Fiecare scriitor are cărţi bune, cărţi mai puţin bune şi chiar şi cărţi catalogate drept eşecuri. În ideea asta mă tot aştept să citesc până la urmă şi o carte scrisă de Philip K. Dick, despre care să vorbesc apoi ca fiind mai puţin bună. Dar roman după roman mă conving tot mai mult că aştept degeaba.

Citind Jucătorii de pe Titan, după primele 30 de pagini încă speram să fie ratarea aşteptată. Da, la Dick aşa păţesc, dacă la alţii sper să fie vorba de o carte bună, la el sper să găsesc până la urmă şi una mai slabă. Nu a fost să fie nici de data asta, mi-am dat seama în clipa în care am realizat că deja sunt la jumătatea cărţii şi că nu prea ştiu ce s-a întâmplat în jurul meu în ultima oră.

Acesta este talentul absolut inegalabil a lui Dick, reuşeşte să te smulgă din lumea ta ca nimeni altul,  poate să te facă captiv între rânduri, te aruncă într-o altă lume unde irealul este regulă, te poartă în societăţi unde omenirea convieţuieşte cu extratereştrii, unde niciodată nu se ştie care evenimente se vor dovedi în final reale şi care halucinaţii datorate unor intervenţii extraterestre, a unei influenţe din partea unor oameni cu capacităţii paranormale sau care sunt efecte ale unor substanţe halucinogene şi reuşeşte să facă acest lucru astfel încât situaţia prezentată să pară firească, personajele naturale şi lumea proaspăt creată credibilă.

De data asta însă nu m-am lăsat copleşit în totalitate de acţiunea cărţii şi mi-am păstrat un minimum de concentrare pentru a urmării  construcţia firului narativ, a personajelor şi a modului în care acest scriitor împinge povestirea în ireal lăsând totuşi impresia naturaleţii. Ceea ce am descoperit cred că nu va spune nimănui nimic nou, Philip K. Dick reuşea aceste performanţe tocmai pentru că tot ce prezenta se baza pe experienţe directe, el ştia cu exactitate cum vede un om lumea când este sub efectul unor halucinogene, ştia care sunt gândurile unui maniaco-depresiv, ştia care sunt trăirile, gesturile şi vorbele unui potenţial sinucigaş. El, atunci când descria lumi dominate de teamă, neîncredere sau de indiferenţa ce se intalează după un stres extrem precum şi atunci când vorbea despre personaje paranoice, nu îşi închipuia toate acestea, nu se baza pe fantezia sa ci descria ceea ce cunoscuse, ceea ce experimentase. Naturaleţea şi firescul îşi au originea în realitatea trăită, percepută de scriitor, astfel că talentul lui Dick nu era acela de a-şi imagina lumi sau societăţi capabile să umbrească până şi Procesul  lui Kafka , ci acela de a reuşi să redea aceste senzaţii trăite.

Sunt convins că aţi citit cu toţii Procesul. Aici eroul este condamnat fără să ştie măcar pentru ce, nu are cum să se apere din moment ce nu îşi cunoaşte acuzaţia. Această dramă reuşeşte Dick să o ducă la un alt nivel, personajele lui nu doar că nu ştiu care sunt greşelile comise care îi duc în situaţii limită, dar nu ştiu nici măcar dacă ceea ce percep sunt reale ori sunt proiecţii spre exterior ale unei minţi afectate. Spre diferenţă de eroul lui Kafka, protagoniştii cărţilor lui Dick nu doar că trebuie să se întrebe în privinţa propriei vinovăţii dar mai întâi de toate sunt nevoiţi să pună sub semnul întrebării realitatea pe care o percep. Josep K. putea spune că iadul sunt ceilalţi, duşmanul, răufăcătorul lui era unul extern, eroii lui Dick au însă înainte de toate un inamic în propria lor persoană, raţiunea sau intelectul, care sunt atuurile supreme al omului în confruntarea sa cu natura, cu lumea sau cu mediul în care trăieşte, la ei devin punctele slabe. Nu doar că trebuie să poarte un război, dar sunt mereu puşi în situaţia de a nu ştii dacă nu cumva şi propria persoană le este un duşman. Neîncrederea în ceilalţi este dublată astfel cu neîncrederea în propriile percepţii.

Citind Dick m-am obişnuit să-mi pun întrebări în privinţa realităţii şi de cele mai multe ori ajung la concluzia că nu există decât realităţi relative. Anumite droguri provoacă o hiperactivitate a creierului, ceea ce naşte halucinaţii. Întrebarea care se cuvine a fi pusă este care-i realitatea, cea percepută în mod curent sau cea percepută sub influenţa unor droguri? Ceea ce produc halucinogenele sunt întradevăr halucinaţii, deformări ale realului sau influenţaţi astfel reuşim să percepem un nivel al realităţii inaccesibil altfel?

Da, ştiu că modul în care eu trăiesc scrierile lui Dick diferă mult de percepţia generală. Marea majoritate a cititorilor îi consideră cărţile ca fiind sefeuri mai mult sau mai puţin reuşite, pentru mine fiecare operă a lui este înainte de toate un eseu filosofico-psihologic şi deabia apoi sefeu.  Dar din moment ce eu reuşesc să privesc astfel o carte, cred că poate oricine. Tocmai de asta vă recomand să citiţi Jucătorii de pe Titan, dar încercaţi să o citiţi astfel încât să nu vă lăsaţi în totalitate prinşi de acţiune ci să urmăriţi şi elementele ce ţin de psihologia personajelor, încercaţi să prindeţi tot mesajul pe care cred eu că a dorit Dick să-l transmită.

Iar dacă nu reuşiţi, atunci consideraţi-mă pe mine paranoic şi acuzaţi-mă că văd lucruri care nu există.

Balin Feri