Cum caracterizezi anul SF&F românesc 2012?

A fost un an destul de „agitat”, pe alocuri cu capete în gură, cu scântei, cu un pic de cafteală, cu negocieri mai mult sau mai puţin subterane, cu idile iscate din senin, dar şi cu răsturnări spectaculoase şi reconfigurări „politice” neaşteptate. Aşadar, a fost ca un film de serie B în care diverşi Lorenzo Lamasi s-au colizionat cu nişte Vin Dieseli, fără scenariu şi fără indicaţii regizorale, iar către final eroii negativi s-au retras în negativismul lor şi eroii pozitivi s-au adunat în pozitivismul lor. Fireşte, anul încă nu s-a încheiat, mai sunt nişte zile în care se pot petrece multe lucruri sefe. Sfârşitul lumii, bunăoară. Oricum, după cum se ştie, „it ain’t over till the fat lady sings”.

Dar… Una peste alta, până nu apucă doamna cea grasă să cânte, anul sefe 2012 a fost unul viu. Asta contează cel mai mult. Comunitatea sefe de la noi, mică, dar vioaie, s-a comportat aşa cum trebuie să se comporte orice comunitate care se respectă: trăind cât mai intens.

În ce priveşte sefeul propriu-zis, anul 2012 a fost unul bun pentru autorii români.

E vreo diferenţă faţă de anii precedenţi?

Da, cu siguranţă. Aşa cum spuneam mai înainte, cel mai mult contează faptul că anul 2012 a fost, în ceea ce priveşte sefeul, unul pozitiv prin faptul că autorii români au fost mult mai băgaţi în seamă de către edituri ca în anii precedenţi. Şi aş remarca, în acest sens, eforturile editurii Millennium Books, dar şi deschiderea editurii Nemira pentru autorii români. Care sunt cauzele pentru care editurile se apleacă mai mult asupra scriitorilor români de sefe? Valoarea acestora? Criza economică? O combinaţie a acestor factori? Habar n-am. Din păcate, deocamdată, autorii români de sefe se vând în tiraje mai degrabă farmaceutice.

Care crezi că au fost evenimentele anului SF românesc 2012?

Colocviul Ion Hobana, organizat de SRSFF. Reluarea evenimentului numit Romcon, chiar dacă s-a făcut cu scrâşnete de dinţi şi cu scârţâit de unghii pe tablă. Târgul de carte „Final Frontier”, singurul târg de carte de la noi dedicat sefeului şi căruia îi doresc să crească şi mai mult în anii viitori. Altele, dacă au mai fost, le-am uitat.

Pot relansa traducerile din domeniul specializat anglo-saxon SF-ul românesc? Sunt traducerile importante?

Da şi nu. Atâta vreme cât traducerile sunt doar din spaţiul anglo-saxon şi sunt făcute fără discernământ, principalul criteriu fiind, probabil, ieftinăciunea copyrightului, nu vom evolua, ci vom ajunge să calchiem un mod de expresie străin. Lucru destul de periculos, având în vedere că sefeul, ca oricare alt gen literar, dacă nu are un fundal cultural propriu, specific, va eşua lamentabil în cel mai plat manierism. Dacă traducerile vor acoperi nu numai zona anglo-saxonă, ci şi alte culturi, atunci vom putea evolua. Din această pricină, traducerile sunt importante dacă ne pun pe masă sefeul din toate zările. Din Europa, din Asia, din America de Sud şi din Africa. Pentru că, oricât ar părea de surprinzător pentru unii, sefe de calitate se scrie pretutindeni pe Pământ, nu numai în anglo-saxonia.

Care este condiţia editorului român? Şi a editorului român specializat în publicarea de ficţiune speculativă locală?

Editorul român de sefe este un supravieţuitor pur sânge într-o iarnă nucleară. Într-o ţară în care numărul de cititori scade de la an la an, să te încumeţi să publici sefe presupune o doză însemnată de nebunie. Mai ales dacă scoţi autori români. Din acest punct de vedere, mă înclin în faţa editorilor de sefe care publică români.

