Cum caracterizezi anul SF&F românesc 2012?

Dacă mă uit peste statistica realizărilor de tot felul (editoriale, cenacliere, întâlnirilor naţionale cu fani, concursurilor etc), pot să afirm, fără teama de a greşi prea mult, că SF&F-ul românesc stă bine, în anul 2012. Dacă aş fi doar cu puţin mai optimist decât sunt, aş îndrăzni să spun că stăm chiar foarte bine. Dar nu sunt. Aşa că rămân la prima afirmaţie. Adică recunosc că este loc şi pentru mai bine.

Pe ce se bazează afirmaţia de mai sus? Evident că pe o raportare la statistici anterioare. Să ne gândim puţin: în 1990, editarea de carte autohtonă era în creştere faţă de oricare dintre anii deceniului al VIII-lea, din secolul trecut. Şi, totuşi, ea nu depăşea cifra de 8-10 titluri. În 2012, au fost editate şi reeditate 5 romane SF, 6 romane F, 7 culegeri de povestiri SF, 3 culegeri de povestiri F şi 3 antologii (asta ca să nu mai luăm în calcul şi cărţile de exegeză). Un număr total de 24 de volume. Numai de autori români. Cred că cifra este destul de corectă, dacă ne raportăm la cifra populaţiei României (gândiţi-vă că americanii publică, anual, circa 1500 de titluri SF&F, iar ei au o populaţie… ceva mai mare decât a noastră, nu?).

Dar cel mai bine poate să caracterizeze situaţia la zi a unui anumite categorii de literatură numărul de reviste care apar periodic şi ajută la răspândirea genului în rândul cititorilor mult mai bine decât reuşesc să o facă nişte cărţi cu un tiraj destul de limitat (trebuie să ţinem cont de faptul că, în medie, tirajele SF din ultimii ani s-au încadrat undeva între 500 şi 2000 de exemplare). La noi, au apărut 11 reviste, tipărite şi online, cu o periodicitate lunară / semestrială, care au avut parte de un număr de vizualizări / cititori cu mult mai mare decât ar fi putut realiza, per total, tirajele cărţilor respective. În orice tip de literatură, numărul crescut de reviste nu poate să fie decât benefic, el asigurând o piaţă de desfacere pentru foarte multe tipuri şi calităţi de materiale. Un fel de sită, din care se cerne grafica şi textele ce urcă, ierarhic, spre cărţi. În mod automat, lipsa revistelor aproape că garantează o calitate slabă a cărţilor ce apar, până la un moment dat, în acea literatură. Aşa încât găsesc că încă mai există spaţiu (vorbind la modul figurat) pentru noi apariţii de acest tip.

E vreo diferenţă faţă de anii precedenţi?

Îmi este greu să spun, cu exactitate, cât de mare sau de mică este diferenţa, în raport cu anii precedenţi. Asta presupune existenţa unor statistici mai cuprinzătoare, iar eu nu le deţin. În principiu, însă, presupun că da, stăm mai bine anul acesta decât în anii precedenţi. Chiar şi prin faptul că, în afara scriitorilor deja consacraţi, cu volume la activ încă din secolul XX, constat pe statistica anului 2012, existenţa a destul de multe nume noi, atât la capitolul SF, cât şi la cel F (mai puţin abordat, până acum, de către scriitorii nou-veniţi în sistem).

Sigur că există diferenţe şi d.p.d.v. calitativ. Diferenţe, care se bazează pe trei factori: pe o acumulare foarte mare de lecturi din SF&F-ul internaţional (presupun că nu este departe momentul în care şi cititorii, şi editorii vor declara că suntem „la zi” cu traducerile); pe o decantare şi o înţelegere corectă a filonului naţional, în domeniu; în fine, pe un suflu proaspăt, adus de generaţiile de după 1990, care au început să înţeleagă şi să rescrie altfel lumea literară în care se mişcă. Dar nu cred că face, în principal, obiectul interviului de faţă dezvoltarea acestei teme, interesantă, de altfel şi bună pentru un studiu separat.

Care crezi că au fost evenimentele anului SF românesc 2012?

