Locotenentul Det Kiv se împăca greu cu lăsarea la vatră din versiunea editată a războiului. Tratamentul TSPT[1] pentru Nivelul C era un târg la pachet care presupunea Ştergerea Informaţiilor Sensibile de pe Câmpul de Luptă (SISCL). Medicii de pe Staţia Orbitală Waypoint se asiguraseră că lucrurile aveau să se întâmple exact aşa.
Din cele petrecute în timpul tratamentului Kiv nu-şi amintea decât foarte puţine – un efect secundar al procedurii SISCL: îl duruseră ochii şi capul şi avusese gust metalic în gură.
Conform rapoartelor, pe medici îi interesa să izoleze exclusiv experienţele considerate fie traumatizante, fie secrete. Fragmentele de memorie pe care Kiv voia să le păstreze erau, din păcate, şi una, şi alta. Poate că unele era mai bine să fie uitate. Înţelegea lucrul acesta.
Problema era că simţea că pierduse amintiri importante pentru el. Ţinea mult la frânturile acelea de memorie care deveniseră tot mai suprarealiste şi mai îndepărtate. Îi apăreau adesea când visa cu ochii deschişi, ca un documentar derulat cu viteză mare, filmat printr-o lentilă murdară. O cădere prelungă din cerul nopţii, nişte ochi de fetiţă, fulgere orbitoare şi umbre ameninţătoare. Se temea că vor dispărea în timp. Nu-i va rămâne decât ideea că prezenţa lui însemnase foarte mult, la un moment dat, în cei zece ani pe care-i petrecuse în Force Recon – fără să ştie exact de ce.
Se întreba câţi veterani simţeau la fel.
La suprafaţă, pe Qe-Koran, târându-şi sacul marinăresc prin poarta principală, Kiv întâmpină cu bucurie adierea răcoroasă şi gravitaţia mai puternică. O mulţime pestriţă umplea străzile din vecinătatea Punctului de Ancorare, unde familiile îi primeau cu îmbrăţişări pe veteranii sosiţi odată cu el. Pe el nu avea să-l îmbrăţişeze nimeni. Nu că s-ar fi aşteptat să-l întâmpine cineva. Părinţii lui adoptivi nu-i prea vorbeau de când se înrolase.
La stânga şi la dreapta lui, în spatele unor baricade, grupe de protestatari ţipau şi fluturau holobannere ieftine. NU NE SPĂLAŢI SOLDAŢII PE CREIER!
Îmbrăcat în uniformă neagră, de paradă, Kiv se crispă. Îi ignoră pe protestatari şi-şi văzu de drum.
Mulţimea se subţie după câteva cvartale. Kiv îngheţă când văzu buldozerele adunând molozul dintr-o zonă mizeră din apropiere. Doctorii îi spuseseră că „pseudoamintirile” ocazionale vor înceta odată cu insomnia.
Mirosul de fasole şi orez îi distrase atenţia. Mâncare adevărată, îşi zise. Nu lăturile crescute în căzile din Waypoint. Se luă după miros şi ajunse la o tarabă improvizată, din spatele căreia o bătrână joffană îl întâmpină cu o ceaşcă de ceai aromat. Pielea ei măslinie, părul grizonant şi ochii trişti se ascunseră o clipă după spirale mici de aburi.
Pseudoamintirile îl atacară din nou. Comandă o farfurie cu mâncare şi se aşeză, cuprins de nelinişte.
— Bine aţi venit acasă, domnule, auzi o voce familiară.
Kiv se întoarse.
Lan Novak, din vechea lui grupă, arăta obosit, de parcă somniferele nu-l mai ajutau. Kiv se întrebă dacă şi el avea să ajungă tot aşa.
— Mulţumesc, spuse, apoi îi făcu semn să se aşeze lângă el.
Novak se apropie. De sub cracul drept al pantalonilor săi kaki se făcu auzit un scârţâit.
— Ce-ai păţit? îl întrebă Kiv, stânjenit şi frustrat că nu-şi putea aminti singur.
La dracu’, voia să-şi amintească o grămadă de lucruri, de exemplu, cum de se alesese cu sancţiunea aceea în dosarul de lăsare la vatră. Muncă de birou. Că se dezamăgise pe el însuşi şi, mai grav, că-şi dezamăgise propriii oameni era destul de rău, dar ideea că nu ştia cum se ajunsese la aşa ceva îl scotea din minţi. Îşi amintea, într-adevăr, că ultimele şase luni lucrase la comandament, ca funcţionar administrativ, lucru pe care îl ura din tot sufletul. Presupunea că primise o sancţiune disciplinară. Era foarte posibil. Măcar fusese lăsat la vatră onorabil. Ar fi putut să fie mai grav.
— O grenadă, răspunse Novak, într-un sfârşit. Cel puţin aşa mi-au zis doctorii. Dar, bineînţeles, nu mi-au dat detalii.
— Îmi pare rău.
Novak mişcă din cap a încuviinţare. Se aşeză, comandă un ceai şi-i semnaliză lui Kiv numele său de utilizator şi cum să-l găsească on-line.
Kiv se conectă, conştient că Novak crease codul el însuşi. Toată lumea se antrenase pentru războiul electronic.
Noul implant îi bâzâi la baza craniului. Kiv vru să închidă ochii şi să-şi imagineze afişajul tip HUD[2] care-i lipsea. Nu-i plăcea interfaţa civilă, era prea bătătoare la ochi pentru gustul său.
