Premiul Pulitzer 2007
Editura Humanitas Fiction
Colecţia Raftul Denisei
Traducere şi note: Irina Horea
Aş vrea să spun că m-a dat pe spate cartea, mai ales că i s-a decernat şi un premiu important, dar asta ar însemna să mint. Nu a reuşit nici măcar să mă impresioneze, cu toate că am citit-o într-o singură zi. Am tot aşteptat să se întâmple ceva, acţiunea să depăşească uniformitatea dominantă încă de la început, dar degeaba. Cum a început aşa s-a şi terminat, fără nimic neaşteptat, fără nimic impresionant, fără nici o întorsătură surprinzătoare sau capabilă măcar să mă pună pe gânduri.
Nu aş zice că este o carte slabă, dar mi se pare o tratare superficială, unilaterală, total lipsită de acea scânteie care să aprindă interesul ori măcar să mă determine să mă ataşez de personaj, ori să mă identific cu el. Poate dacă ar fi îndrăznit autorul să facă încă un pas şi să relateze şi modul în care lumea a ajuns să arate precum o descrie, ori dacă ar fi purtat eroii în câteva aventuri incitante aş fi ajuns la concluzia că i s-a decernat premiul pe merit. Probabil aşa a fost şi am eu gusturi ciudate, mai ales că nici cealaltă mare capodoperă al acestui autor, No Country For Old Man, nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic, ci doar să mă determine să ridic din umeri zicând: atât?
Să compar cartea cu ceva? Atunci mă tem că iasă şifonată rău, dar hai să încerc. Poştaşul vine dupa Apocalips, a lui David Brin, prezintă o călătorie similară numai că o face la un nivel care depăşeşte cu mult tot ce se întâmplă în Drumul. Acolo povestea se ramifică, personajul are şi alte gânduri decât unul şi acelaşi de la început până la sfârşit, face şi altceva decât să meargă pe un drum, să se ascundă când vine cineva, să-i fie frig şi foame, să se acopere cu pături şi cu o folie de câte ori plouă sau ninge. Să nu mai spun de faptul că eroul lui Brin nu mănâncă de cinci-şase ori aceaşi ultimă conservă până să se termine şi nici nu i se întâmplă să fie mort de foame indiferent ce şi cât mănâncă, să îngheţe indiferent câte haine îmbracă, cu câte pături se acoperă sau în ce buncăr subteran se adăposteşte. Pentru a nu spune nimeni că sunt răutăcios dau şi un altfel de exemplu: eroul lui McCarthy reuşeşte să descopere un vapor de pe care încă nimeni nu a recuperat toate proviziile, astfel obţine mâncare, haine, încălţări, chiar şi o armă, dar marea lovitură, descoperirea descoperirilor, constă în găsirea unei bărci pneumatice. Extraordinar, mai ales că-i este de folos precum a fost compresa cu apă rece unui mort.
Am fost surprins şi faptul că toţi criticii experţi par să fi înţeles că acţiunea descrisă de McCarthy are drept fundal o lume dominată de o iarnă nucleară. Eu am citit cu atenţie cartea, dar nu am reuşit să identific nicăieri amănunte care să mă fi dus cu gândul la aşa ceva. Copacii, iarba, totul era mort, lucru de înţeles din moment ce razele Soarelui nu au mai ajuns la suprafaţa Pământului de multă vreme, dar presupunerea că acest lucru s-ar fi întâmplat din cauza unei ierni nucleare este contazisă de faptul că nici cenuşa omniprezentă, nici ploaia sau zăpada care cade continuu, nu sunt radioactive. Dar poate e cazul să mă întorc eu în şcoală şi să învăţ ceva mai mult despre efectele unui război nuclear, despre radioactivitate sau măcar despre cum să iau în considerare doar acele efecte dintr-un fenomen care sunt convenabile pentru realizarea unui roman genial.