O întrebare dificilă. Pentru că a face o apreciere obiectivă, având un asemenea subiect, presupune să participi, în mod efectiv, la majoritatea evenimentelor respective. Ori eu, recunosc, m-am cam desprins din contextul preumblărilor de acest tip. Am ieşit rar şi nu cred că sunt cel mai în măsură să dau un răspuns corect. De altfel, chiar şi baza de la care se pleacă pare destul de… eronată. Pentru că trebuie să ai cum să compari un concurs de texte, cu un premiu acordat de o revistă sau de o convenţie… să ai cum să compari o apariţie editorială (un volum sau o revistă) cu un târg de carte sau chiar cu o festivitate, generată de împlinirea unui anumit număr de ani de către o societate literară sau de un cenaclu. În fine…

Însă pentru că trebuie, evident, să existe un răspuns, sper că nu voi fi prea departe de adevăr, afirmând că, pentru mine, ca simplu cititor de SF&F, cel mai important eveniment al anului 2012 a fost publicarea Almanahului ANTICIPAŢIA 2013. Ca orice cititor fidel, am simţit un gust amar în momentul când flacăra purtată de el spre inimile noastre păruse a se fi stins. Când lumile minunate, ascunse între copertele sale, păruseră să-şi fi încetat existenţele. Nemira a reuşit să facă un gest de un nemaipomenit bun-simţ, readucându-l printre noi.

Pot re/lansa traducerile din domeniul specializat anglo-saxon SF-ul românesc? Sunt traducerile importante?

Traducerile au constituit, dintotdeauna, un punct nevralgic, cel puţin în literatura română de gen. Şi asta nu pentru că nu am avut (şi nu avem) traduceri de calitate. Avem excelenţi traducători, în special din zona anglo-saxonă (Ion Doru Brana, Dan Pavelescu, Ştefan Ghidoveanu şi nu sunt decât trei nume, citate aleator, din multele care ar trebui menţionate aici), dar şi din limbi cu circulaţie mai restrânsă – bulgară, rusă, poloneză, franceză, italiană.

Spun nevralgic, deoarece, într-o anumită perioadă (înainte de 1989, mai exact) s-a tradus numai din opere mari şi, deşi calitatea traducerilor a fost excelentă, cantitatea a fost deficitară, din cauza problemelor de factură ideologică, din acea perioadă, dar şi a celor legate de copy-right. După 1990, calitatea textelor selecţionate pentru traducere a început să scadă, dar asta nu a însemnat, neapărat, un lucru negativ. Să fim înţeleşi, orice literatură simte nevoia să arunce priviri furişe prin ogrăzile vecinilor, pentru a putea face comparaţiile necesare şi pentru a-şi ajusta evoluţia. Iar literatura vecinilor (ca şi a noastră) este compusă, în marea ei majoritate, din opere cu valoare medie, nu numai din capodopere. Aşa că, vreme de cel puţin zece ani, alături de operele câtorva mari scriitori, s-a tradus masiv din textele scriitorilor din linia a doua. Calitatea traducerilor a scăzut, însă, foarte mult, deoarece editurile au preferat să dea bani puţini unor traducători lipsiţi de valoare, decât să-i plătească bine pe cei care se pricepeau cu adevărat la aşa ceva. Deci, punct nevralgic… avem o mulţime de traduceri (au fost ani întregi când SF indigen s-a publicat prea puţin sau chiar deloc), dar au existat zeci şi sute de titluri de traduceri (numai Nemira publica, la un moment dat, peste 60-70 de astfel de traduceri, în decursul unui singur an).

Dacă este să mă întorc strict la sensul întrebării, răspunsul este, evident, da. Traducerile de bună calitate (şi aşa ceva există, slavă Domnului!) din SF-ul anglo-saxon pot ajuta la relansarea unei anumite secvenţe a SF-ului românesc.  Nu nepărat prin spirit de imitaţie, ci prin idei, prin formule literare, prin îndrăzneala narativă de „a fi altfel”, pe care aceste texte o deţin din plin. Să ne amintim că, şi înainte de 1989, juriile literare apreciau texte cu înclinaţie narativă anglo-saxonă (vezi „Anotimp ploios la Ezary”, „Cassargoz”, „Johnny şi caracatiţa”, ca să nu dăm, decât câteva exemple, dintr-o paletă mult mai cuprinzătoare).

