Cum caracterizezi anul SF&F românesc 2012?

Aş zice că a fost încă un an al supravieţuirii, încă un an în care actorii de pe scenă au făcut lobby pentru spectacolul oferit, au avut replici usturătoare la adresa „dujmanilor”, au avut momente impresionante, de adâncă simţire şi profundă înţelepciune, au parcurs ca într-un alai demn, deşi haotic pe alocuri, cele şapte iaduri, Purgatoriul şi chiar şi o feliuţă de Rai, dar toate astea în faţa unei săli în care cei şase-şapte spectatori rămaşi n-au plecat deoarece au adormit. Şi după vechiul obicei, la sfârşitul reprezentaţiei, actorii s-au felicitat între ei, şi-au strâns mâinile, s-au bătut prieteneşte pe spate în faţa scaunelor goale, apoi şi-au reluat vechile cleveteli şi miştocării.

E vreo diferenţă faţă de anii precedenţi?

Este. S-au schimbat nişte nume. Adică unii oameni- sunt tentat să zic că în principal cei care nici nu aveau ce căuta acolo- s-au retras. Printre aceştia m-aş aminti în primul rând pe mine, dar sunt locuri vacante destule dacă doreşte cineva să ocupe locul doi. Locul acestora a fost luat de alţii, care, asemeni celor plecaţi, nu prea au ce căuta în lumea literaturii. În rest s-au desfăcut alianţe, s-au făcut altele, s-au dat premii în funcţie de gradul de prietenie existent între premiaţi şi membrii juriului. Spre diferenţă de alţi ani acum s-au dat şi premii pentru gramatică şi ortografie, cu asta referându-mă la scrieri premiate care sunt absolut impecabile sub acest aspect, dar ca literatură nu ating nici măcar nivelul mediocrităţii, sunt niște inepţii cu personaje de carton, acţiune previzibilă şi descrieri fade, să nu mai pomenesc şi de aceleaşi idei citite acum treizeci de ani, reciclate şi reambalate. Excepţii, ca întotdeauna, există, dar sunt atât de puţine şi atât de bine ascunse în spatele „capodoperelor” promovate încât nu vor fi descoperite decât de cei mai consecvenţi cititori.

Care crezi că au fost evenimentele anului SF românesc 2012?

Dacă e să le luăm după importanţa lor, aş aminti în primul rând decernarea Premiilor „Ion Hobana”. Ca eveniment editorial mi se pare lăudabilă iniţiativa editurii Nemira de a relua publicarea Almanahului şi a revistei Anticipaţia iar pe locul secund apariţia colecţiei de povestiri aparţinând lui Marian Truţă.

Pot re/lansa traducerile din domeniul specializat anglo-saxon, SF-ul românesc ? Sunt traducerile importante?

Importante sunt pentru a ne ţine conectaţi la evoluţia sefeului pe plan internaţional. Normal, traducerile ne pot da şi o idee despre locul în care se găseşte sefeul nostru. Cu relansarea e mai greu… pentru asta ar trebui să renunţam la acordarea unor premii doar de dragul organizării unui eveniment, acordarea unui premiu ar trebui să devină garanţia calităţii, nu să ne dea o idee despre relaţia scriitorului cu juriul. Noi ( permiteţi-mi să mă includ şi pe mine – deşi nu sunt etnic român simt româneşte) suntem naţia extremelor şi asta se vede în toate domeniile. Cei mai lipsiţi de orice urmă de morală sunt aşezaţi la conducerea ţării, pramatiile libertine devin cele mai mari cântăreţe, noi cumpărăm la cel mai mare preţ posibil cele mai proaste servicii posibile şi stând îngropaţi până la gât în mocirlă visăm călătorii printre stele. La noi sub egida obiectivităţii şi militând pentru discernerea dintre valoare şi non-valoare, juriile care acordă premiile cad mereu într-o extremă: ori nu acordă premiul întâi niciodată, indiferent de valoarea lucrărilor, ori acordă premiul, dar după multe dezbateri interne îl dau doar să fie dat.