Cartea asta a reuşit să mă convingă înainte de toate de un adevăr trist: editurile continuă să ridice în slăvi orice carte premiată de americani, canadieni, spanioli, sau chiar hotentoţi, preferă să plătească drepturi de autor, traducători şi să ofere cititorilor cărţi cel mult mediocre. Kernbach, Colin sau Baciu au scris cărţi cu mult mai valoroase, dar au avut ghinionul de a scrie în româneşte, Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Lucian Merişca, Ovidiu Pecican, Lucian Vasile Szabo, Cristi Teodorescu şi mulţi alţii, continuă să scrie science-ficton sau fantasy în româneşte şi fac asta – îndrăznesc să spun – mai bine decât McCarthy, dar nu sunt americani, nici canadieni şi nici măcar spanioli, aşa că vor fi publicaţi în continuare de mici edituri, cu mari sacrificii şi mari riscuri, în mici tiraje şi cărţile lor se vor vinde cu chiu cu vai în câteva zeci, cel mult sute de exemplare. Frumos aşa, doar suntem patrioţi, ne apreciem valorile, credem în frumuseţea şi bogăţia limbii române. E roz viitorul sau poate acum îşi face efectul şampania băută la revelion.
Balin Feri
Oameni buni, eu nu am spus să ridicăm în slăvi scrierile alambicate, dar dacă vreţi neaparat să înţelegeţi asta, atunci nu mă lupt cu voi. Nici cu cei care clădesc aici piedestal simplitaţii nu mă lupt, doar fiecare este liber să-şi definească credinţa şi plăcerile după cum doreşte.
Am mai spus-o şi repet : mă bucur că v-a impresionat Drumul. Chiar dacă nu-mi vine a crede că cineva ar putea face din scriitura asta cartea sa de căpătâi, nu contest dreptul la alegere a nimănui.
@ rreugen Eu pun pariu că autorul comentariilor tale ar pune în rama si ar ridica în slăvi orice text scris în engleză, pun pariu şi că aceaşi carte dacă ar fi fost scrisă în limba română ar fi fost catalogată de autorul comentariilor tale drept un mare eşec, normal, pentru asta ar fi folosit limba engleză pentru că limba româna este atât de banală şi de săracă, de ternă şi de lipsită de vizibilitate încât nici măcar scrierea unor banale articole de blog nu merită să fie făcute în limba asta.
În fond si la urma urmei şi eu sunt capabil să declar că sunt gata să pariez că autorul comentariilor tale descoperă merite acolo unde nu există, că citeşte un text şi dacă nu are merite atunci îi închipuie câteva, asta dacă textul a fost ridicat în slăvi de americani. Dacă textul este în română atunci sunt gata să pariez că nici măcar disponibilitatea de a citi nu o are cel care scrie comentariile tale, iar dacă totuşi se întâmpla să citesca atunci până şi cele mai vizibile merite vor fi catalogate defecte.
Ce nu reuşesc eu să înţeleg este motivul pentru care nu pui mâna stimate domn să produci o recenzie care să reflecte întocmai părerea ta despre cartea asta. Nu te opreşte nimeni şi dacă reuşeşti să faci asta în limba română, recenzia ta va fi publicat aici, pe site-ul SRSFF ca un punct de vedere alternativ. Ar fi o atitudine profesionistă, pe când contestaţiile nesfârşite şi disponibilitatea de a pune pariuri aminteşte mai degrabă de atitudinea unora care nu au disponibilitatea scrieri unei recenzii dar se consideră îndreptăţiţi să conteste în principal capacitatea de a înţelege a celorlalţi.
Respectul se învaţă parcă prin cei şapte ani de dinaintea şcolii, nu?
Pun pariu ca unii nu ştiu asta.
Ah, am gasit cartea. O placere sa ma uit prin ea. De pe prima pagina:
“Nights dark beyond darkness and the days more gray each one than what had gone before. Like the onset of some cold glaucoma dimming away the world.”
Superb pasaj pentru a exemplifica una dintre fatetele stilului abordat de McCormac: in prima fraza melodicitatea este perfecta, dark/darkness, days/gray, one/gone, pentru ca a doua fraza sa contina cuvinte aspre, nemelodioase, onset, cold, glaucoma, dimming – o constructie care sugereaza contrastul definitor al romanului, cel dintre sentimentul uman in forma cea mai pura si mediul ostil. Acesta, de altfel, este un procedeu indragit de Hemingway.
Ah, na, ia uite cum se poate vorbi chiar despre carte daca o citesti cu atentie, in loc sa te focusezi pe criticii experti.
Cum exact se invata respectul in cei sapte ani dinaintea scoii? Sunt foarte curios – presupun ca ai copii pe care i-ai invatat, nu? Sau e inca un ‘asa zice lumea?’