Secvenţa secundă a întrebării (respectiv dacă sunt sau nu traducerile importante) este deja superfluă. Încercaţi să vă imaginaţi literatura română, în ansamblul ei, lipsită complet de traducerile importante, ca să nu mai vorbim de acelea ale scriitorilor din linia a doua. Aveţi, cumva, impresia că produsele româneşti de gen ar fi depăşit calitatea şi subiectele textelor publicate la începutul secolului XX? Iar dacă revenim la literatura SF, contactul cu traducerile este cu atât mai important, cu cât este vorba, în proporţie foarte mare, de o literatură care lucrează cu idei. O izolare de ideile celorlalţi ar însemna o cantonare în zona aproximativă a anticipaţiei unor Felix Aderca, Victor Anestin sau Ion Ienea. Nu trebuie înţeles prin asta că respectivii autori, daţi aici ca exemplu, ar fi scris o literatură de un slab nivel calitativ sau neimportantă, în istoria evoluţiei genului. Nu. Dar am fi încă la nivelul anilor 1920-1930, străduindu-ne să stoarcem şi ultimii stropi de imaginaţie din structuri demult epuizate ideatic şi formal.

Care este condiţia editorului român? Şi a editorului român specializat în publicarea de ficţiune speculativă locală?

La prima întrebare nu cred că sunt îndrituit să răspund. Poate numai să fac o observaţie cu caracter general şi de bun simţ – editorii români au avut, în toate epocile, o profesie dificilă, fie că ea s-a dovedit dificilă economic, fie ideologic. Însă le-a plăcut ceea ce au făcut (şi fac), în aşa fel, încât multele probleme de care se lovesc în dezvoltarea afacerii lor culturale merită strânsul din dinţi şi stresul generat de condiţia profesiunii lor.

În privinţa editorului care se ocupă cu publicarea de ficţiune speculativă autohtonă… lucrurile sunt destul de complicate. Şi nu cred că am spus vreo noutate. Şi nici vreo maximă filozofică adâncă şi valoroasă d.p.d.v. literar. Ideea este că, în acest moment, gustul pentru ficţionalul SF&F al lectorului, în general, îşi găseşte o mulţime de posibilităţi de a fi satisfăcut: filme de gen, bandă desenată, grafică şi pictură, desene animate, jocuri pe computer, emisiuni radiofonice, sistemul de chat/ forum, fie că el funcţionează între două persoane interesate de acelaşi subiect sau între mai multe şi, evident, cartea digitală. Cartea tipărită pe hârtie a devenit, treptat, una dintre posibilităţi, pierzându-şi din importanţă. Deşi majoritatea celorlalte opţiuni se bazează încă pe subiectele întâlnite în cărţi. Aşa încât cei odinioară numai cititori împătimiţi s-au reprofilat, în zona cărţii rămânând numai fidelizaţii de către edituri (sau de către scriitori).

Discutăm azi despre tiraje de carte tipărită de 3-400, până la 1000 de exemplare. Iar când cifra ajunge la 2000, ni se pare impresionantă. În 1995, când editura RECIF îmi publica romanul „Vânătoare de noapte”, într-un tiraj de 7000 de exemplare, cifra mi se părea destul de mică, în comparaţie cu cele 15-20000 de exemplare ale romanelor publicate în 1990 şi 1991. Astăzi, prin comparaţie cu tirajele din acest an, mi se pare foarte mare. Aşa că nu este de mirare că editorii care publică şi volume SF&F (pentru că aceia care publică numai aşa ceva sunt atât de puţini, încât constituie excepţia de la regulă şi nu trebuie luaţi în considerare, dacă mergem pe generalizări) nu sunt nişte oameni tocmai fericiţi, d.p.d.v. economic. Dar, ţinând cont că mulţi dintre ei au avut propria lor experienţă cu literatura de gen, dacă nu o fac pentru câştig (şi nu consider că e cazul), atunci o fac pentru că realizează importanţa menţinerii acestui segment cultural în actualitatea atenţiei cititorilor. A cititorilor care rămân ataşaţi unor valori materiale palpabile (cartea are un format interesant, are coperte atractive, mirosul ei este un factor care te determină să săvârşeşti actul lecturii într-o anumită ipostază sufletească etc).

Condiţia editorului român, deci? Sigur una de curaj. Şi, nu în ultimul rând, de nostalgie.

Dar cea a autorului român de SF&F? Statutul râvnit de “scriitor profesionist” este o himeră în România?

Răspunsul la această întrebare ar putea să iasă, ca dimensiuni, din sfera de cuprindere a unui interviu, oricât de lung şi-ar permite el să fie, şi ar putea să constituie, el singur, subiectul unei cărţi de sociologia literaturii.