Care este condiţia editorului român? Şi a editorului român specializat în publicarea de ficţiune speculativă locală?

Nu sunt editor aşa că nu pot decât să emit ipoteze pentru a deranja şi pentru a mă încadra în specificul naţional. Probabil duc o luptă între menţinerea sefeului pe linia de plutire, încearcă să publice un coctail în care unele ingrediente să aducă suficient câştig cât să acopere pierderile generate de publicarea operelor nemuritoare ale angajaţilor și prietenilor. Dar despre asta ar trebui să fie întrebaţi editorii, ei vă pot spune că au avut vânzări mult peste aşteptări – cei care vor să se laude şi să-şi ascundă eșecul, ori că sunt în pragul falimentului – cei care nu vor să fie întrebaţi de drepturi de autori de către scriitorii publicaţi.

Dar cea a autorului român de SF&F? Statutul rîvnit de “scriitor profesionist” este o himeră în România?

Himeră? Să nu exagerăm, totuşi. Himera există, chiar dacă numai în mitologia greacă, pe când scriitorul profesionist din România poate exista cel mult în visele halucinante ale unor consumatori înrăiţi de etnobotanice autohtone. Autori români de SF&F există, sunt chiar şi câţiva care ar merita să ajungă scriitori profesionişti şi adevăratul câştig ar fi al generaţiilor viitoare, numai că noi trăim în România. Eu, dacă aş fi editor, aş prefer să public odată la doi ani un roman, dar acea carte m-aş asigura că e o capodoperă, aş alege un scriitor veritabil, unul capabil să genereze texte valoroase şi i-aş propune un contract care să-l determine să scrie zi şi noapte şi să rescrie totul de zeci de ori dacă e cazul, dar  să-mi ofere capodopera cerută. Avem scriitori capabili de aşa ceva, dar sunt publicaţi alături de mediocrităţi şi beneficiază de aceaşi plată ca ei, când există plată. Ce să-l determine în aceste condiţii pe acel scriitor să-şi sacrifice clipele libere pentru crearea calităţii? El, acel cineva capabil, scrie mărunţişuri pentru că nu poate altfel, este menirea lui să scrie şi simte asta, dar este obligat să-şi sacrifice zilele pe altarul vieţii cotidiene de dragul supravieţuirii şi doar să viseze la acele vremuri când situaţia materială îi va permite să scrie toate acele texte pe care le poartă de o viaţă în suflet. An după an însă viaţa îi trece, ideile poate că se cizelează, dar peste detalii se depune praful şi dacă se întâmplă cândva la bătrâneţe ca viaţa să-i ofere posibilitatea de a face doar ce doreşte, adică să scrie, va da glas mai degrabă unor idei strălucite înbrăcate în haina deziluziilor şi a oboselii, nu unei compoziţii fermecătoare, strălucitoare, fascinante sub toate aspectele.

Vedeţi, eu am avut privilegiul de a cunoaşte nu unul, ci chiar doi astfel de oameni şi dacă vreodată drumurile mele mă vor duce în ţara belşugului, atunci pe aceşti doi oameni îi voi ajuta să ajungă acolo unde le este locul.

Care este condiţia traducătorului în România? Şi a traducătorului specializat de SF&F?

Avem puţini traducători profesinonişti, majoritatea traducătorilor noştri sunt scriitori care neavând posibilitatea de a trăi din scris s-au orientat către traduceri. Eu dacă am fost deseori scuipat ( bănuiesc că pe merit în majoritatea cazurilor) pentru neobrăzarea de a încerca să scriu, am lăsat peniţa deoparte şi am luat în mână ciocanul de dulgher, mistria de zidar, cleştele de electrician, mocsul de instalator sau tubularele mecanicului, astea îmi asigură pâinea cea de toate zilele şi oamenii cu care intru în contact îmi strâng mâna. Dar ce să facă acel scriitor care este robul scrisului, care este om al literelor în aşa măsură încât la altceva nu se pricepe? Din scrisul operelor proprii nu poate trăi, aşa că trăieşte din transpunerea scrierilor celorlalţi. Sunt curios – nu m-am gândit niciodată să întreb – cât plăteşte un editor pentru o traducere şi cât plăteşte unui autor pentru un roman cu acelaşi număr de pagini.

