În revista maghiară Solaria a apărut un interviu cu colegul nostru Balin Feri, interviu pe care îl reproducem mai jos chiar în traducerea intervievatului. Interviul original poate fi citit aici. Felicitări Feri şi mult succes pe mai departe.
Solaria (prin Odo): Feri, aş vrea să te prezint fanilor sefe din Ungaria, dar trebuie să mă ajuţi deoarece la interviurile realizate de mine, de regulă intervievaţii decid ce ar vrea să povestească despre ei. În cazul tău acest lucru este cu atât mai valabil, deoarece locuieşti în altă ţară unde condiţiile sunt diferite de cele cunoscute de noi. Aşadar cine eşti tu? Cum te-ai prezenta? Unde trăieşti acum? Prin ce şcoli ai trecut? Ce menire crezi că ai? Cum devine cineva traducător, eşti cumva licenţiat în acest domeniu? Se poate trăi din asta ori este şi la voi la fel de greu cum este şi la noi? Din ce limbi traduci? Cum ai intrat în contact cu sefeul? Ce autori ai mai tradus? Sau chiar scrii sefe? Ca membru al SRSFF, cum ne-ai prezenta această organizaţie? Cu membrii actuali, SRSFF-ul este o organizaţie locală sau reprezintă întrega ţară? Există la voi în ţară vreun alt organism care sa cuprinda tot ce înseamna sefe/f ? SRSFF-ul este afiliat la vreo altă organizaţie, la o editură, o universitate? Cu ce va ocupaţi în cadrul societăţii, ce ţeluri v-aţi stabilit, respectiv, dacă ar trebui să prezinţi organizaţia pe scurt ce crezi ca ar fi important de ştiut despre membrii ( scriitori, redactori, traducători, ziarişti, ilustratori sau în principal “simpli” fani, cititori?) Aş vrea totodată să prezinţi pe scurt, cititorilor din Ungaria, sefeul românesc. Sunt în România şi scriitori de sefe sau fantasy care să scrie în maghiară? Apar undeva şi scrieri în maghiară la voi? Sunt edituri axate pe categoriile sefe/f, aici evident vorbim de publicaţii în română? Anual câte titluri sefe apar pe piaţă şi în ce tiraje? Există romane ale căror succese să fi dus la traducerea lor în alte limbi? Cu ce edituri din Ungaria aveţi legături, ori romanul lui Brandon Hackett ( Markovics Botond) este doar un prim pas? Cum te-ai întâlnit cu romanul lui Botond? Urmăreşti cu interes evenimentele sefe din Ungaria? Cum s-a născut deciza de a fi tradusă cartea? Cum intenţionezi să traduci titlul de “Isten Gepei”? După cum îi spusesem şi lui Botond, mie titlul propus îmi pare a avea o conotaţie prin care se îndepartează de sensul original, doar de asta te întreb. (Dacă greşesc cumva să mă corectezi pentru că eu nu ştiu româneşte şi vorbesc acum doar despre impresii) La traducerile din maghiară în română de ce dificultăţi se lovesc traducătorii? Când va avea loc lansarea romanului ” îsten Gepei” în versiunea românească, în câte exemplare, cum intenţionaţi să promovaţi cartea? Da, încă ceva! La noi “balin” este o specie de peşte, la voi cum a ajuns acest termen nume de familie?
Balin Feri: Să le luăm la rând…Numele meu adevărat este Forgách Ferenc , pseudonimul Balin Feri îl folosesc în principal dintr-un motiv bine întemeiat, nu am întâlnit încă român care să-mi scrie numele corect, de pronunţie să nu mai zic. La început nici nu am folosit numele de Balin ci pe acela de Balint, acesta fiind numele de familie al mamei mele. Când am trimis prima povestire la revista Nautilus, Michael Haulică dintr-o eroare a uitat o literă şi pe când am băgat de seamă deja mă cunoşteau cititorii revistei ca Balin.
M-am născut la Cristuru Secuiesc, în octombrie 1973, în secuime mi-am petrecut şi copilăria, într-un sat atât de bine ascuns în spatele lui Dumnezeu încât la şapte ani încă nu ştiam nici că există români pe faţa pământului. Amănunt despre care trebuie să recunosc că nu m-am bucurat deloc când au venit după mine părinţii şi m-au dus la Alba Iulia pentru a mă da la şcoală. Bine-înţeles că la secţia maghiară, dar aveam şi ore de română. Iar cu astea mă chinuiam.