Dar cea a autorului român de SF&F? Statutul rîvnit de “scriitor profesionist” este o himeră în România?

Scriitorul român de sefe… Condiţia lui este să scrie. Şi să scrie cât mai bine, mai bine decât anglo-saxonii. Ce este îmbucurător este faptul că, nu de puţine ori, autorii români chiar sunt peste colegii din anglo-saxonia. Sigur, nu iau în seamă faptul că nu-s traduşi în „America” sau că nu au „universalitate”, aşa cum tot aud în diverse locuri. Din câte am observat, aceasta „universalitate” presupune să scrii pe înţelesul şi pe gustul unui anumit tip de cititor care nu coincide cu tiparul cititorului autohton. Aş vrea să fiu scutit de această „universalitate”. Eu unul scriu în primul rând pentru români, nu pentru consumatorul de sefe din NY sau LA. Mai mult, aş prefera ca autorii români să fie traduşi în spaniolă, de exemplu. Şi în rusă. Şi în mandarină. În italiană şi în germană. În franceză şi în finlandeză. Să nu caute cu încăpăţânare să pătrundă pe o piaţă ermetică, aşa cum este cea din SUA.

Nu ştiu ce înseamnă „scriitor profesionist”. Dacă prin „scriitor profesionist” înţelegem pe cel care trăieşte strict din ceea ce scrie, nu prea văd cum ar fi posibil să existe aşa ceva în România, ţara în care lectura a devenit un loc exotic şi, pentru unii, de prost gust. De altfel, în opinia mea, scriitorul nu trebuie să fie „profesionist”, ci valoros. Pot exista (şi chiar există) scriitori slabi, dar care sunt marchetaţi exemplar şi reuşesc să vândă nişte mediocrităţi pe post de mari capodopere. Aşadar, pentru mine, statutul de „scriitor profesionist” nu are nici o relevanţă.

Care este condiţia traducătorului în România? Şi a traducătorului specializat?

Vorbim de condiţii. A editorului, a scriitorului, a traducătorului. Condiţia fiecăruia este să-şi ducă la bun sfârşit misiunea. Pe bani sau pro bono, fiecare după cum are chef. Dar să-şi împlinească onest menirea. Dacă eşti traducător meseriaş şi ai ca hobby să transpui în română texte valoroase din diferite graiuri, fă-o şi gata. Dacă vrei să trăieşti din traduceri − şi, ca o paranteză, traducătorii sunt mai bine plătiţi (atunci când sunt plătiţi, desigur) decât autorii români de sefe, ştiaţi asta? − iar editorul nu te plăteşte o dată, de două ori… cine te pune să traduci şi a treia oară la aceeaşi editură?

Fan, cititor specializat, consumator, ipostaze minore ale unui public captiv? Dependent de consumul de importuri? Răspândaci şi aplaudaci? „Poporul” de la lansări? Un editor occidental afirma : „cititorii estici cumpără puţin, au putere mică de cumpărare dar pretenţii mari.” Te rog să comentezi!

Păi o să încep cu ultima afirmaţie, aia cu „puterea mică, dar pretenţii mari”. Eu nu prea văd „pretenţii mari” la noi atâta vreme cât prostii cosmice, scrise de fii-su lu’ tac-su, s-au vândut pe post de mari comori literare. Cred că avem „putere mică” nu numai la cumpărare, dar şi la „lectură”. Nu ştiu ce vrei să spui cu răspândacii şi aplaudacii. Da, presupun că există un corp de aplaudaci în sefeul nostru, comunitatea noastră mică nu e destul de mică cât să nu permită existenţa unor coterii închegate pe principii tribale. Am auzit păreri de genul „dom’le, eu nu pot să zic nimic rău despre textul lui Icsulescu pentru că ăla a făcut pe dracu’ ghem pentru mine”. Tot repectul pentru camaraderie, dar, în aceste condiţii, orice judecată de valoare se duce la doi metri sub pământ, cu mâinile pe piept. Mi-aduc aminte cu nostalgie de vremurile în care la Solaris, după citirea unui text se lăsa cu sânge. După care plecam cu toţii la o bere.