Fan, cititor specializat, consumator, ipostaze minore ale unui public captiv? Dependent de consumul de importuri? Răspândac și aplaudac? „Poporul” de la lansări? Un editor occidental afirma : „cititorii estici cumpără puţin, au putere mică de cumpărare dar pretenţii mari.” Te rog să comentezi!

Editorul occidental are dreptate, dar am impresia că-i scapă tocmai esenţialul problemei. Cititorii estici au într-adevăr putere mică de cumpărare şi pe lângă asta mai au şi foarte puţin timp de alocat cititului. În concluzie se vor gândi de două ori înainte de a da banii pe o carte şi nu vor citi decât ceea ce merită. Cititorii vestici au putere mare de cumpărare, îşi permit să achiziţioneze linar zeci de titluri, dar asta nu înseamnă şi că citesc zeci de cărţi lunar. Nici vânzările de ordinul zecilor de mii de exemplare nu înseamnă obligatoriu zeci de mii de cititori, mai degrabă cred că la noi din zece oameni care cumpără o carte opt o şi citesc pe când la ei din zece cumpărători citeşte unul. Am umblat destul în lume şi fiind cititor am avut subiect de conversaţie cititul cu destui oameni cât să-mi pot face o idee despre diferenţe. La ei, vorbesc acum de unguri, nemţi, italieni, spanioli, olandezi, belgieni sau chiar de englezi şi americani, sunt foarte mulţi care cumpară peste o sută de cărţi pe an dar citesc două-trei şi spun că de restul vor avea timp la pensie.

Dar fandomul românesc? Ce opinie ai? Cum l-ai caracteriza?

30% scriitori-cititori-promotori, 30% editori-cititori-scriitori, 30% cititori-critici-promotori şi 10% fani.

Care sunt cei mai importanți autori români de SF&F ai ultimelor două decenii?

Cu întrebarea asta m-ai prins. La întrebarea despre scriitorul profesionist din România am evitat să dau nume, iar acum mă întrebi direct. Oricum, nu văd motivul pentru care ar trebui să fac un secret din opiniile mele, mai ales că am convingerea că cei doi despre care vorbeam simt care este adevărata lor menire, iar ceilalţi, dacă reuşesc să fie obiectivi ( recitiţi „Micul Prinţ”- dacă reuşiţi să vă judecaţi pe sine şi s-o faceţi corect, atunci sunteţi adevăraţi inţelepţi), atunci comparând scrierile proprii cu scrierile celor doi preferaţi ai mei, cu certitudine vor fi nevoiţi să recunoască diferenţa de clasă.

Este vorba de Marian Truţă şi de Dănuţ Ungureanu.

Normal, nu sunt singurii autori valoroşi ai noştri, ar trebui să fiu un cititor mult mai lipsit de discernământ decât sunt pentru a face o astfel de afirmaţie. Valoarea operelor domnului Mircea Opriţă este incontestabilă. Şi nu întâmplător spun domnul Opriţă, aleg această formulare tocmai pentru a evidenţia faptul că nu e doar un scriitor foarte bun, ci şi un adevărat domn de modă veche în toate situaţiile, un om impecabil cum puţini mai avem în ţara asta.