Cu sefeul m-am întâlnit în clasa a cincea, când fosta mea profesoară de maghiară, Göncz Hajnalka, mi-a făcut cadou cărticica lui Ţiolkovski: Séta a Holdon (Plimbare pe Lună). Asta mi-a plăcut atât de mult încât am început să caut sefeuri. Dar, cum nu prea aveam din ce alege, citeam orice. Pe când am terminat clasa a opta nu mai aveam ce citi din biblioteca şcolii şi în vreme ce eram la liceu am mers o vreme la Biblioteca Judeţeană doar ca să aranjez cărţile şi să exasperez bibliotecarele cu observaţii când aşezau o carte judecând după pseudonimul scriitorului şi nu după reala sa apartenenţă la o anumită naţionalitate. De citit nu prea mai aveam ce să citesc, am reusit să parcurg cam tot ce m-a interesat.
Liceul l-am făcut la secţia română, nu de alta dar liceul cel mai apropiat de Alba Iulia unde se preda şi în maghiară era la Aiud. Colegii mei de clasă cu regularitate se tăvăleau pe jos de râs când mă auzeau vorbind şi pâna la urma mi-am pus în cap să le învăţ limba cum se cuvine. Din clipa aceea am citit doar în româneşte, cu dicţionarul explicativ lângă mine şi ma străduiam sa folosesc toate cuvintele nou întâlnite în vorbirea curentă. Rezultatul a fost obţinerea notei maxime la proba orală când am dat bacalaureatul. Atunci deja îmi era indiferent care limbă o vorbesc, chiar şi de gândit gândeam în ultima limbă vorbită.
În ultimii ani cât am fost la liceu a locuit la noi şi bunicul meu. El avea cataractă la ambii ochi, într-un stadiu atât de avansat încât nu mai vedea nimic şi nici nu putea fi operat. Singurele momente când nu se plictisea erau acelea când îi citeam. El, ca secui încapaţânat, nu a învăţat niciodată limba română iar eu nu avem cărţi în maghiară pe care să nu le fi citit, aşa că citeam în română şi traduceam. De la o vreme m-am obişnuit să urmăresc doar cu privirea rândurile şi să traduc în ritmul în care citeam.
După terminarea liceului nu m-am dus la facultate, aşa că am plecat în armată. Aici am aflat că sunt doar un bozgor împuţit… De cum m-au trecut în rezervă mi-am făcut bagajele si am plecat în Ungaria. În doi ani mi-am dat seama că nici acolo nu se împletesc gardurile din cârnaţi şi m-am întors acasă în Ardeal, dezamăgit de spusele unui coleg pe care eu mi-l consideram prieten. Acesta mi-a explicat că sunt doar un vagabond român cu păr pe limbă.
Acasă mi-am găsit de lucru dar făceam cu regularitate drumuri în Ungaria, ca translator, cu diverşi oameni de afaceri. De cele mai multe ori trebuia să fiu atent să traduc în cealaltă limbă ce auzeam pentru că aveam tendinţa de a repeta frazele în aceaşi limbă deoarece îmi era totuna în ce grai vorbeam.
M-am însurat, am luat o româncă, profesoară de engleză-franceză. Făcea o facultate şi atunci, stăteam în chirie şi banii nu ne ajungeau aşa ca aveam două locuri de muncă. Noaptea făceam pâine ca brutar, ziua înalţam case ca zidar. Timp de călătorii nu mai aveam, chiar şi de dormit apucam sa dorm doar odata pe săptămână, de sâmbată dimineaţa până duminică seara. Am rezistat un an şi jumătate aşa, până am ajuns la un asemeni hal de am adormit mergând şi m-am trezit deabia când m-am lovit de o maşină parcată.
După asta m-am întors în Ungaria, dar din păcate nu am putut rămâne multa vreme acolo nici atunci. Îmi făcusem deja o situaţie, aveam un loc de muncă foarte bun şi chiar reuşisem să-mi fac câţiva prieteni adevăraţi când un cetătean ungur a încercat să platească cu bătaie câteva fete, angajate ale respectivului, plecate la lucru din România. Le-a luat paşapoartele, telefoanele mobile, toţi banii şi le ameninţa că le taie gâtul dacă îndrăznesc să anunţe pe cineva. Când am aflat am pus lucrurile în ordine, tipul a fost arestat, fetele le-am adus acasă, dar nu înainte de a fi avertizat de către un poliţist din Budapesta că cel care a bătut fetele este cunoscut mafiot şi că mai mult ca sigur clanul din care făcea parte va încerca să se răzbune. Am considerat că nu are sens să intru într-un conflict prelungit cu niste indivizi aflaţi în afara legii, aşa că am plecat în Danemarca.