Nu stiu ce vrei sa spui exact prin sintagma repetata ‘autorul comentariilor tale,’ dar daca te referi la mine, poti intra pe boul meu si o sa gasesti suficiente pareri critice despre carti, filme, si alte aspecte culturale ale lumii anglo-saxone pe care le-am gasit nesatisfacatoare. Asa ca ma tem ca in privinta asta nu prea stiai despre ce vorbesti, desi pe blogul meu poti ajunge foarte usor, dand un click pe numele de deasupra textului din post.
Ei, uite, cum eu ti-am postat mai sus un exemplu despre cum scriu eu despre o carte, astept un raspuns, daca nu la intrebarea legata de tema cartii (vad ca ai sarit-o elegant) macar un raspuns legat de cursurile de respect pentru prescolari.
Dragă rreugen,
nu ştiu care sunt motivele tale de a te crampona de anumite fixuri, mai ales că am spus clar că eu nu am scris despre The Road ci despre Drumul. Sunt doua lucruri total diferite, pentru a-ţi deomnstra spusele mele redau si eu fragmentul de tine pomenit:
” Nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea de dinainte. Ca şi când se instala un glaucom îngheţat, făcând lumea să pălească”
Superb pasaj pentru a ilustra stângăciile evidente. Muzicalitate? Nu văd unde. Iar exprimarea “ca şi când” face toţi bani, cred că până şi cacofonia evitată astfel ar fi fost de preferat. Dar fă dragă rreugen o analiză acestui fragment precum ai făcut fragmentului în original şi arată ignorantului ( e vorba de mine) care sunt meritele stilistice din acest pasaj.
Dacă insişti îţi răspund şi la întrebarea privind tema cărţii: tema, după cum prea bine observa Capricornk este iubirea şi sacrificiul, din pacate în versiunea românească ( citeşte asta, lasă-mă cu varianta englezească pentru că eu am scris despre cartea aparută la editura Humanitas, după cum puteai să observi ) tema cade pe plan secundar, citind textul nu am rămas impresionat de profunzimea sentimentelor şi nici de modul în care a ales McCormac să le evidenţieze, ci m-am lovit de stângăcii, de exprimări care zgârie auzul, descrierile în loc să fie
de o muzicalitate fermecătoare sunt de un cenuşiu plictisitor. Să citeşti în condiţiile astea 200 de pagini despre frumuseţea sentimentului patern, descris plictisitor, prin repetiţii lipsite de farmec sau de sens, ori să dai de zece ori pe pagină peste OK, care scuză-mă dar în română nu mi-a lasat impresia că ar ilustra în vre-un fel legătura strânsă dintre tată şi fiu ( asta se dorea prin repetiţia lui OK, sa ni se arate că mereu erau de acord cu spusele celuilalt) ci mai degrabă crea senzaţia că ar fi fost vorba de oligofreni grei de cap cărora trebuie să le tot repeţi ceea ce era evident.
Pe ” boul” tău nu intru rreugen, 🙂 , mă simt eu bine pe vaca mea.
Concluzia e una singura: traducere execrabila.
Pacat ca e mai viabil dpdv economic sa tiparesti asa ceva, decat sa muncesti cinstit la o “tradare” mai corecta 🙁
Deci, sa inteleg mai bine, acum spui ca ce ai scris tu, toate concluziile legate de calitatea literara, de meritele romanuliui apropos de premiile luate … de fapt toate astea erau despre traducere, adica despre munca Irinei Horea?
Aceasta afirmatie a ta din articol, de exemplu, se refera la traducere?
” Am tot aşteptat să se întâmple ceva, acţiunea să depăşească uniformitatea dominantă încă de la început, dar degeaba. Cum a început aşa s-a şi terminat, fără nimic neaşteptat, fără nimic impresionant, fără nici o întorsătură surprinzătoare sau capabilă măcar să mă pună pe gânduri.”
Eu as zice ca nu vorbeste despre traducere deoc, ci chiar despre roman.
Si aici:
“Kernbach, Colin sau Baciu au scris cărţi cu mult mai valoroase, dar au avut ghinionul de a scrie în româneşte, Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dănuţ Ungureanu, Lucian Merişca, Ovidiu Pecican, Lucian Vasile Szabo, Cristi Teodorescu şi mulţi alţii, continuă să scrie science-ficton sau fantasy în româneşte şi fac asta – îndrăznesc să spun – mai bine decât McCarthy”
Adica tu ai citit opera Irinei Horea si te-ai apucat sa faci comparatii de literatura universala, asa netam-nesam.
