Cum caracterizezi anul SF&F românesc 2012 ?

A fost un an bogat în evenimente şi apariţii editoriale. De asemenea, rivalităţile prost înţelese s-au mai stins, lucrurile au intrat cât de cât pe un făgaş normal, iar lumea a început să aprecieze diversitatea peisajului în loc s-o interpreteze ca pe o dezbinare fatală. Până şi pe bloguri parcă se dialoghează mai civilizat.

E vreo diferenţă faţă de anii precedenţi ?

În afară de cele de mai sus, se vede tot mai limpede că e loc pentru toată lumea în sefeul românesc (mai puţin pentru proasta creştere, însă exponenţii ei se retrag spre medii mai propice scandalurilor; unii singuri, pe alţii trebuie să-i mai îndemnăm). Şi se mai vede că nu se face gaură neagră în cer dacă sunt mai multe festivităţi de premiere, în paralel, ori mai multe evenimente, câtă vreme nu se insistă prosteşte pe „criterii” precum „ale mele sunt mai adevărate” ori „ai noştri sunt mai buni ca ai voştri”.

Care crezi că au fost evenimentele anului SF românesc 2012 ?

Întrebarea vrea un răspuns de tipul „evenimente care au contat şi fleacuri care pot fi omise”. Nu-l voi da. În lumea fandomului, unde ne batem cu pumnul în piept că facem lucrurile din pasiune, fiecare „fleac” merită aprecieri. Fireşte, târgurile, traducerile excelente, premiile, sunt mai importante decât un număr obişnuit de revistă, însă fiecare se străduieşte cum îi stă în putinţă şi nu trebuie descurajat, câtă vreme nu promovează non-valori. Cine stabileşte pragurile? După părerea mea, atât critica literară cât şi comentariile bloggărilor, dar pe paliere diferite.

Pot re/lansa traducerile din domeniul specializat anglo-saxon SF-ul românesc? Sunt traducerile importante ?

Traducerile sunt importante în sefe din acelaşi motiv pentru care le sunt necesare autorilor şi cititorilor din oricare alt gen. Trebuie să ştii unde te situezi, să identifici drumuri deja parcurse, să compari, să „furi” meserie, să te mobilezi. Să te integrezi în ceva. Totuşi, relansarea sefeului românesc nu depinde doar de traducereile marilor opere anglo-saxone. Strugaţki şi Lem n-au devenit maeştri scriind americăneşte. Românii trebuie, cred, să scrie româneşte despre valorile general valabile, să surprindă universalitatea unor întâmplări şi tipologii româneşti.

Care este condiţia editorului român? Şi a editorului român specializat în publicarea de ficţiune speculativă locală ?

Mi-e imposibil să mă pun în pielea oricărui editor român. Pot doar să apreciez aşa, din afara galaxiei lor, că e foarte departe ziua în care se vor îmbogăţi dând lovitura cu un scriitor român valoros (vorbim de sefe), mai degrabă decât cu nişte traduceri din domeniul anglo-saxon de care aminteai.

Dar cea a autorului român de SF&F ? Statutul râvnit de “scriitor profesionist” este o himeră în România ?

Referindu-mă strict la SF&F, nu ştiu pe cineva care trăieşte doar din vânzarea cărţilor sale. Dacă există, îl rog să mă scuze. Se poate însă trăi din scris în România, aşa, într-o accepţie mai largă. Eu însumi am făcut asta ani de zile, jonglând câteva joburi care presupuneau, toate, crearea sau editarea de texte, între care şi beletristică, scenarii ori publicistică. Şi dacă nu mă înşel, nu sunt singurul.

Care este condiţia traducătorului în România? Şi a traducătorului specializat ?