Oricum , de la problema asta pornind, am ajuns la divorţ şi cu soţia. Fosta mea soţie nu putea crede că n-am avut nici o legătură cu nici una dintre fete, ea o ţinea una şi bună că nici un om normal nu face aşa ceva pentru nişe necunoscute. Am divorţat, a înţeles la un moment dat ce fel de om sunt, dar era deja prea târziu. În Danemarca nu puteam rămâne, aşa că mi-am încercat norocul în Spania. Fostei mele soţii, când mă întrebase dacă aş face şi a doua oară ce am făcut pentru acele fete din Ungaria, îi răspunsem că n-aş sta nici o clipă pe gânduri şi deşi nu mă aşteptam să mai trec vreodată prin aşa ceva, mi s-a întâmplat şi a doua oară. Am străbătut Spania de la un capăt la altul după două fete, cunostinţe de moment, dispărute în condiţii cel puţin ciudate. Vinovaţi erau trei români şi doi spanioli care au găsit o metodă uşoară de a face bani vânzând fete unor mafioţi albanezi. Eu nu ştiam nimic, doar că m-a sunat una să-mi spună că oamenii care le-au promis un loc de muncă le-au dus câteva ore pe autostradă cu maşina şi că sunt ţinute captive într-un apartament. Erau în Santa Martha de Los Baros, un orăşel aflat la graniţa Spaniei cu Portugalia şi am mers după ele până acolo. Am ajuns la timp cât să împiedic tranzacţia şi să mă asigur că fetele ajung acasă în siguranţă. Cum şi era de aşteptat, după asta a trebuit să părăsesc de urgenţă şi Spania. Aşa am ajuns în Italia, dar nici colo nu am rămas multă vreme, eram sătul pâna peste cap să fiu privit ca un potenţial răufăcător deşi nici măcar de minciună n-am fost acuzat vreodată. Paşaportul românesc este însă motiv suficient, aşa că am lăsat baltă ţările străine şi m-am întors acasă.
La scurt timp după revenirea mea în ţară am cunoscut-o pe actuala mea soţie, pe internet, deşi nici ea şi nici eu nu ne căutam perechea. S-a întâmplat să ne nimerim la aceaşi masă la o partidă de whist on-line, să stăm de vorbă pe messenger, apoi şi la telefon. Mă pregăteam iarăşi de plecare, de data asta în Israel, iar pentru asta trebuia să vin la Bucureşti. Ea locuia aici şi dacă tot am venit cu alte probleme ne-am întâlnit să ne cunoaştem şi faţă în faţă, ne-am plăcut, am discutat o mie şi una de lucruri, apoi am renunţat la plecare şi m-am mutat în Bucureşti. În acelaşi an m-am înscris la facultatea de construcţii, trei ani i-am şi absolvit apoi am fost nevoit să-mi întrerup studiile, taxa de şcolarizare au mărit-o de patru ori, de parcă aş fi frecventat cursuri la Harvard sau Oxford. Bine, de asta nu trebuie să se mire nimeni cât timp politica românească are ca unic ţel jupuirea poporului.
Lucrez, normal. La două societăţi comerciale, sunt desenator în autocad, operator de baze de date, etc.
De scris şi de citit mă ocup de când mă ştiu, lucrurile astea le aveam în sânge indiferent pe unde umblam prin lume. Din Ungaria cu regularitate căram genţi pline de clasici şi sefeuri. Câteva cărţi, cum ar fi Sicriul de Aur al lui Mora Ferenc, Epoca de Aur al Ardealului şi Fiul lui Rakoczi de jokai Mor le-am tradus şi în română, dar asta a fost pe vremea când încă nu cunoşteam calculatorul. Traducerile nu au fost citite de nimeni în afară de o mână de prieteni şi de fosta soţie. Între timp s-au şi pierdut cu prea desele mele mutări, mai ales că niciodată nu m-am gândit că ar fi avut un sens să contactez o editură.
