Editura Nemira, 2009

Colecţia Nemira Junior

Trilogia Jocurile Foamei, volumul 2

Traducere de Ana-Veronica Mircea

Cum de regulă continuările scrise la o carte de succes sunt dezamăgitoare, m-am temut că aşa va fi şi în cazul acestei cărţi. M-am convins încă de la începutul lecturii că reţinerea mea a fost lipsită de sens, Suzanne Collins reuşeşte să povestească noile aventuri ale tinerei Katniss fără să devină plictisitoare, fără să devină  previzibilă şi fără să împingă acţiunea dincolo de limita credibilităţii.  Pentru o clipă am avut impresia că scriitoarea a uitat de vârsta tinerei Katniss şi a îmbătrânit-o brusc de la 12 la 17 ani în decursul unui singur an trecut între două jocuri consecutive ale foamei. Poate că am reţinut eu greşit şi nu personajul central a avut 12 ani, ci sora mai mică… Nu am la îndemână primul volum, aşa că nu pot verifica şi va trebui să acord credit Suzannei Collins, mai ales că, la cât de bine stăpâneşte povestea, parcă nu-mi vine a crede că putea comite o aşa greşeală.

Ce se întâmplă în “Sfidarea”? Ei bine…nu vă spun. Citiţi şi vă veţi lămuri, tot ce vă spun este că nimic nu va fi cum vă aşteptaţi şi ceea ce la sfârşitul primului volum avea probabilitate zero să se întâmple va deveni o realitate groaznică supravieţuitorilor sadicului joc.

Citind “Sfidarea” am constatat surprins că scriitoarea reuşeşte cu anumite detalii să-mi amintească vremurile trecute, dictatura ceauşistă şi măsurile luate în ultimii ani pentru menţinerea unei atmosfere tensionate crezând că maselor li se poate impune la nesfârşit un trai inuman prin hotărâri din ce în ce mai drastice, deşi cu siguranţă nu a cunoscut pe propria piele efectele vreunei dictaturi. Altfel spus detaliile povestirii vorbesc despre munca de documentare depusă de Suzanne Collins pentru a cunoaşte viaţa socială din regimurile dictatoriale. Felul în care se comportă, vorbesc şi acţionează Apărătorii Păcii – de exemplu – aminteşte foarte mult de fosta Securitate ceauşistă, chiar şi prin faptul că aceia care se ataşau de populaţia pe care ar fi trebuit s-o controleze erau ori demişi ori transferaţi în altă parte şi înlocuiţi de alţii mult mai consecvenţi în impunerea unor măsuri sau reguli mai severe.

Aştept să citesc şi ultimul volum din această trilogie, dar chiar şi pe baza celor deja citite, aş face din cartea Suzannei Collins lectură obligatorie prin şcoli. Este exact genul de carte care reuşeşte să capteze atenţia oricui, dear mai ales transmite un mesaj cititorilor.  Copii care citesc Jocurile Foamei cu siguranţă vor dori să citească şi Sfidarea, apoi şi ultimul volum al trilogiei şi sunt şanse mari să devină astfel cititori. Nu spun că celelalte cărţi din programa şcolară nu ar fi valoroase în felul lor, dar susţin că nu fac nici un bine unor copii care trebuie mai întâi să deprindă dragul de lectură. Însă la noi deocamdată accentul nu se pune pe scopuri ci pe mijloace. Avem profesori specializaţi în Mara, Moromeţii şi Ion, aşa că vom obliga copii să citească aceste cărţi, chiar dacă astfel ratăm atingere ţelurilor, dar ne consolăm cu gândul că măcar ne-am folosit mijoacele aflate la îndemână şi ne mirăm apoi că nu mai citesc tinerii. Încercăm să facem operaţii pe cord deschis cu lama de la plug pe motiv că instrumentele medicale nu sunt de fabricaţie proprie…

Nu pot schimba nimic la acest capitol, tot ce pot face este să recomand cărţile Suzannei Collins tuturor părinţilor şi mai ales copiilor care vor descoperi că lectura poate fi o plăcere.

Balin Feri