Condiţia autorului român de SF&F? Personal, nu cred că aş putea emite o etichetă, care să acopere corect şi coerent, pentu oricare categorie de cititori, această condiţie. Într-un fel, mi se pare asemănător cu încercarea de a cuprinde întreaga realitate, nesfârşită, din jur, în reflexia ei de pe un bob de rouă.

Deoarece în literatura română de SF nu există scriitori profesionişti, ci numai amatori, este destul de evident că autorii respectivi practică acest tip de literatură din cel puţin două motive: sunt atraşi de ea intrinsec, o “au în sânge” şi nu pot să-şi direcţioneze în alte părţi dispoziţia creatoare; consideră că este o manieră facilă de a accede în alte sisteme culturale sau sociale şi o folosesc ca pe o treaptă de ridicare spre alte orizonturi.

Cea de-a doua categorie a fiinţat la noi, din plin, la sfârşitul deceniului al optulea şi începutul deceniului al nouălea din secolul trecut. O serie de autori s-au grăbit să “îşi facă un nume” prin intermediul sistemului SF (pentru că în zona SF-ului, ca şi în alte zone similare, funcţionează un întreg sistem de descoperire, lansare şi menţinere a talentelor descoperite), după care au migrat, cu arme şi muniţii, spre zonele în care-şi propuseseră să ajungă. Cei mai mulţi, în aceea a presei. Nu este cazul să dau nume. Istoria de profil i-a consemnat ca atare, iar criticii viitorului vor avea de apreciat dacă au făcut ceva util pentru SF-ul de care s-au folosit sau nu.

După aproape două decenii de vânzoleală, apele mereu tulburi ale SF&F-ului autohton au început să se limpezească. Comparativ cu debutul anilor ’90, astăzi numărul scriitorilor este ceva mai mic. Iar ei, scriitorii, sunt mai clar specializaţi, pe domenii de interes. Suntem un popor mic, la urma-urmei. Aflat undeva, la o margine de Europă. Destul de izolaţi (încă) de asaltul descoperirilor ştiinţifice şi de cel al invenţiilor tehnice. Majoritatea celor care scriu acum SF nu este deloc la curent cu ceea ce se întâmplă (fantastic şi minunat!) în lumea fabuloasă a Ştiinţei. Aşa că este, cumva, normal, să aibă o condiţie marginală şi să lupte să o facă importantă şi, de ce nu? – chiar principală.

Am început (greu şi cu gâfâituri) să ne desprindem de ghetoul despre care scria în secolul trecut Florin Manolescu, în a sa „Literatură SF”. Vrem, adică, să ne depăşim condiţia de singularitate şi să devenim scriitori importanţi nu prin ceea ce prevedem pentru viitor sau pentru universurile paralele ce pândesc după colţul Realităţii, ci prin modul în care încercăm să le integrăm în gândirea cititorilor noştri. Dintre care mulţi, vorba Caţavencilor, sunt mai inteligenţi decât noi.

Statutul de „scriitor profesionist”? Nu, nu cred că este o himeră. Este numai un pod mult prea îndepărtat, în această clipă. Pentru a trăi din scris, trebuie să scrii mult şi să poţi vinde mult editorilor. Iar pentru asta, trebuie să existe o piaţă de desfacere. Consider că rolul acestei generaţii de scriitori este tocmai de contura o asemenea piaţă de lectură. De a deschide calea către scriitura profesionistă. Dar nu înseamnă, în mod necesar, că asta se va întâmpla mâine.

Care este condiţia traducătorului în România? Şi a traducătorului specializat de SF&F?

Aşa cum afirmam în rândurile anterioare, după 1990 s-a tradus şi s-a publicat mult. Chiar foarte mult. Asta înseamnă, în mod automat, că traducătorii au avut de lucru. Ceva mai mult decât autorii autohtoni. Dar nu într-atât încât să poată deveni traducători profesionişti. Adică să câştige suficient de mulţi bani, încât să poată să ducă o existenţă decentă. Poate numai dacă traduceau, simultan, şi literatură main-stream şi/sau literatură ştiinţifică. Însă această ultimă categorie de traducători este prea puţin numeroasă, ca să fie reprezentativă.

Marele avantaj pe care traducătorii l-au avut faţă de autorii români de profil este acela că au reuşit să se specializeze mai rapid în universul SF, dat fiind numărul mare de texte pe care erau angajaţi să le traducă. Din această perspectivă, o parte dintre ei au atins statutul de semiprofesionist, statut care a făcut din unii adevărate vedete în fandom. Ion Doru Brana este o marcă emblematică, în această privinţă, pentru literatura anglo-saxonă. Ca şi Valerian Stoicescu, pentru literatura rusă.