Nici de scrierile mele nu am avut grijă, scriam doar pentru mine. Doar un roman sefe, scris în acea perioadă, mi-a rămas, un manuscris în sensul strict al cuvântului, o carte scrisă pe caiete. La un moment dat am dat-o unei prietene s-o citească şi i-a plăcut atât de mult încât a rescris-o pe calculator şi mi-a făcut cadou această versiune. Din pură întâmplare actuala mea soţie a dat peste un exemplar imprimat şi după ce l-a citit m-a întrebat că de ce nu trimit cartea la o editură. Pentru că nu are sens, i-am răspuns…
Dar cu tot scepticismul meu, m-am asezat anul trecut (2008) în noiembrie în faţa calculatorului şi am scris în câteva ore o povestire. Am trimis-o lui Michael Haulică, editorul revistei Nautilus. Nu mi-a răspuns nimic, dar a publicat-o. Mi-a trimis un e-mail după aproape o lună să mă întrebe dacă nu am ceva scris, aşa că am mai produs o povestire. Nu ştiu dacă mă pot numi scriitor, mă consider mai degrabă povestitor, dar îi sunt recunoscător lui Mike pentru că m-a încurajat, dacă nu mi-ar fi trimis atunci un e-mail în care îmi cerea să scriu regulat pentru că-mi va aduna cândva povestirile şi le va publica într-un volum, poate aş fi lăsat baltă scrisul pentru public. Ei bine, de atunci când am timp mai scriu câte ceva. De fapt am făcut mereu asta, singura diferenţă acum este că nu-mi mai păstrez povestirile doar pentru mine.
În ianuarie 2009 m-a sunat un necunoscut. A vrut să afle dacă sunt dispus să mă întâlnesc cu cineva pentru a discuta despre o problemă legată de sefe. Aşa i-am cunoscut pe Dănuţ Ungureanu, Sebastian Corn, Marian Truţă, Cristi Teodorescu şi pe ceilalţi scriitori români. Discuţia a avut drept rezultat fondarea Societăţii Române de Science-Fiction şi Fantasy încă în cursul acelei luni. Adevărul este că ideea exista de multă vreme şi erau pregătite cam toate, un motiv în plus să mă minunez şi în ziua de azi că s-au gândit să mă cheme alături de ei. Eu sunt un necunoscut, nu am făcut niciodată nimic remarcabil aşa că prin mine nici vizibilitatea societăţii nu creştea, în afară de bunăvoinţă şi eventual la zile mari cu câte o idee mai bună sau mai rea cu altceva nu puteam contribui la atingerea ţelurilor societăţii, aşa că deseori m-am gândit că prin mine tot ce s-a obţinut a fost necesitatea unui scaun în plus la reuniuni.
SRSFF-ul s-a dovedit a fi o ideea bună, echipa iniţială s-a dovedit destul de eficientă încă de la început cât sa fiu convins că vom reuşi să ne atingem mereu scopurile propuse. La început am fost doar nouă, de atunci numărul membrilor a continuat să crească. E o problemă de timp, ca peste tot şi la noi este greu să lucrezi cu oamenii. Am urmărit discuţiile acide de la voi, aşa că nu vă spun nimic nou… Există şi în România cel puţin douăzeci de oameni care sunt convinşi că doar ei personal pot reprezenta sefeul românesc, motiv pentru care fiecăruia i-ar fi plăcut să fie invitat şi aşezat în scaunul prezidenţial. Din păcate însă pe scaunul prezidenţia al nici unei organizaţii nu stau douăzeci de oameni, aşa că ne mulţumim cu Dănuţ Ungureanu. Oricum este unul dintre puţinii scriitori care au dovedit şi prin scrieri şi prin atitudine că merită această funcţie şi a fost dealtfel singurul care să-şi asume această răspundere. Pentru asta însă ceilalţi nouăsprezece încă pot sta supăraţi. Cei care sunt capabili să-şi lase deoparte orgoliile, aceia ni se alătură, ceilalţi vor bombăni ani în şir întrebându-se neîncetat de la cine am cerut permisiunea de a face ceva.