Liviu Radu. Cu el situaţia e diferită. Nu pot spune domnul Liviu Radu, în cazul lui prefer formularea de nea Liviu pentru că îl consider un prieten prea bun cât să-l iau acum cu “domnule” şi un scriitor şi un om de o valoare mult prea mare cât să-i pot spune simplu pe nume. Nea Liviu este omul cantitate, un scriitor cu un elan şi o consecvenţă de invidiat, iar majoritatea scrierilor sale sunt remarcabile. Normal, există şi excepţii, dar e cât se poate de firesc, la o singură casă construită e uşor să nu faci nici o greşeală, dacă ridici însă cincizeci obligatoriu vor fi şi câteva mai puţin reuşite…

Florin Chirculescu, sau Sebastian Corn. În cazul lui nu e nevoie nici de domn, nici de nea…pe el toată lumea îl cunoşte, iar dacă cineva nu-l cunoaşte atunci să-i fie ruşine şi să se autoexcludă din rândul cititorilor. El este omul calitate, puţin, dar mereu bun. În plus, scriitura lui Florin este ca vinul vechi, la care la fiecare degustare mai descoperă omul câte o aromă nouă.  Aşa şi cu scrierile lui Florin, mereu au ceva nou de oferit, ceva nedescoperit la citirile anterioare.

Doru Stoica.  Iată un om pe care îl urâsc. Pentru că îl iubesc, mă fascinează scriitura pe care o practică şi o face atât de rar de-mi vine să urlu la el, poate îl trezesc şi se apucă de scris…

Ben Ami, care ar trebui scuturat bine să se aşeze lucrurile definitive în capul zăpăcitului. El scrie una bună şi demonstrează clar că poate, apoi scrie una atât de abstractizată şi de ermetică încât probabil numai el şi Bunul Dumnezeu ştiu ce vrea să ne transmită. În plus mai are şi obiceiul de a strica cu vorba ce face bine cu scrisul.

Florin Pîtea. Bun, bun. Dar este loc de şi mai bine. Va deveni excepţional când va reuşi să scrie şi cu inima, nu doar cu mintea, atunci când bariera  preciziei matematice cu care îşi construieşte poveştile va fi înlocuită de libertatea personajelor născute de mintea sa.

Ștefana Czeller de la care eu cel puţin am aşteptări mari, pe care mi le va confirma când temele abordate nu vor mai fi cele ale cotidianului banal, când personajele sale vor învăţa să fie eroi în propria viziune şi nu oameni oarecare cum sunt pentru cei din jurul lor, atunci când meseria de ziaristă nu-i va mai pune piedici în a-şi elibera total fantezia.

Cristian Mihail Teodorescu. Fizicianul. Un scriitor cu un potenţial foarte bun, dar care nu vrea să uite că-i fizician nici atunci când scrie şi în concluzie are tendinţa să explice şi ce nu e cazul, să respecte adevărurile ştiinţifice şi când curgerea firească a naraţiunii cere încălcarea lor.

Care sunt autorii tăi români preferaţi? De ce?

Tocmai am amintit câţiva. Dacă mai adăugăm şi un Vladimir Colin, un Victor Kernbach şi un Tudor Negoiţă atunci lista e aproape completă.

Ce crezi că-i rezervă viitorul SF-ului românesc? Vor supravieţui prea puţinele edituri care publică SF românesc?

Întrebarea adevărată de aici este dacă vor mai exista cititori de sefeu românesc. Asta depinde în cea mai mare măsură de scriitorii şi editorii de SF. Vor ei să supravieţuiască? Dacă da atunci să înceteze cu a-şi consuma energiile în scandaluri lipsite de orice sens, editorii să înceteze cu publicarea prietenilor, să înceapă să plătească calitatea, să plătească mai bine creaţia originală decât traducerea, iar scriitorii să scrie. Să fie scriitori, să nu trimită spre publicare orice doar de dragul de a-şi vedea numele apărut undeva, să înveţe să asculte părerile cititorilor şi să nu mai încerce să fie universali şi pricepuţi în toate cele, să fie scriitori. La noi e o harababură generală acum, cititorii sunt şi fani şi scriitori, editorii sunt şi scriitori şi promotori şi critici literari, toţi sunt blogeri şi toţi se pricep la de toate. Dar trăim în România şi la noi asta ţine deja de normalitate. Dacă opreşti pe uliţa satului ciobanul care mână oile şi-l întrebi dacă ştie cum e cu operaţia pe cord deschis nu-ţi va răspunde că nu ştie ci-ţi explică cum s-o faci. Acelaşi lucru dacă întrebi de politica externă a oricărui stat, de bosonul Higgs, de Camille Pissarro sau de Antoni Placid Gaudi i Cornet, la noi toţi se pricep la de toate, dar la nimic suficient de bine cât s-o facă la nivel profesionist.

