Dispariția unui maestru generează un fenomen asemănător imploziei. În gol sunt atrase cu forță elemente din spațiul înconjurător, de obicei cele mai mărunte, mai instabile, mai slab ancorate. Unele dintre ele, sub acțiunea inerției, depășesc limitele spațiului de implozie și își continuă mișcarea, pe propriile traiectorii. Altele, a căror energie s-a epuizat, rămân să umple golul. Nimic nu mai poate însă înlocui întregul inițial…

Maestrul a ieșit din odaia împodobită cu fresce de mare valoare, iar în locul lui intră chiriașii sau vizitatorii, unii chiar hotărâți să acopere pereții cu un tapet  ieftin, țipător, și să respire zgomotos, organizat, eficient, aerul cu parfumul unor vremuri care nu se vor mai întoarce. Până când aerul va deveni irespirabil…

Un ritual obișnuit în asemenea ocazii, pe care aș dori sincer să-l evităm măcar de data asta este acel „priveghi în folos personal”, unde fiecare ins își amintește ceva, orice, nu contează, despre maestru, însă musai un prilej în care s-a aflat și el, discipolul.

Plângându-l în acest mod pe cel plecat, nu ratăm ocazia de-a arăta cui ne ascultă/citește, ce importanți suntem noi înșine, de vreme ce maestrul ne-a zis o dată ceva, personal, ca de la egal la egal. Oh, înduioșătoare iubire de sine, mascată sub respectul și iubirea de altul…

Cu dispariția lui Ion Hobana ia sfârșit definitiv persistența după ’90 a unei epoci pe care nu mă sfiesc, în ciuda ironiilor pe care mi le voi atrage, s-o numesc „de aur” pentru sefeul românesc. Acel aur la care ne gândim când admirăm secolul de apogeu al Renașterii, de pildă. Depinde de fiecare dintre noi dacă el va mai străluci în anii următori sau dacă fotografia maestrului se va îngălbeni în colțul unei rame de oglindă, până când nu-i vom mai putea distinge trăsăturile…

Ce moștenim de la Ion Hobana? Cărțile, firește. Opera. Căile desțelenite. Prestigiul internațional al unui român. Ar trebui să gestionăm însă, cu grijă, o componentă cu  mult mai importantă a moștenirii sale, și anume spiritul pe care l-a cultivat și l-a promovat o viață, încercând fără ostentație să-l insufle și celor din jur, să ni-l inoculeze, să ne contamineze. Cu ce rezultate, Dumnezeu știe…

Spiritul despre care vorbesc nu înseamnă doar alura seniorială, ori eleganța discursului. Este și credința adâncă în moderație și competență, un cod confucianist autohton, dedicat, ca și originalul, omului superior, cu îndatoririle sale. Acolo scriitorul e îndemnat să scrie în loc să se risipească prin smârcurile falselor polemici de orgolii, editorul e lăudat când publică valori, iar criticul critică în câmp deschis, nu de pe meterezele celor care-i dau ceva la schimb. Acolo cititorul citește, iar fanul e preocupat mai mult să fantazeze decât să se fandosească…

Boala a ucis omul, dar spiritul său a rămas aici, deocamdată. Firește, ceea ce nu a putut face boala, ne stă la îndemână nouă, contemporani și urmași ai lui Ion Hobana.

Cu hărnicie și entuziasm demne de cauze mai bune, putem extermina și acest spirit, în numele „libertății de expresie” pe care ne-a dăruit-o internetul. Nu pot împiedica o asemenea crimă, dar pot, depășit și poate ridicol, să-i blestem de acum pe aceia care o vor comite. Și tentativa se pedepsește…

Dănuț Ungureanu