Societatea s-a născut tocmai pentru că era necesară, în România nu a existat până acum nici o organizaţie care să reunească toţi sefeiştii şi să fie capabilă de o reprezentare naţională. Poate că nu suntem înca acea societate dar cu siguranţă vom fi cândva. Nu putem spune că suntem afiliaţi la vreun organism mai mare, nici cu o anume editură şi nici cu vreo universitate dar suntem deschişi colaborării cu oricine. Avem în proiect şi realizarea unui curs de creative writing, din mai am reluat şedinţele Cenaclului ProspectArt după o întrerupere de aproape douăzeci de ani, cândva în cursul lunii noiembrie (interviul a fost acordat anul trecut – nota SRSFF) va trebui să apară şi o antologie de povestiri în selecţia unui juriu a SRSFF-ului, dacă vom reuşi atunci cu aceaşi ocazie vom decerna şi câteva premii. Printre scopurile noastre apare şi acela de a sabili şi întreţine relaţii cu celalalte organizaţii similare din întreaga Europă. Din acest motiv am şi contactat reprezentanţii editurii Metropolis Media, stabilirea unei legături cu sefeul din Ungaria a devenit îndatorirea mea şi trebuie să spun că domnul Csordas Attila a avut o atitudine mai mult decât pozitivă. Aşa a ajuns la mine un exemplar din Isten gepei. Cum într-adevăr mi-a plăcut cartea am scris o recenzie pozitivă şi asta a captat atenţia editorului Horia Nicola Ursu de la Millenium Press. I-am trimis cartea şi nici nu o terminase de citit când a decis ca vrea să o publice în româneşte. Aşa că am dat numerele de telefon reprezentanţilor ambelor edituri şi adresele de e-mail . Atât puteam eu să fac, dar nici nu a fost nevoie de mai mult. Cei doi s-au înţeles deja asupra condiţiilor şi mai rămâne doar să se întâlneasca faţă în faţă pentru a semna contrctul. M-a sunat Ursu să mă întrebe dacă sunt dispus să traduc cartea şi eu am acceptat fericit. Asta nu înseamnă că trebuie neaparat să fiu eu traducătorul, oricare dintre părţi dacă are un traducator în care să aibe mai multă încredere eu sunt dispus să-i pasez lucrul. Tot ce vreau eu este să apară cartea în româneşte. În timp aş vrea să traducem si sa publicăm în româneşte toate sefeurile din maghiară, normal, pe toate cele care merită. Că le traduc eu sau altcineva, că vor fi publicate la Millenium Press ori în altă parte, astea au o importanţă secundară. Ideal ar fi dacă am reuşi să ajungem la o înţelegere potrivit căreia să funcţioneze între noi un schimb regulat de opere.
Despre problema aparută în legătura cu titlul cărţii am orbit deja cu Botond. Foarte multe variante nu ne stau la dispoziţie şi dintre cele existente mie cea aleasă mi se pare că ar fi cea mai potrivită. Ursu a scris despre carte pe propriul blog traducând Isten Gepei ca Maşinăriile Divine, însă astfel se îndepărtează de sensul original deoarece Botond făcea referire la faptul că omul ar fi o maşină construită cu scop precis de Dumnezeu şi nu vroia să-l catalogheze pe om ca fiind o maşină dumnezeiască, adică apropiată de perfecţiune. Ar mai exista varianta de Artefactele Domnului care sună mai bine în româneşte dar nu are legătură cu ce sugerează titlul în maghiară, deşi redă sensul cuvintelor.
Nu, din păcate nu traduc din nici o altă limbă. Chiar şi engleza o vorbesc doar la un nivel cât să mă pot înţelege cu cineva dacă e necesar. Dacă e să mă uit la un film englezesc nu am nevoie de subtitrare, dar de aici şi până la a vorbi şi mai ales a traduce e cale tare lungă.
Nici meseria mea nu are legătura cu traducerile, dar aşa sunt eu cu astea precum a spus Rejto Jeno într-un roman: “chiar dacă cineva este şeful poliţiei, pentru asta mai poate cânta şi la vioară”
Întorcându-mă la SRSFF, este o creatură bizară, nemaivăzută. Sunt aici tot felul de oameni, sunt cei care se declară în principal fani dar fac deseori o critică pertinentă ( Sorin Camner, Cristian Tamaş), este Dănuţ Ungureanu care a început sa scrie încă pe vremea lui Ceauşescu, este Sebastian A. Corn care a debutat ceva mai târziu dar a făcut apoi paşi cu atât mai mari, sunt cei care scriu de mai multă vreme dar cum piaţa de carte nu mai este ce a fost au reuşit să-şi vadă relativ târziu volumele de autor (Marian Truţă, Cristian M. Teodorescu) , îl avem şi pe Cladius Stătescu care scrie rar, dar când o face atunci dă dovada de măiestrie. Dintre membrii fondatori trebuie neaparat să-l amintesc şi pe Mihai-Dan Pavelescu pentru ca este cel care a tradus mai bine de o sută de cărţi din engleză, dintre membrii simplii se cuvine să-i amintesc pe Ana Veronica Mircea care este şi scriitoare şi traducătoare, pe Lucian Merişca deoarece este unul dintre cei mai vechi scriitori români de sefeuri şi bine-înţeles că nu se poate vorbi de SRSFF fără să amintim de Liviu Radu care este cel mai prolific autor. Din câte ştiu doi dintre membrii societăţii sunt şi membri ai Uniunii Scriitorilor ( Sebastian A. Corn şi Liviu Radu). Membru al societăţii poate fi oricine, indiferent că este scriitor, editor, traducător sau simplu fan. Mă dau pe mine însumi exemplu, poate să mă clasifice fiecare unde doreşte şi cu siguranţă nu-l voi contrazice.