Eşti o persoană discretă care „tace şi face”. De ce eşti atît de rezervat?

Nu, mai nou sunt persoana care tace, tace şi-şi vede de viaţă. Nu sunt rezervat, după cum se poate constata şi din vorbăria mea de dinainte. Sunt o persoană extrem de sociabilă, mă apropii uşor de oameni, comunic fără probleme sau reţineri cu oricine şi sunt dornic mereu să fac lucrurile să meargă. Atunci însă când cel care mă priveşte din oglindă îmi aminteşte tot mai des de don Quijote, mă opresc şi mă împlic în altceva, în domenii în care participarea mea este bine-venită, cu oameni ai căror cuvânt valorează mai mult decât o lejeră mişcare a aerului.

Adevărul e că nu-mi plac dezamăgirile şi nu le prea fac faţă iar în domeniul sefeului românesc se poartă războaie de câţiva ani pentru supremaţie, pentru vizibilitate, pentru promovare, se nasc alianţe, se fac coaliţii, se leagă prietenii noi peste noapte şi se desfac prietenii vechi de ani de zile, toate astea într-un conglomerat de făţărnicie, minciuni şi urmărirea strictă a oricăror avantaje obţinute cu orice preţ.

În această mâzgă sunt obligaţi cei câţiva, foarte puţini, oameni de cuvânt, corecţi şi drepţi să se zbată şi sunt tocmai cei neapreciaţi.

E exact ca în politică: dacă cineva ne arată adevărul privind situaţia economică, financiară şi pune în balanţă şi potenţialul nostru economic, forţa de muncă şi resursele, apoi concluzionează că este cazul să reducem cheltuielile şi să stopăm corupţia, hoţia instituţionalizată şi încheierea unor contracte păguboase, atunci acel cineva se va trezi marginalizat, exclus şi probabil chiar scos în afara legii de cei care fură, înşeală, sunt corupţi până în măduva oaselor dar mint frumos şi câştigă alegeri cu acest atu. Iar eu nu mai doresc decât să fiu lăsat în pace, cum nu doresc să mă scald în albia de porci care a ajuns politica, tot aşa nu vreau nici să mă bălăcesc în ligheanul de zoaie care e asociat sefeului românesc de parcă ar fi fraţi siamezi legaţi pe viaţă.

Simţi că ai o responsabilitate faţă de SF-ul românesc?

Nu ştiu dacă am, dar nu prea cred. Eu privesc aceste lucruri precum le abordez pe cele de la locul meu de muncă: dacă am o responsabilitate atunci trebuie să am şi instrumentele necesare pentru a interveni, trebuie să fiu lăsat să iau decizii, să am iniţiativă, să-mi aleg singur abordările problemelor pentru a le soluţiona.

