Sâmbătă, cu suişuri şi coborâşuri
Prelegerea „Philip K. Dick – un Dostoievski al SF-ului” ne-a atras de la început atenţia, mai ales că Lech Jęczmyk e traducătorul polonez al operei lui Dick. Sala mare a convenţiei (Nostromo) e aproape plină. Toate bune şi frumoase, atâta că domnul Lech nu prea are chef de engleză (deşi în program e trecută astfel) şi întreabă respectuos publicul dacă poate să vorbească în poloneză. Se înalţă o pădure de mâini, şi orice şansă de-a înţelege ceva e compromisă.
Urmează încă o prelegere despre Tolkien (a câta?) susţinută de Cristopher Garbowski, profesor la Universitatea din Lublin. „High and low: Tolkien and the after life of The Lord of the Rings” (sau viaţa de după moarte în Stăpânul Inelelor) e doar parte din culegerea lui de eseuri tolkieniene: „Recovery and Transcendence For the Contemporary Mythmaker: The Spiritual Dimension in the Works of JRR Tolkien”. E prima prelegere temeinic pregătită la care asist, deşi aş îndrăzni să spun mult prea bine documentată. Cu viteză Warp trecem prin Aristotel, Dante, Toma de Aquino, Johan Huizinga, iar concluziile sunt de proporţii epice. Din nou, mă îndoiesc că aceste încercări de-al ridica pe Tolkien în rândul marilor gânditori ai omenirii, de-ai analiza opera raportând-o la Divina Comedie, îi face în vreun fel dreptate. Îl înţeleg pe Orson Scott Card atunci când afirmă că „Stăpânul inelelor e cel mai bun roman al secolului XX. Ulysses e doar un joc intelectual complicat”, şi tocmai de-aceea consider că hermeneuţii ar trebui să se ia la trântă cu Joyce, nu cu Tolkien.
Orson Scott Card. 2 in 1.
Anna Studniarek, Orson Scott Card şi Alexandru Maniu
Punctul culminant al Euroconului pare să fi fost conferinţa lui Orson Scott Card, deşi nici acum sala nu gemea de lume. Sincer să fiu, cred că Polconul a fost punctul culminant al Euroconului. Cele două prelegeri (vineri şi sâmbătă) s-au deosebit doar prin calitatea translatorilor: domnişoara din Cehia a fost complet depăşită de situaţie, drept urmare, domnişoara din Polonia s-a ales cu laude numai bune de trecut la CV.
În deschidere, Card anunţă că a găsit regizorul potrivit pentru Jocul lui Ender, un regizor care ştie să lucreze cu actorii, să-i înveţe să joace. Singura problemă rămâne în continuare Ender: potrivit lui Card, copiii n-au talent, joacă prost din oficiu şi evident, vina e a celor din jur, de la regizor până la machior. „Toată lumea i-a sărit în cap micuţului Jack Loyd după Ameninţarea Fantomei, deşi absolut toţi actorii au făcut cel mai slab rol din cariera lor.” E numai vina lui Lucas. În seria veche, actorii au jucat bine în pofida lui Lucas, nu mulţumită lui.
Aflăm că la Hollywood sunt doar trei regizori capabili să lucreze bine cu actorul şi nu doar „să se plimbe cu camera ici-colo”. Pentru a nu jigni prin excludere, Card preferă să le treacă numele sub tăcere. De reţinut că actorul care-l va interpreta pe Ender nu va avea peste unsprezece ani.
Deseori, acţiunile micului geniu sunt puse în discuţie de diverşi cititori. „Unii vin să-mi spună «Ender n-ar face una ca asta». Le răspund: «De unde ştii? Doar eu l-am născocit.» Până la urmă, literatura înseamnă să cunoşti motivaţia personajelor tale.” Aici, spune Card, intervine problema divinităţii. Nimeni nu cunoaşte motivaţia celorlalţi oameni. Adesea, nu ne cunoaştem nici pe noi înşine. Numai Dumnezeu ştie ce gândim, şi deci, numai el poate să ne judece.
Revenind la chestiunea copiilor, Card mărturiseşte că nu s-a ferit niciodată – precum alţii – să scrie despre copii. „Când m-am apucat pe la 20 de ani de scris, eram un tânăr fără griji şi deci nu înţelegeam adolescenţa, însă înţelegeam copilăria. În acel moment, mi-era imposibil să scriu despre altă perioadă. Cu timpul, mi-am găsit adevărata vocaţie. Ştiţi prea bine că în biografii se vorbeşte doar de viaţa adultului, deşi oamenii ăia au avut şi o copilărie. Scriitorii de ficţiune au acces la acea zonă în care biografii nu pot pătrunde. De-asta scriu încă despre copii. Ce să vă spun, îmi cunosc mai bine personajele decât prietenii. Când vine vorba de oameni reali, recunosc că mă cam lasă memoria. Nu sunt responsabil decât pentru copiii mei şi, de asemenea, pentru personajele mele. Faţă de ele am o responsabilitate totală.”
Aflăm că saga Homecoming s-a încheiat, nu pentru că Orson e lipsit de idei, ci din cauza contractului. Din saga Seventh Son va mai apărea un singur titlu. Universul Ender se extinde într-un BD numit „Formic Wars”, publicat de Marvel Comics, care la rândul său va deveni un roman. În pregătire e şi continuarea la Copiii minţii, intitulată Shadows in Flight. Cu oarecare sadism, Orson Scott Card anunţă că „protagonistul” Bean moare în primul capitol şi, ca să toarne gaz pe foc, aminteşte că Children of the Mind e cel mai puţin îndrăgit dintre romanele sale. Deci n-are de gând să se-apuce prea curând de el.
Întrebat care sunt romanele lui favorite, Card răspunde în aceeaşi manieră şugubeaţă. „Cele mai bune pasaje scrise de mine se află în romanele de sine stătătoare”. Sunt numite aici Magic Street şi Lost Boys. Ultimul e un roman autobiografic despre soţiile (!?) sale, localizat în Carolina de Nord, şi vine ca un răspuns la Cimitirul Animalelor al lui Stephen King. „Să nu mă-nţelegeţi greşit, e o carte bine scrisă, dar din momentul în care băieţelul e lovit de camion…” E într-adevăr previzibilă, iar în Băieţii pierduţi, protagonistul rămâne acelaşi copil cuminte, care-şi bântuie părinţii în urma nefericitului deces. A fost greu de scris şi e şi mai greu de citit, de-aceea, cine-o citeşte devine automat prietenul lui Card.
Întrebat care sunt cărţile sale preferate în fantasy şi SF, Orson Card răspunde: Stăpânul Inelelor şi Dune, sfârşind în aceeaşi notă de umor uşor acid: „Stăpânul inelelor e cel mai bun roman al secolului XX. Ulysses e doar un joc intelectual complicat”
Petrecerea de sâmbătă seara.
La petrecerea organizată de maghiari şi susţinută puternic de proaspăt-aleşii croaţi, orice bariere comunicaţionale (of-ul nostru în ultimele zile) s-au evaporat în aburii alcoolului şi în acordurile chitarei. De la Bijelo Dugme la Omega, trecând prin Pink Floyd şi Bob Dylan, delegaţiile prezente au creat cel mai credibil „translator universal”. Până şi Dave Lally, căzut undeva în ţinutul tenebrelor, a rezonat la cântecele formaţiei Supertramp („his favorite rock band”).
Alexandru Maniu
Imagini din ziua a treia pot fi vizualizate aici