Din păcate nu am cum să prezint sefeul românesc pe scurt. Dacă înşir doar nume nu va însemna nimic, iar scrierile lor nu pot fi prezentate pe scurt, în câteva cvinte, fiecare are alt stil, alt limbaj, preferă alte teme şi până şi felul în care îşi construieşte personajele este o caracteristică particulară. Nu am cum să prezint în două-trei propoziţii o sută cincizeci-douăsute de ani de istorie şi pe puţin cincizeci de autori.
Din pacate nici la întrebarea privind dificultătile de care se lovesc traducătorii nu pot răspunde. Maghiara este limba mea maternă, asta nu am cum s-o uit, iar româna o vorbesc îndeajuns de bine cât să nu-şi dea sema nimeni că este o limbă învăţată, sau cel puţin îmi place mie să cred asta. Atunci când am fost întrebat despre cartea lui Botond de câţiva prieteni le-am zis şi lor ca mi-ar place să tasteze careva la calculator în locul meu, aşa aş putea să citesc cartea încă odată şi s-o şi traduc în acelaşi timp.
Mi-e mai greu sa traduc din română în maghiară, asta deoarece în Ardeal se folosesc foarte multe regionalisme faţă de limba vorbită în Ungaria, aşa că trebuie să am grija să folosesc corespondentul cunoscut la voi şi nu varianta transilvană. Cea mai mare problemă o am însă cu tastatura, când comut calculatorul pentru a folosi diacritice de limbă maghiară mi se rearanjează caracterele după particularităţile limbii maghiare şi trebuie să caut după fiecare literă.
Nu pot răspunde nici la întrebarea privind tirajul cărţii, promovarea şi data lansării, astea le ştie Horia Nicola Ursu, sau poate nici el.
Acu’ pa bune – ai fi preferat sa nu te caut? Mie mi-a facut si-mi faci si acum o deosebita placere. Ma bucur c-am facut-o.
Dragul meu Bujold, tu eşti omul care ar trebui inventat, dacă n-ai exista. Iar membrii SRSFF şi marea majoritate a persoanelor implicate într-un fel sau altul în sefeul românesc sunt oameni pe care a-i cunoaşte este o mare onoare şi a-i putea numi prieteni este un privilegiu. Mă bucur că m-ai căutat şi sunt convins că tu ştiai asta şi fără să mai spun.
impresionant!
tot respectul meu domnule Balin.
Multumesc sefeu! Respectul este reciproc. Bun venit în blogrollul meu, dacă trăiesc mult poate voi afla şi cu cine am onoarea. 🙂
De ce nu… 🙂 cu mare drag… multumesc pentru adaugare 🙂
După cel de-a doilea război mondial şi schimbarea regimurilor politice din Europa de Răsărit, conducerile partidelor comuniste, ajunse la putere cu ajutorul URSS, au acordat o atenţie deosebită alfabetizării şi îndoctrinării populaţiei, în special a tineretului „revoluţionar”. Lucrurile nu s-au petrecut altfel nici în România. În octombrie 1955, revista „Ştiinţă şi Tehnică” din Bucureşti a început să editeze sub coordonarea poetului şi prozatorului Adrian Rogoz (un mare iubitor al şahului) un supliment de literatură pentru tineret: Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” (CPSF). În cadrul redacţiei, s-a înfiinţat o sub-redacţie de limbă maghiară: „Tudományos-fantasztikus elbeszélések”, condusă de scriitorul arădean Fáskerthy György. Acesta a fost fiul lui Balla Erzsébet, poetă care s-a situat „ex aequo” cu Tamási Áron pe primul loc la concursul de povestiri organizat în 1922 de cotidianul clujean „Keleti Újság”. [notă în text: http://mek.niif.hu/03600/03628/html/k1.htm%5D În copilărie, părinţii i s-au mutat la Budapesta, dar apoi au fost expulzaţi din Ungaria din cauza activităţii militante şi a opiniilor politice de stânga. Tânărul le-a urmat convingerile şi a devenit mai întâi un membru ilegalist al UTM, iar după 1944 un activist PMR. După un prim stadiu la editura partidului muncitoresc (1947-1951), el a fost transferat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA), unde a lucrat până la înfiinţarea CPSF (1951-1955).