Marele dezavantaj este acela al imposibilităţii de a opta personal pentru o traducere (în majoritatea cazurilor). De regulă, editura este aceea care decide din ce autor şi care text anume se va traduce. Un autor de mâna a doua sau a treia şi un text slab calitativ poate să facă din traducere un eşec. Lucru care s-a şi întâmplat, în mai multe rânduri. Oricât de bine ai şti să traduci şi oricât de bine ai stăpâni limbajul puţin mai special al universlui SF&F, un text slab rămâne un text slab. Ca traducător nu ai posibilitatea de a interveni pentru a-l îmbunătăţi. Este adevărat că unele edituri au încercat şi această soluţie, aşa că veţi citi pe coperta a doua sau pe pagina de gardă – traducere şi adaptare de… A adapta un text literar, înseamnă a-l rescrie. Dacă-l rescrii, înseamnă că nu păstrezi decât ideile originalului. Atunci ce se întâmplă cu actul traducerii?

Condiţia traducătorului? Iată un subiect care va rămâne multă vreme de aici înainte deschis discuţiilor.

Fan, cititor specializat, consumator, ipostaze minore ale unui public captiv? Dependent de fapt de consumul de importuri? Răspândac şi aplaudac? „Poporul” de la lansări? Un editor occidental afirma : „cititorii estici cumpără puţin, au putere mică de cumpărare dar pretenţii mari.” Te rog să comentezi!

Fanii au fost, dintotdeauna, cei care au avut în comun şi au iubit cu frenezie ceva. În cazul de faţă, literatura SF&F. Adică sunt cititorii fidelizaţi, gata la multe sacrificii pentru a fi aproape de iubirea lor intelectuală. Dar public captiv mi se pare impropriu şi inadecvat spus. Mai degrabă public fidel. În Statele Unite sunt câteva zeci de mii. Adică o cifră infimă, raportată la populaţia SUA. La noi erau contabilizaţi, înainte de 1989, cam vreo 2-3000. Statistica oficială dădea ca sigură cifra de peste 70 de cenacluri. Dacă este să considerăm o cifră maximă de 30 de membri de cenaclu, atunci cam aceştia trebuie să fi fost cititorii fideli pe atunci. În realitate, bănuiesc că au fost mult mai puţini. Iar astăzi, nu cred că depăşesc 1000, la nivelul întregii ţări.

Este cu adevărat nevoie de fani pentru ca literatura SF să existe? Pesemne că este. Într-un fel, ei reprezintă primul prag de care trebuie să treacă o producţie literară, pentru a deveni o certitudine a pieţei. Chiar dacă sunt amorfi sau, dimpotrivă, virulent critici, fanii constituie un rău necesar.

Afirmaţia acelui editor occidental este corectă: fanii noştri cumpără puţin, în raport cu cei vestici, a căror putere de cumpărare este mult mai mare. Dar sunt pretenţioşi şi este bine că sunt aşa. Sunt pretenţioşi, deoarece în perioada formării lor au avut parte numai de literatură autohtonă şi de traduceri bune şi au avut timp să-şi formeze gustul literar. Cu toate că succesul de public al unui text nu depinde de părerea fanilor, scriitorul român a fost dintotdeauna interesat de opinia lor. Aşa că şi după ce a cunoscut consacrarea editorială, el a continuat să vină să citească în cenaclu, ca să le afle părerea. O părere care a contat în formarea multora dintre autorii pe care îi cunosc în ziua de azi.

Dar fandomul românesc? Ce opinie ai? Cum l-ai caracteriza?

Fandomul românesc a avut o anumită structură şi o anumită viziune, până în 1990. Aşa, comunistă, osificată etc, cum era în acea perioadă. Dar era un fandom.

Astăzi, nu se poate vorbi de un fandom românesc. De fani cenaclieri, care se mai adună în cele cîteva cenacluri, câte vor mai fi existând la nivelul întregii ţări, poate. Dar de un fandom, nu.