Care sunt autorii majori de SF&F ai ultimelor două decenii?

De departe Ted Chiang. Şi aproape de el, Dan Simmons plus Paolo Bacigalupi. Şi William Gibson împreună cu Bruce Sterling.

Care sunt autorii tăi români preferaţi? De ce?

Sebastian A. Corn, Liviu Radu (pentru sefe, atenţie), Dănuţ Ungureanu, Silviu Genescu, Michael Haulică, Cristian M. Teodorescu. Oricare dintre cei enumeraţi poate produce o proză de calitate în orice condiţii, chiar şi scriind pe genunchi, în tramvai. Datorită lor, dar şi din pricina unor nume noi, care au apărut în ultima vreme, sefeul românesc se constituie într-o literatură matură şi solidă. Şi se cuvine să le mulţumim pentru acest lucru. Ceea ce şi fac în aceste rânduri.

Ce crezi că-i rezervă viitorul SF-ului românesc? Vor supravieţui prea puţinele edituri care publică SF românesc?

La cum merg lucrurile acum, sunt mai degrabă optimist. În ciuda pumnilor pe care ni-i tragem unii altora, de câţiva ani sefeul românesc este în creştere, este pe plus. Cât priveşte supravieţuirea editurilor, acestea vor supravieţui în măsura în care vor reuşi să se adapteze la noile paradigme. Cartea tipărită, trasă în tiraje fixe, este în declin, fie că ne place sau nu acest lucru. Cărţile digitale şi conceptul de „print on demand” vor avea o pondere din ce în ce mai mare. De asemenea, self-publishingul pe digital sau pe print vor creşte din ce în ce mai mult şi vor impune reguli noi. Toate aceste lucruri vor obliga editurile să descopere lucruri interesante. Spre exemplu că scriitorii vor apela la ele mai degrabă pentru servicii editoriale decât pentru tipărirea şi distribuirea unui manuscris.

Dar fandomul românesc? Ce opinie ai? Cum l-ai caracteriza?

Minuscul şi agitat. Uneori imatur. Ranchiunos. Cârcotaş. Fidel până în pânzele albe. Devotat şi loial. Taliban şi sublim.

Eşti o persoană discretă care „tace şi face”. De ce eşti atît de rezervat?

Nu-s rezervat. Vorbesc doar când sunt întrebat, aşa cum se întâmplă acum. Şi doar atunci când chiar am ceva de spus.

Simţi că ai o responsabilitate faţă de SF-ul românesc?

Aş prefera să tac. Dacă aş răspunde la întrebarea asta ar părea că mestec o tonă de talaş. Prefer să n-o fac.

Reprezintă mesianismul, psihoza şi nevroza fandomului românesc? Este „vedetismul SF” o proiecţie de compensare pentru ratare şi insignifianţă?

Cristian, zău dacă ştiu. Am observat, în câteva rare situaţii, atitudini de acest tip, atitudini care ţin, mai mult sau mai puţin, de zona patologicului. După cum am remarcat şi că există aiuriţi care cască gura la asemenea năzbâtii. Întotdeauna au existat astfel de personaje pitoresti, mai ales acolo unde o anumită precaritate culturala se simte cât se poate de confortabil. Că asta e o proiecţie de compensare, habar n-am. O fi. Dar mai degrabă ar trebui să se pronunţe un psiholog. Sau chiar un psihiatru. Din fericire, cazuri autentice de „mesianism” şi de „vedetism”sunt foarte puţine în fandomul nostru. „Nevrozele” la care faci referire, vizibile, de altfel, cred că au alte cauze decât mesianismul şi vedetismul. Oricum, în general, autorii români, dar şi membrii fandomului, au totuşi resurse importante de bun simţ şi de firesc. Faptul că zurbagii ies în evidenţă este perfect explicabil prin faptul că decenţa şi buna creştere au fost mereu calităţi discrete, dar cu atât mai valoroase.