Istoria subseriei „Tudományos-fantasztikus elbeszélések” (TFE) [notă în text: o descriere bibliografică sumară a fiecărui număr, plus imaginea coperţii, pe situl http://tudalekos.blogspot.com/%5D este plină de ciudăţenii şi contradicţii. Datorită timpului necesar pentru traducerea textelor, seria paralelă în limba maghiară a apărut cu întârziere, abia în 1956. Iniţial, periodicitatea a fost de două apariţii pe lună, iar apoi, de la TFE 28 până la suspendarea apariţiei (TFE 80), de trei ori pe lună. Primele două numere au cuprins romanul lui Octavian Sava, „Meteoritul de aur”, tradus de însuşi redactorul-responsabil. Au urmat lucrările premiate la concursul literar organizat de revista tutelară: Leonid Petrescu – „A 12-a variantă”; Mircea Naumescu – „Marea experienţă”; Mircea Brateş – „Proxima Centauri”; Adrian Rogoz şi Cristian Ghenea – „Inimă de ciută”; P. Stănescu – „Întâmplare obişnuită”. După un western marinăresc cu triburile de războinici de pe Coasta Pacificului (Vitalii Trenev – „Indienii”), a urmat primul roman fluviu, „Uraniu” de Adrian Rogoz şi Cristian Ghenea (CPSF 8-14), asemănător, ca atmosferă exotică şi în unele aspecte ale intrigii, cu filmul „Kim” (1950), realizat după romanul omonim al lui Rudyard Kipling. După Mircea Şerban cu „Ghidul din Lună” (CPSF 15-16), a urmat un intermezzo tătar: Mihail Sadoveanu – „Cuibul invaziilor” (CPSF 17-18), răstimp în care proza science-fiction „de cursă lungă” şi-a recăpătat suflarea, aşa că extraordinarele aventuri au pornit să înmulţească numărul de fascicole publicate: Eduard Jurist şi Leonid Petrescu – „Uzina submarină în primejdie” (CPSF 19-20); Max Solomon şi I. M. Ştefan – „Sahariana” (CPSF 21-24); Mircea Barteş – „Astrida” (CPSF 25-27).
Seriile română şi maghiară au mers în paralel până la numărul 28, când CPSF a început publicarea romanului lui Igor Kalniţki, „Sfârşitul oraşului subteran”, completat apoi cu „O pogorâre în Maelström” a lui Edgar Allan Poe. S-a sărit şi peste nuvela lui Rudolf Daumann, „Boşimanul Mauki”, astfel încât TFE 28 l-a găzduit pe Ştefan Tita cu prima parte din „Piticii în ţara lui Guliver” (CPSF 35). Academicianul Victor Eftimiu a predat redacţiei un roman istoric: „Pe urmele zimbrului” (TFE 30-35, CPSF 37-42), deşi pusese în scenă o apocalipsă de vodevil încă în 1915 („Sfârşitul Pământului”) şi publicase în 1927 povestirea SF „Un asasinat patriotic”. „Duelul mut” de Szilágyi D. şi M. Cîrloanţă (CPSF 44-46) a fost scris în româneşte şi tradus în limba maghiară de Haás Endre (TFE 36-38, CPSF 44-46). Surprinzătoare sunt introspecţiile psihologice din TFE 39-40 (CPSF 47-48): Stefan Zweig – „Jucătorul de şah” şi N. N. Nagaev – „Destinul condamnaţilor” (repovestit de P. Baraşiov şi V. Kitain). Fanii SF au răbdat stoici ca, îndrumaţi de I. Voledi şi Alexandru Cerbu, să caute „Coroana regelui Burebista” (TFE 41-43, CPSF 49-51). Măcar Sherlock Holmes (TFE 44, CPSF 52) folosea metode ştiinţifice în investigaţiile sale criminalistice. După „Balaurul mărilor” de Ioana Petrescu (TFE 45, CPSF 53), autoare şi a unui „Cântec de lebădă” (TFE 58, CPSF 66), răbdarea le-a fost răsplătită înzecit: Elena şi Adrian Niga – „Aurul sintetic” (TFE 46, CPSF 54); Maya Niculescu – „Prizonieri printre giganţi” (TFE 48-49, CPSF 56-57); Octavian Sava şi Alexandru Andy – „Pisica din Baskerville” şi monumentalul roman al lui Ivan Antonovici Efremov – „Nebuloasa din Andromeda” (TFE 51-57, CPSF 59-65).