Primul deceniu de după revoluţie a întors pe dos întreaga societate românească. A desfiinţat multe structuri care nu se mai dovedeau viabile în noile contexte. Fandomul a fost una dintre ele. S-a disipat. Iar acest fapt s-a văzut, extrem de concret la Convenţia Naţională SF 2011, de pe Atlantykron, unde, cei aproximativ 30 de participanţi, proveneau din 5 cenacluri şi asociaţii diferite. Spre comparaţie, în 1989, la Consfătuirea Naţională (vechea denumire a actualei Convenţii), au fost prezenţi peste 200 de fani, reprezentând 56 de cenacluri.

Nu pun la îndoială faptul că va exista, din nou, un fandom românesc. Ideea că există literatură SF&F autohtonă de bună calitate mă duce cu gândul la faptul că această literatură are nevoie şi de cititori ceva mai îndrăgostiţi de fenomenul propriu-zis, decât marea masă a cititorilor români. Cu alte cuvinte, literatura îşi va crea cititorii ei specializaţi. Are însă nevoie de timp. Şi de organizare. Timp, adică probabil un deceniu. Dacă nu chiar ceva mai mult. Iar organizarea a început deja să se manifeste. Există câteva asociaţii semiprofesioniste, care se străduiesc, de câţiva ani, să-i adune sub drapelul SF&F-ului românesc pe aceşti fani. SRSFF-ul este una dintre ele.

Dar pentru ca acest vis să capete contur va trebui depusă, la bază, printre cititorii cei tineri, o muncă de miner în abator. Iar asta nu pot să o facă cele câteva zeci de minţi ambiţioase, care şi-au propus acest lucru. Au nevoie de un ajutor instituţional. Ceva cam în genul NASA care are în subordinea ei directă un grup de scriitori SF ce realizează scenarii pe teme date.

Care sunt autorii români cei mai importanţi de SF&F ai ultimelor două decenii?

E destul de greu să fii obiectiv, când încerci să răspunzi la o asemenea întrebare. Prea multe elemente subiective de apreciere sunt în joc. Chiar şi numai faptul că îi cunosc personal pe cei mai mulţi dintre ei şi ar fi un motiv rezonabil pentru a evita un răspuns. Nu am s-o fac însă. În fond, este avantajul lor şi privilegiul meu că am fost/suntem contemporani.

Ar trebui însă menţionat un amănunt (deloc lipsit de importanţă, la urma-urmei): atunci când vorbim de ultimele două decenii şi de scriitorii care s-au impus după 1990, evident că este obligatoriu să-i luăm în calcul şi pe autorii din generaţia optzecistă, care au continuat să scrie şi să publice şi după această linie de demarcaţie (iar unii dintre ei continuă să o facă şi în prezent).

Cred că, în ceea ce mă priveşte, lista nu va fi niciodată completă. Dar din ea nu au cum să lipsească Dănuţ Ungureanu, Bogdan Ficeac, Cristian Tudor Popescu, Marian Truţă, Mircea Liviu Goga, Dan Merişca, Lucian Merişca, George Ceauşu, Silviu Genescu, Lucian Ionică, Constantin Cozmiuc, Val Antim, Mihail Grămescu, Rodica Bretin. Apoi ar veni la rând cei care s-au manifestat după 1990: Liviu Radu, Sebastian A. Corn, Dan Doboş, Don Simon, Ana Maria Negrilă, Ana Veronica Mircea, Tudor Bogdan Bucheru, Michael Hăulică, Sergiu Someşan.

Sper să nu fi uitat pe cineva important. Şi cred că această listă ar trebui completată cu aceea a domeniilor conexe, care întregesc imaginea sferică a universului SF&F. Nu voi da decât două exemple: reprezentativ pentru banda desenată (din care, o bună parte, aparţine genului menţionat), este, fără îndoială, excelentul ei istoric Dodo Niţă. Iar pentru fenomenul organizatoric – Dan Merişca şi Sorin Repanovici.

Care sunt autorii tăi români preferaţi de SF&F? De ce?

Prima parte a întrebării nu este prea greu de rezolvat: Vladimir Colin, Mircea Opriţă, Adrian Rogoz, Voicu Bugariu, Gheorghe Săsărman, George Anania, Romulus Bărbulescu, Sergiu Fărcăşanu, pentru a ilustra numai generaţia de aur a SF-ului românesc. Din cei contemporani cu subsemnatul – Mihai Grămescu, Bogdan Ficeac, M.L. Goga, Lucian Merişca, Dan Doboş, Sergiu Someşan, Sebastian A. Corn, Marian Truţă.