Eşti membru al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi redactor al Revistei SRSFF. Cum ai caracteriza activitatea SRSFF din ultimii patru ani? Ce ar trebui făcut în viitor?

Activitatea SRSFF este, de fapt, activitatea a doar câţiva membri ai organizaţiei. Practic, întreaga activitate este susţinută de mai puţin de un sfert din cei care fac parte din SRSFF. Mai mult, am văzut, în decursul timpului, atitudini cel puţin bizare la unii „membri” faţă de organizaţie. Chiar mă întreb de ce au aderat la un proiect în care nu cred. Ar fi un gest onest dacă s-ar retrage, ar fi un gest pe care l-aş trata cu respect. Eu unul prefer o organizaţie cu mult mai puţini membri, dar care să fie activi, decât un mamut cu privirea sprintenă, dar încremenit în permafrost.

Oricum, chiar şi în aceste condiţii, SRSFF a reuşit să dezmorţească o lume anchilozată, o lume care îşi trăia un dulce amurg într-un mâl de autosuficienţă. Am primit insulte, înjurături, castane, palme, şuturi în spate cât nu credeam că se poate. Ba unii chiar au simţit nevoia să recurgă la gesturi de o mitocănie ieşită din comun pe propriile bloguri. În fine, fiecare a procedat după cum şi cât l-a dus mintea. Cu toate acestea, am reuşit lucruri pe care alţii nici nu le visau. Am reuşit să acordăm cele mai consistente premii din sefeul românesc acordate vreodată. Am reuşit să publicăm, în fiecare an, câte o antologie tematică în care, alături de scriitori consacraţi au intrat şi debutanţi. Am reuşit să reluăm activitatea unui cenaclu care a făcut istorie: ProspectArt. Am reuşit ca, trei ani consecutivi, să reprezentăm România la Eurocon cu delegaţii consistente. Aici se cuvine să precizez că delegaţiile nu au fost compuse doar din membri SRSFF. Au participat şi oameni de valoare ai sefeului românesc şi care nu sunt afiliaţi organizaţiei: Alexandru Maniu, Viorel Pîrligras, Cătălin Badea Gheracostea şi alţii alături de ei. Dar iniţiativa reprezentării României la Eurocon a fost, în ultimii trei ani, exclusiv a SRSFF. Şi dacă tot am vorbit de Eurocon, merită să amintim că am câştigat premiul european pentru siteul SRSFF, un premiu acordat în Polonia în 2010. Am repornit, în 2011, ideea de a organiza convenţiile naţionale. În ciuda coliziunilor iscate din această iniţiativă, iată că un Romcon anual nu mai pare o himeră şi alţii au preluat ştafeta, să sperăm că vor reuşi în eforturile lor. Am iniţiat, prin eforturile lui Mugur Cornilă, un demers unic în România: o integrală a sefeului românesc. Şi multe altele. În general, am realizat tot ceea ce ne-am propus şi ne-am asumat. Că este mult sau puţin, nu ştiu.

Profit de ocazia asta ca să aduc aminte remarca unui personaj foarte vocal cândva, care a spus la un moment dat că dacă „SRSFF va face numai un sfert din ce şi-a propus îşi va scoată pălăria”. Sau ceva de genul asta. În fine, nu vreau să spun că ar fi cazul s-o facă. Nicidecum. Vreau doar să recomand tuturor personajelor de acest tip să-şi cumpănească, în general, aprecierile făcute în public. Şi să tacă, dacă nu au nimic de spus. Să tacă şi să facă dacă ştiu şi dacă pot. Aşa cum noi am tăcut şi am făcut în ciuda tuturor măscăricilor de serviciu care ne profeţeau te miri ce năzbâtii. Recomandările acestea sunt valabile pentru toţi chibiţii care nu-s în stare de altceva decât să mestece vorbe.

Ce ar trebui făcut pe mai departe? Ceea ce am făcut şi până acum. Şi mult mai mult, desigur. Alături de cei care cred în noi şi în beneficiul tuturor.

Mulţumesc şi îţi urez succes în continuare.

Succes şi ţie, Cristian.