Uite ce se intampla, tu poti sa te invarti in jurul problemei cat vrei, si sa spui ca de fapt ai scris despre traducerea parerii criticilor experti din Filipine. Asta nu schimba cu nimic faptul ca ai scris o recenzie din care reiese ca romanul are niste defecte inexistente.
Tema romanului nu este ‘iubirea si sacrificiul’ ca nu este o oda dedicata mamei comuniste. Romanul analizeaza ce ramane din fiinta umana atunci cand toate artificiile societatii dispar, deci tema este adevarul spiritului uman. Tema este enuntata foarte repede de scriitor, prin visul pe care The Man il are chiar la inceput, cu creatura oarba, translucenta, careia i se pot vedea TOATE maruntaiele, speriata si singura pe malul lacului din pestera intunecata – simbolizand insasi starea umanitatii, fiinta umana descoperita de protectia civilizatiei si de constrangerile sociale.
Cateva pagini mai departe, scriitorul reitereaza tema intr-un mod mai personal – barbatul sta intins langa copilul sau si scriitorul ne ofera acest pasaj:
“The cold and the silence. The ashes of the late world carried on the bleak and temporal winds to and fro in the void. Carried forth and scattered and carried forth again. Everything uncoupled from its shoring. Unsupported in the ashen air. Sustained by a breath, trembing and brief.”
Aceasta viziune ingrozitor de trista si seaca este in mintea Barbatului, intins langa fiul sau care doarme. El contempla lumea in care va trai fiul sau, o lume sfasietoare unde totul este ‘uncoupled’ si ‘scattered’ si ‘unsupported.’
Si ca sa intelegem cat de ingrozitor este acest sentiment, scriitorul incheie paragraful cu 6 vorbe simple:
“If only my hearth turned to stone.”
(iar aceasta este o alta tehnica literara, dar nu o sa te mai plictisesc cu detalii)
Iar raspunsul la aceasta intrebare, ce ne face sa ramanem oameni pana si in aceasta situatie si sa nu ne transformam in pietre, acest raspuns constituie obiectul romanului. Este de asemenea subiectul unei dispute filosofice mai vechi, ‘moartea afectului si triumful ratiunii,’ o teza sustinuta intamplator de un alt MARE scriitor de post-apocaliptice, JG Ballard. McCarthy se opune acestei teze, in modul cel mai visceral cu putinta.
Sigur, astea sunt tampenii si chestii stupide, de la americani, nu tin de marea cultura si adevarata literatura, asa cum fac criticii experti de pe coperta din spate. De fapt, acest roman care se desfasoare in urma unei ciudate ierni atomice, este scris simplu si nu spune nimic. Toti ceilalti sunt prosti. Pulitzer-ul se da pe pile. Iar daca lumea ar intelege ca limba universala trebuie sa fie romana, nu engleza, calitatea culturii mondiale s-ar imbunatati simtitor prin recunoasterea operelor lui Vladimir Colin si Liviu Radu.
Uite, in incheiere un ultim citat din cartea aceasta simpla si care nu spune nimic:
“Just remember that the things you put into your head are there forever, he said. You might want to think about that.”
rreugen
Acum de fapt ce explici? Chiar tu ai considerat punct forte al carţii muzicalitatea iar dacă ţi-am atras atenţia ca muzicalitatea s-a cam dus pe apa sâmbetei din moment ce vorbim de traducere atunci încerci să-o dai cotită ca de fapt eu n-am vorbit despre carte.
Dragul meu, poţi să călareşti cât vrei pe subiect, din punctul meu de vedere Drumul este o mare pocnitoare cu mult fum şi gălăgie, însa când se aşează lucrurile rămâne…nimic. Tu n-ai decât s-o apreciezi şi dacă nu te poţi împăca ştiind că există şi opinii diferite de a ta, atunci continuă cu a reda fragmente în engleză, poate măcar pe cei care nu au citit cartea îi convingi.
@rreugen: o rugaminte, daca nu este foarte complicat, atunci cand citezi in engleza am aprecia daca ai oferi si o traducere in limba romana. A ta sau a oricarui altcuiva. Asta, repet, daca nu este foarte complicat. Multumesc.
Okay (in regula).
Multumesc, rreugen 😉