Cea de-a doua parte conţine prea multe elemente pentru a fi rezolvată în numai câteva rânduri. Dar, dacă ar fi să rezum, aş spune că un text îţi place pentru că are ritm, are o temă pe care ai fi vrut şi tu să o dezvolţi, conturează un univers cu care te identifici, până la un anumit punct şi pune în mişcare nişte personaje care ţi-ar fi plăcut să le croieşti tu însuţi. În fine, îmi plac toţi aceşti scriitori (cu stiluri şi abordări tematice foarte diferite) pentru că îi simt scriitori. Pentru că m-au făcut să trăiesc în universurile lor imaginare şi m-au determinat să meditez la lucruri pe care viaţa sau elementul cultural din jurul meu nu mi le-au prezentat într-o manieră deosebită. Pentru că m-au făcut să înţeleg că este datoria noastră, a tuturor, să contribuim cu mintea şi cu spiritual la construcţia aceasta gigantică şi nesfârşită care se numeşte spaţiu uman.

Ce crezi că-i rezervă viitorul SF-ului românesc? Vor supravieţui prea puţinele edituri care publică SF românesc?

În urmă cu mulţi, foarte mulţi ani, Alexandru Mironov le spunea uneor studenţi de la Facultatea de Litere din Craiova: „Într-un viitor destul de apropiat literatura main-stream va deveni, într-un fel sau altul, literatură SF. Sau nu va mai exista deloc”. Pe atunci credeam că este numai o exagerare, menită să sublinieze importanţa SF-ului. Apoi evoluţia generală a societăţii, aflată din ce în ce mai mult sub semnul progresului tehnico-ştiinţific a determinat ca elemente considerate ca aparţinând strict de zona SF-ului să intre în structura culturală a umanităţii, ca „bunuri de drept comun”. Nu main-stream-ul s-a trasnformat în SF, ci SF-ul s-a disipat în marea cultură, suficient de mult pentru ca literatura SF să nu mai fie citită doar de o mână de împătimiţi ai genului (fanii), ci de oameni cu cele mai diverse profesii şi concepţii culturale.

SF-ul românesc? Cred că va fi unul destul de atipic, raportat la evoluţia SF-ului mondial (care fi fi una puternic influenţată de cel anglo-saxon). Dintotdeauna, cititorului român i-au plăcut ficţiunile fantastice şi basmele. Iar Fantasy-ul i-a venit ca o mănuşă. Probabil că sigla SF&F nu va mai putea fi divizată în structurile ei componente, în viitor – va forma un singur gen literar, cu o evoluţie absolut surprinzătoare. Pentru că da, SF-ul românesc are un viitor. Şi încă unul foarte bun. Iar editurile care-l promovează vor avea şi ele un ban de câştigat din această „afacere”. Pentru că viitorul literaturii SF nu este doar viitorul cărţii SF. Totul se va transforma (mai exact, se transformă chiar în acest moment, în care scriu rândurile de faţă) într-un „complex media”, în care cartea printată/digitală va merge, la pachet, cu filmul turnat după ea (sau, după caz, cartea scrisă după film), cu banda desenată de rigoare, cu clipul publicitar adecvat, cu grafica/graficile generate de subiect, cu părerile personajelor importante din domeniu, referitoare la subiect, cu jocul/jocurile video aferente cu propunerile de dezvoltare lansate către cititori, într-un fel de permanent chat, în fine, un pachet, cum îl defineam iniţial, menit să te fidelizeze şi să te îndemne să îţi aduci propria contribuţie la el.

Eşti o persoană discretă care „tace şi face”. De ce eşti atît de rezervat?

Ce înseamnă „tace şi face”? Vi se pare că acţionez pe ascuns, că sunt un fel de „eminenţă cenuşie”, care îndrumă SF-ul românesc spre… spre ce?

Mai degrabă o persoană care „tace şi scrie”. Este adevărat că, într-o vreme, am fost mult mai prezent la manifestările fandomului, decât sunt acum. Era ceva mai tânăr şi mai optimist. Credeam că voi putea schimba unele lucruri prin acţiune directă. Am condus două cenacluri şi o asociaţie de profil. Am pus umărul la crearea unei tabere naţionale permanente de SF, pe insula Atlantykron. Am participat la convenţii europene de gen. Am editat fanzine şi reviste. În fine… lucruri devenite istorie. Interesante numai pentru amatorii de istorie.