Până să publice „Straniul caz al doctorului Jeckyll şi al lui Mister Hyde”, apărut abia în 1970 (CPSF 375-378), Adrian Rogoz l-a prezentat pe americanul Robert Louis Stevenson cu o emoţionantă poveste fantastică de dragoste, „Diavolul din clondir” (TFE 59, CPSF 67). Au urmat „Misterele unei curse”, un roman scris chiar de redactorii revistei: Donáth András, Fáskerthy György şi Haás Endre. Interesant e faptul că povestea fantasticei întreceri cicliste din Africa ocupă un spaţiu diferit: patru fascicule în ediţia maghiară (TFE 60-63/1958) şi cinci în cea românească, unde a fost tradusă de Constantin Olariu (CPSF 68-72). Aventurile sportivilor de elită, menţinuţi în fruntea plutonului de diferite găselniţe ilegale, demascaţi rând pe rând de o echipă de reporteri băgăreţi, par să fi fost inspirate de „Cursa de zece mii de mile” a lui Alfred Jarry, părintele patafizicii şi creatorul „strrraşnicei înjurrrături” din „Regele Ubu”. [notă în text: Alfred Jarry a fost tradus de Ion Hobana în „Viitorul a început ieri, Retrospectiva anticipaţiei franceze, cu texte în traducerea autorului, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966.” „Regele Ubu”, încă o raritate bibliografică, a fost tălmăcit de Romulus Vulpescu.]
După soarele arzător al Saharei, Dinu Moroianu i-a purtat cititori la polul opus, pardon, la „Polul intangibil” (CPSF 74-77, TFE 65-68). Apar din ce în ce mai mulţi autori americani: Nathaniel Hawthorne (TFE 64/1958), Philip K. Dick şi Robert A. Heinlein (TFE 73/1958), ultimii doi traduşi din… limba rusă, după povestirile apărute în revistele „Ogoniok” şi „Znanie Sila”, aşa că nu-i de mirare că numele le-au fost deformate: Philip C.(!) Dick şi Robert Heinlyne(!). „Status quo”-ul ideologic a fost atent menţinut prin publicarea lui S. I. Beleaev, Arkadi şi Boris Strugaţki (în CPSF 87, scris V. Strugaţki), L. Jigariov. Dintre vizionarii autohtoni, s-a evidenţiat Sergiu Fărcăşan cu romanul „O iubire din anul 41042” (TFE 74-77), semnat cu pseudonimul Crişan Făgeraşu, folosit şi ulterior, când a publicat „Secretul inginerului Muşat” (108-111). Către sfârşit, a apărut şi povestirea antologică „Oameni şi stele” de Ion Hobana (TFE 79). Ultima fasciculă (TFE 80) a cuprins o broşură astronomică, „Este locuită planeta Marte?” de F. Ziegel, text preluat din Almanahul „Mir prikliucenii” şi verificat de Niederkorn János, „candidat în ştiinţe tehnice”.
Toate coperţile şi ilustraţiile interioare ale TFE au fost preluate de la CPSF, însă fără menţionarea artiştilor, astfel încât respectivele menţiuni de autor vor putea fi stabilite numai prin compararea cu seria originală. Nici în cazul traducătorilor, lucrurile nu pot fi lămurite întotdeauna. O serie întreagă de scrieri, precum TFE 3, TFE 4, TFE 5, TFE 19-20 sunt atribuite „in corpore” „subredacţiei maghiare a suplimentului literar editat de revista Ştiinţă şi Tehnică” [notă în text: „fordította a Ştiinţă şi Tehnică folyóirat irodalmi mellékletének magyar szerkesztősége”]. Cea mai harnică traducătoare a fost Nánási Judit, care s-a căsătorit apoi cu scriitorul Kacsó Sándor, antologatorul traducerilor în maghiară din Eminescu, aşa că figurează în dicţionare sub numele de Kacsó Judit. La început, ea a colaborat împreună cu Fáskerthy György, apoi li s-au alăturat şi alţii: Balázs Anna, Bácski Anna, Békési Ágnes, Bóra Sándor, Donáth András, Haás Endre, Harasztosi Éva, Németh Ágnes, Péter János, Zsigmond Kálmán.
Să încheiem răsfoirea semicentenarei colecţii cu remarca lui Adrian Rogoz din „Almanahul Anticipaţia 1983”, unde atrăgea atenţia asupra faptului că, până la apariţia revistei „Galaktika” (1972), CPSF, şi respectiv TFE, au fost singurele periodice dedicate în exclusivitate science-fictionului din această parte a lumii.
Dacă sunt de acord şi colegii ( cu siguranţă sunt) şi dacă ne permiţi stimate Franciscus Georgius, acest comentariu ar trebui mutat de aici, postat pe site ca articol, pentru că este un articol foarte bine documentat. Mie mi-a plăcut foarte mult.
Buna ideea lui Feri. Mi-au cazut si mie in mina de-a lungul timpului citeva exemplare din TFE si, din cite scrii, a fost un experiment interesant, dar indeajuns de obscur. Ergo, votez si eu pentru publicarea comentariului in cauza ca si articol separat.
@Bear, Feri: daca autorul este de acord se poate urca sub forma unui articol de sine statator.