la americani, nu tin de marea cultura si adevarata literatura, asa cum fac criticii experti de pe coperta din spate. De fapt, acest roman care se desfasoare in urma unei ciudate ierni atomice, este scris simplu si nu spune nimic. Toti ceilalti sunt prosti. Pulitzer-ul se da pe pile. Iar daca lumea ar intelege ca limba universala trebuie sa fie romana, nu engleza, calitatea culturii mondiale s-ar imbunatati simtitor prin recunoasterea operelor lui Vladimir Colin si Liviu Radu.
Uite, in incheiere un ultim citat din cartea aceasta simpla si care nu spune nimic:
“Just remember that the things you put into your head are there forever, he said. You might want to think about that.”
rreugen
Acum de fapt ce explici? Chiar tu ai considerat punct forte al carţii muzicalitatea iar dacă ţi-am atras atenţia ca muzicalitatea s-a cam dus pe apa sâmbetei din moment ce vorbim de traducere atunci încerci să-o dai cotită ca de fapt eu n-am vorbit despre carte.
Dragul meu, poţi să călareşti cât vrei pe subiect, din punctul meu de vedere Drumul este o mare pocnitoare cu mult fum şi gălăgie, însa când se aşează lucrurile rămâne…nimic. Tu n-ai decât s-o apreciezi şi dacă nu te poţi împăca ştiind că există şi opinii diferite de a ta, atunci continuă cu a reda fragmente în engleză, poate măcar pe cei care nu au citit cartea îi convingi.
@rreugen: o rugaminte, daca nu este foarte complicat, atunci cand citezi in engleza am aprecia daca ai oferi si o traducere in limba romana. A ta sau a oricarui altcuiva. Asta, repet, daca nu este foarte complicat. Multumesc.
Okay (in regula).
Multumesc, rreugen
@kvala: pai e nasoala traducerea, uite de exemplu “If only my heart…” (ca nu e hearth sigur, ca n-avea nimic bietu’ semineu de-a face) “…turned to stone” suna ca dracu in romaneste: “De mi s-ar face inima de piatra” – suna corny rau!
@Capri:”De mi-ar impietri inima”, “De piatră inima de mi-ar fi”, “In piatră de mi s-ar preface inima” etc etc etc. Se pot gasi muuuulte echivalente in limba romana astfel incat sa para ca McCarthy a scris chiar in romaneste, echivalente cu respect pentru context, fireste. De buna seama, ce am spus eu mai sus nu are nici o relevanta, nu am citit nici “The Road” si nici “Drumul”
ce propui, rreugen?
mi-e frica si sa formulez toata intrebarea pe care o am in minte.
da’ mai mult de raspunsul tau.
zau!
pe bune daca n-are dreptate feri… tu chiar exagerezi propunand MODUL TAU de a… vedea lucruri.
care nu exista!
[...] cartea asta s-a scris deja atâta încât nu mai aveam de gând să adaug nimic. Discuţia iscată aici m-a făcut să-mi dau seama că aş avea unul-două lucruri de spus, aşa că [...]
@rreugen
Citatele tale m-au convins sa citesc cartea in engleza. Oricum, pentru cei care nu stapanesc engleza, ar fi interesant de aflat o parere cat de cat obiectiva despre traducerea de la humanitas, inteleg ca Balin nu a citit romanul si in original…
@ Jujuman, presupunerea ta este corectă. Am citit cartea doar în româneşte şi după cum menţionasem într-un comentariu prin traducere muzicalitatea originală se pierde. Simplitatea fără ritimicitate nu mai are farmec…
O sa spun ceva doar fiindca imi vine sa echilibrez balanta contra unei microtendinte(!), altminteri nu polemica e ce-mi doresc eu mai mult si mai mult.
Cred ca e greu sa scrii simplu, dar probabil ca si mai greu (cel mai greu?) este sa scrii complicat si totusi placut.
dariopecarov blog – Drumul – cartea si filmul
…prezintă lumea noastră aflată la amurgul speciei umane în urma unui război atomic. E drept că toată chestia asta cu iarna atomică nu e pomenită deloc în roman…
Iaca si parerea mea:)
Leave your response!
sondaj
arhiva
rubrici
calendar
SRSFF recomandă: de ascultat
SRSFF recomandă: de citit
SRSFF recomandă: reviste online şi site-uri
edituri & librării recomandate de SRSFF
bloguri recomandate
etichete
You need to log in to vote
The blog owner requires users to be logged in to be able to vote for this post.
Alternatively, if you do not have an account yet you can create one here.
Powered by Vote It Up
cele mai recente articole
Cele mai comentate articole
comentarii recente