Am înţeles, destul de târziu, că singurul fel de a face, cu adevărat, ceva pentru SF-ul românesc este să mă dedic mai mult scrisului. Aşa că m-am retras, benevol, în mediul rural şi, ajutat puţin şi de profesia mea (sunt profesor de limba română şi de limbi străine), am reuşit să-mi concep şi să-mi construiesc un univers virtual, în care să mă pot apleca, fără stres, asupra actului creaţiei. La urma-urmei, orice scriitor îşi doreşte ceva mai mult sau mai puţin asemănător. Romanticii vorbeau despre „turnul de fildeş” al creatorului. Eu sunt mai modest: mi-am dorit numai un univers virtual. Pentru că nu poţi să rupi toate legăturile, oricât te-ai strădui. Satul planetar care a devenit Pământul de vreo 60 de ani încoace nu-ţi mai permite să trăieşti doar tu cu visurile tale.

Şi nu, nu sunt rezervat. Adică nu am o atitudine distantă, cum am fost uneori acuzat. Pur şi simplu, am învăţat să-mi spun părerea numai atunci când mi se cere. Fiind democraţie, având asigurată posibilitatea de a-ţi exprima opinia, este evident că spaţiul social este suprasaturat de opinii. Ce rost ar avea să o adaug şi pe a mea unor urechi care nu sunt interesate să o audă? Prefer să-mi rezerv energia pentru a scrie un text sau a redacta un articol. Cred că este mai corect aşa pentru toată lumea.

Michael Hăulică scria, pe undeva:”Nu sunt un guru”. Ar putea deveni o ştampilă adecvată pentru o mulţime de cazuri, în degringolada care azi poartă numele de fandom românesc.

Simţi că ai o responsabilitate faţă de SF-ul românesc?

Dacă nu aş simţi asta, m-aş apuca de altceva. Mi-aş căuta un alt hobby.

Când am intrat în fandom, eram un simplu cititor de SF. Unul împătimit, dar numai atât. Apartenenţa la grup mi-a dezvoltat, în timp nu numai modul de a gândi, ci şi instinctul de apărare al proprietăţii grupului. Al literaturii/culturii SF, în speţă.  Am devenit nu numai un dependent faţă de valorile grupului, ci şi un paznic al acestora. De-a lungul anilor, am militat pentru ideea de deschidere a grupului mic al fandomului, în raport cu grupul majoritar al consumatorilor de cultură main-stream. Dar am simţit că trebuie să existe, în continuare, acei gardieni ai valorilor promovate de cultura SF.

Mă simt responsabil să păstrez şi să promovez valorile create de generaţiile anterioare. Să fac astfel, încât generaţia actuală şi cele viitoare să ştie că au existat nişte oameni care au creat acele valori. Mai exact, am scris un dicţionar de autori SF (publicat în 1996), iar acum lucrez la altul, mai complet decât primul. Am scris o istorie tematică a literaturii SF şi o istorie a presei SF din România.

Mă simt responsabil să duc mai departe, în domeniul literar, anumite aspiraţii ale acestor generaţii premergătoare. Poate că nu am s-o fac la nivelul lor, dar cel puţin mă voi strădui. Am datoria morală, faţă de cei pe care i-am cunoscut şi care au trecut dincolo de Marele Prag să încerc, cel puţin, să fac acest lucru.

Eşti membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Cum ai caracteriza activitatea SRSFF din ultimii patru ani? Ce ar trebui făcut în viitor?

Sunt membru numai de un an şi jumătate. Nu aş vrea să vorbesc decât despre această perioadă. O consider o activitate foarte densă: şedinţe periodice de asociaţie, lansări de carte, colecţie de carte sub egida asociaţiei („Seniorii Imaginaţiei”), revistă digitală, organizarea convenţiei naţionale în 2011, editarea unei antologii tematice… Şi sunt sigur că-mi scapă unele activităţi, din cauza faptului că sunt destul de retras, aşa cum precizam în răspunsul la o întrebare anterioară.

Pentru viitor… aş propune o singură idee: realizarea unei noi convenţii naţionale, care să permită conceperea unui plan de renaştere a fandomului românesc. Un plan cu bătaie lungă, pentru următorii 8-10 ani. Ştiu că sună puţin cam fantezist, dar ce ar însemna să renunţăm la starea de vis, mai ales atunci când simţim în nări mirosul viitorului?

Mulţumesc, Aurel şi îţi urez succes în continuare.