Nu am competenţa de a răspunde la asta, îmi lipsesc atâtea informaţii elementare încât nu mă încumet să-mi dau cu părerea. Aş aprecia doar aşa, ca autor, că uneori e mai important să „supravieţuiască” după traducere spiritul unei fraze decât exactitatea termenilor. Şi aş mai adăuga, tot ca o părere personală, că ideal ar fi ca traducătorul să fie foarte apropiat de autor, să-l simtă foarte bine.

Fan, cititor specializat, consumator, ipostaze minore ale unui public captiv? Dependent de fapt consumul de importuri? Răspândac și aplaudac ? „Poporul” de la lansări? Un editor occidental afirma: „cititorii estici cumpără puţin, au putere mică de cumpărare dar pretenţii mari.” Te rog să comentezi !

Categoriile de mai sus nu diferă de acelea din restul domeniilor şi reprezintă, la urma urmei, textura eterogenă şi dinamică a oricărui public. E o lume, nu o confrerie secretă ori vreun partid monolitic. S-o luăm ca atare şi să ne adaptăm ei. Să tolerăm şi să fim toleraţi. Poate din când în când avem şansa să şi formăm câte ceva, o opinie, un curent, o scriere mai apreciată decât altele. E grozav să te bucuri de o recunoaştere cvasi-generală, dar viaţa e mult mai uşoară dacă accepţi că nu-i poţi mulţumi pe toţi, mereu. Iar afirmaţia „putere mică de cumpărare – pretenţii mari” nu mă deprimă. Gustul se formează mai ales cu discernământ, nu cu cantitate.

Dar fandomul românesc ? Ce opinie ai ? Cum l-ai caracteriza ?

Fandomul românesc e foarte viu, însă el e doar o felie a publicului consumator de sefe. Cea mai importantă parte e formată din cei care cumpără şi citesc sefe fiindcă le place, însă nu se manifestă în mod obligatoriu la vedere şi polemic. Mie îmi place acest fandom şi m-ar interesa (nu sunt suficient de documentat) dacă există în România grupuri echivalente şi în alte genuri, de pildă policier, ori umor, sau orice altceva.

Care sunt cei mai importanți autorii români  de SF&F ai ultimelor două decenii ?

Prefer să nu răspund la această întrebare. Nu mă pot erija într-un arbitru al valorilor, cu atât mai mult cu cât, în opinia mea, în astfel de clasamente se compară mere cu pere. Criticii sunt cei chemaţi să vorbească despre asta.

Care sunt autorii tăi români preferaţi ? De ce ?

Colin, Opriţă, Săsărman, Bugariu, Grămescu, Alexandru Ungureanu, Genescu şi alţii din perioada “optzecistă”, fiindcă scrierile lor mi-au făcut… poftă să scriu şi eu. La cei din zilele noastre am să mă gândesc într-un alt interviu, dar pot face o excepţie cu bunul meu prieten Marian Truţă.

Ce crezi că-i rezervă viitorul SF-ului românesc ? Vor supravieţui prea puţinele edituri care publică SF românesc?

Nu văd de ce ar fi mai ameninţat sefeul decât policierul sau oricare alt gen. Totul se transformă. Declinul cărţii de hârtie nu înseamnă extincţia ei. Personal cred că va deveni un obiect cu multiple calităţi estetice, de la conţinut până la copertă şi calitatea hârtiei, un obiect de suflet, cu ediţii limitate şi îndreptăţite pretenţii de obiect luxos. Iar internetul şi media în general vor prelua sarcina de a face un scriitor cunoscut, eventual celebru. Se vor achita incomparabil mai bine decât tirajele trase pe hârtie. Nu cred că există vreun alt pericol viitor decât acela al neadaptării.

Eşti o persoană discretă care „tace şi face”. De ce eşti atît de rezervat ?