Cum să am responsabilitate în sefeul românesc când în domeniu iniţiativa oricui de a face orice aduce instantaneu o ploaie de mizerii din partea celor care se poartă de parcă sefeul ar fi bunul lor personal, moştenit de la părinţi, când fiecare decizie a oricui este contestată, comentată şi dezaprobată, dacă face cineva ceva i se reproşează că face fără să ceară voie, fără să obţină mandatul cine ştie cui – de regulă a unora care ar face multe cu condiţia să nu necesite implicare de nici un fel. Iar dacă nu face atunci află ulterior că el ar fi trebuit să facă. Noi în sefeu am ajuns deja să ne pierdem până și drepturile fundamentale, dacă de exemplu te decizi să mergi la Eurocon şi să nominalizezi pe cine consideri tu că merită, apoi să-ţi susţii candidatul, afli ulterior că trebuia să nominalizezi pe cine dorea icsulescu de la Cuca Măcăii, că doar nu eşti de capul tău. Ce dacă te-ai dus pe banii tăi? Dar te-ai dus din România şi te-ai dus la un eveniment dedicat sefeului, acelui sefeu despre care se ştie că este moşia unor terchea-berchea semianalfabeţi care se autopromovează şi autopremiază cu precizie de ceas elveţian. Iar cititorii de sefe sunt precum poporul când merge la urne, îl susţin pe cel care e mai vocal, pe cel care minte mai lipsit de scrupule, pe cel care şi-a acordat cele mai multe titluri, premii şi distincţii mergând probabil pe ideea că nu contează cât de indigestă este scriitura cuiva, dacă a luat premii şi distincţii atunci merită aplaudat. Iar acest fenomen nu se opreşte la nivelul sefeului, este generalizat, extins ca un cancer la nivelul întregii literaturi române contemporane, devin membri ai Uniunii Scriitorilor nişte semidocţi care cu chiu cu vai au publicat trei inepţii, apoi în calitate de mari scriitori încep să dea sfaturi, să stabilească reguli, să dea încadrări, să stabilească ce e valoare şi ce e non-valoare, raportând, firesc, totul la bagajul propriu de incultură şi lipsă de discernământ. Am citit de curând nişte scrieri ale unor membri ai Uniunii Scriitorilor şi e puţin spus că am rămas surprins: am fost de-a dreptul şocat ce platitudini lipsite de orice valenţe literare sunt capabili să producă.

Aşa că n-am decât o singură responsabilitate: cea pentru textele mele, dacă mă mai decid vreodată să scriu.

Eşti membru fondator a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Cum ai caracteriza activitatea SRSFF din ultimii patru ani? Ce ar trebui făcut în viitor?

Activitatea SRSFF-ului de când a fost înfiinţată şi până acum o văd cam aşa: La locul unui accident grav soseşte un echipaj de acordare a primului ajutor şi plini de elan şi de bună-voinţă încearcă să resusciteze cei doi morţi întinşi pe asfalt. Unul nu dă nici un fel de semne de viaţă, pe când celălalt încearcă până în ultima clipă să muşte asistenta. Apoi îşi dă duhul definitiv, dar echipajul continuă resuscitarea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Din când în când se încurajează între ei „Hai c-o ia, uite că parcă mişcă”  „ Ia să-l mai curentăm puţin, poate are efect” „ Fă-i masaj la inimă că-şi revine”. Soseşte şi medicul legist şi stabileşte cauza morţii în cazul celui care încerca să muşte, descoperă că celălalt corp aparţine unuia care a murit de o săptămână şi acum a fost pierdut din maşina companiei care oferă servicii funerare, implicat în accident. Pleacă medicul legist, se duc şi poliţiştii sosiţi la faţa locului, se împrăştie şi cei câţiva gură cască, renunţă şi cei sosiţi în grabă în speranţa că din buzunarul mortului ar putea ciordi câte ceva…rămâne doar echipajul ambulanţei şi continuă resuscitarea alternând acordarea atenţiei între cele două cadavre şi speră ca măcar efortul să fie apreciat de familiile îndoliate…

Bine, gata cu aberaţiile. Măcar la ultima întrebare să răspund serios: Ce ar trebui făcut ? Înainte de toate ar trebui să acorde o atenţie sporită când se decide să se primească membri în organizaţie, căci menirea acestei societăţi nu este acela de a atinge un număr mare de membri, nu pentru asta s-a fondat. Iar în al doilea rând, ar trebui să acorde mult mai multă atenţie tinerilor, să fie în permanenţă conectat cu ei, să încerce să atragă cât mai mulţi şcolari, liceeni şi studenţi, să-i înveţe arta scrisului, să-i câştige pentru sefeul românesc căci fără ei această literatură va ajunge  cadavru întins pe asfalt şi nu-şi va reveni indiferent câtă respiraţie gură-la-gură îi face cineva.

Mulţumesc, Feri şi îţi urez succes în continuare.

Eu vă mulţumesc şi vă doresc multă răbdare. Zile bune să aveţi!