Nu neapărat, nu sunt un introvertit, dacă asta ai în vedere. Cât am fost preşedinte la SRSFF m-am implicat în destule acţiuni şi nu le-am comentat public fiindcă efectiv consideram că timpul nu trebuie risipit cu aşa ceva. A fost o vreme când răspundeam unor aberaţii. Apoi am realizat lipsa de sens a acestor răspunsuri. Pe de altă parte, eu unul consider ca a face, în loc de a plănui la nesfârşit ce ai de făcut, este esenţial. Nu sunt de acord cu aceia care vor ca lucrurile să se realizeze abia când sunt „la cheie”.

Simţi că ai o responsabilitate faţă de SF-ul românesc ?

Nu. E o exagerare. Singura mea responsabilitate în domeniu este aceea ca dacă scriu ceva sefe să fie de calitate. Cineva m-a întrebat o dată de ce am publicat atât de puţin. Este o eroare de abordare. Am publicat foarte mult (ca ziarist am scris sute de articole, ca scenarist am scris sau am rescris aproape o mie de scenete pentru televiziune). Nu am decât trei volume sefe, încă două de schiţe umoristice, am trei sau patru proiecte „pe ţeavă”, în stadii avansate. Am să fac o mărturisire. De fapt nu e o mărturisire, o spun mereu, dar nimeni nu-i dă atenţie. Eu nu scriu nici să mă îmbogăţesc, nici să câştig glorie, ori măcar popularitate. Scriu fiindcă în momentele acelea mă simt bine. Altădată mă simt bine călătorind, sau chefuind cu vreun grup de prieteni, ori mai ştiu eu ce. Dacă postez pe net o schiţă umoristică şi cinci amici îmi spun că s-au prăpădit de râs, sunt fericit o săptămână. Nu vreau să intru în istoria literaturii, vreau doar să mă simt bine, făcând lucruri care-mi înfrumuseţează viaţa. Şi se întâmplă că uneori scrisul e unul din aceste lucruri.

Reprezintă mesianismul, psihoza şi nevroza fandomului românesc ? Este „vedetismul SF” o proiecţie de compensare pentru ratare şi insignifianţă ?

Eu văd lucrurile foarte simplu. Fiecare pasăre pe limba ei piere şi cine manipulează la nesfârşit cantităţi mari de venin sfârşeşte prin a se otrăvi de unul singur. Eu nu sunt în pericol de intoxicare fiindcă o şterg imediat de acolo, dintr-un asemenea anturaj. Dacă cineva vrea să fie cu orice preţ vedetă, adică se luptă pentru asta, în loc să fie, pur şi simplu, firesc, nu pot simţi decât milă pentru o asemenea persoană. Fiindcă nimic nu este mai tragic decât să lupţi să fii altcineva decât cel care eşti.

Eşti membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi redactor al Revistei SRSFF. Cum ai caracteriza activitatea SRSFF din ultimii patru ani ? Ce ar trebui făcut în viitor ?

De la înfiinţare, în ianuarie 2009, SRSFF s-a maturizat, şi-a găsit locul în această lume agitată a fandomului. Am renunţat (e loc şi de mai bine) la polemici sterile. Am găsit calmul necesar aşezării temeinice a unor activităţi. Avem o revistă bună, un cenaclu (mai degrabă club) care organizează nu numai lecturi, ci şi evenimente importante, colocviul „Ion Hobana” – cu premierea unor creatori valoroşi din SF&F, o antologie anuală. Sunt lucruri care nu pot fi ignorate. Tocmai de aceea mă mâhneşte când acţiuni care ar trebui apreciate sunt trecute cu vederea, şi nu din neglijenţă. Nu văd alt viitor decât acela de a mobiliza mai mult din potenţialul membrilor societăţii. Încă nu ştiu cum, dar de asta e nevoie. De aceea nu-mi ascund dezamăgirea când cei care văd că se îngroaşă gluma cu munca şi trebuie să pună osul la treabă găsesc pretexte ca să se retragă. Cele mai îndrăgite par a fi „nu mai e ce-a fost odată” sau „eu nu pot să lucrez cu Cutărescu”.

Mulţumesc, Dănuț şi îţi urez succes în continuare.