Novak îi întinse o pereche de ochelari. <Verificaţi-vă tatuajul.>
Kiv îşi ridică manşeta şi-şi studie tatuajul de pe antebraţ: un inel orbital înconjura o paraşută şi nişte aripi deasupra unui cap de pod. Fusese o treabă de rutină. Lentilele ochelarilor măreau liniile trasate pe piele cu cerneală, transformându-le în litere şi cifre, adică nume şi date, crezul unităţii şi denumirea ei.
Toată lumea avea un astfel de tatuaj.
Doctorii scanaseră tatuajul lui Kiv cu ajutorul unui filtru de recunoaştere a tiparelor. Dacă ar fi găsit un amănunt suspicios, un indiciu de memorie, de exemplu, l-ar fi şters până acum.
<Ce anume ar trebui să găsesc?> întrebă Kiv.
<Totul stă în cod,> răspunse Novak.
<Scannerele l-ar fi descoperit.>
<Nu şi codurile vechi, pe care le foloseam mai demult.>
Novak urmări strada fără să-şi dea intenţia pe faţă. Kiv deja o studiase şi el cu atenţie: amplasamentul şantierului, datele tuturor muncitorilor, până şi numerele fiecărui vehicul. La urma urmei, el şi Novak făceau parte din Force Recon. Iar lupu-şi schimbă părul, dar năravul, ba. Cel puţin doctorii nu le şterseseră instruirea.
<Şi ce-ai găsit?> întrebă Kiv, sceptic, dar curios.
<Coordonate GPS.> <Am făcut cercetări.>
Un camion cu benă hurui pe lângă ei. Kiv îşi acoperi farfuria ca să nu se umple de praf.
<Mai e ceva>, adăugă Novak. <Poate nume de fişiere. Parole.>
<Pentru ce?>
Kiv îi dădu ochelarii înapoi, apoi luă o înghiţitură din mâncare. Mestecă încet, savurându-i aroma.
<Eu cred că ne-am copiat amintirile pe o unitate externă şi-am îngropat-o.>
Kiv aproape că se înecă cu mâncarea.
“E totul în regulă?” se interesă bătrâna.
Kiv înghiţi cu greu şi-i răspunse cu o mişcare afirmativă a capului. Îşi bău ceaiul, deşi ar fi preferat o băutură mai tare.
<Ascultaţi-mă până la capăt>, spuse Novak.
<E o prostie, Novak. Ai idee în ce rahat am intra dacă am trage aşa o ţeapă?>
Câţiva muncitori veniră şi se proptiră de-o parte şi de alta a tarabei, comandând mâncare la pachet. Doi dintre ei îi atraseră atenţia lui Kiv în mod deosebit. Aveau mâinile foarte fine şi salopete noi, curate. Se întrebă dacă n-ar trebui să-şi ia mâncarea la pachet şi s-o mănânce în altă parte.
<Codul ăsta pe care l-ai descifrat ar putea însemna orice. Războiul s-a terminat, Novak. Uită-l.>
<Au şters o experienţă care era importantă pentru noi. O vrem înapoi. O vreţi şi dumneavoastră.>
Lui Kiv nu plăcea să recunoască lucrul ăsta. Înţepă mâncarea cu furculiţa. Muncitorii îşi luară pachetele cu hrană. Îi studie în timp ce se îndepărtau. Unul din cei doi cu mâinile fine îi aruncă o privire, stârnindu-i iritarea. Se relaxă numai după ce îi văzu că se îndepărtează.
<Ştiu. I-am văzut şi eu>, vorbi Novak, referindu-se la cei doi bărbaţi. Îşi termină ceaiul, apoi lăsă ceaşca jos. <O datorăm echipei, ce naiba. ‘Odată puşcaş, întotdeauna puşcaş.’ Sau doctorii v-au făcut să uitaţi şi asta?>
<Îmi ajunge prin câte-am trecut. Îţi ajunge şi ţie. N-am de gând să risc să-mi pierd beneficiile săpând după o cutie – echipament scump, proprietate a guvernului, în care noi poate că ne-am vârât degetele – undeva unde-a dus mutu’ iapa. Ca să nu mai spun că ne-am putea trezi condamnaţi la ani mulţi după gratii într-o închisoare federală, dacă ne-ar prinde. La dracu’, nici măcar nu ştii sigur că am îngropat ceva acolo.
<Să ştiţi că mutu’ şi-a dus iapa în Ariah.>
Kiv simţi cum i se ridică părul la ceafă. Echipa lui adunase informaţii lângă satul acela, acum aflat în celălalt capăt al lumii. Nu ţinea minte să se fi petrecut ceva deosebit acolo, bineînţeles.
Novak îi comunică şi lui datele obţinute despre Bătălia de la Ariah, un moment hotărâtor pentru soarta războiului, cel puţin în această parte a universului. Forţele inamice, adică Sarska, pierduseră foarte mult teren la Frontiera Estică. Revolte împotriva corporaţiilor, regimuri militare obsedate de religie fuseseră reduse la simple forţe de gherilă. Marina colonială condusese operaţiunile de eliminare a lor, asigurând fluxul de ajutoare umanitare de atunci încolo.
Kiv nu descoperi urme ale implicării unităţii lui. Nimic surprinzător.
Ferestre cu filmări din satelit i se deschiseră pe interfaţa creierului: rămăşiţele unui sat cuibărit într-o vale, lucrări de excavaţii şi un grup mare de corturi în partea de sud.
<Ce-i asta?> întrebă el.
<Ariah,> răspunse Novak. <Ce-a mai rămas din ea.>
<Propui cumva să ne întoarcem acolo?>
<Exact.>
<Ţi-ai pierdut minţile. Frontiera Estică nu e complet stabilizată încă.>
Bătrâna îi întinse lui Novak încă o ceaşcă de ceai. El o răsuci uşor în palme.
<După ce-o să-l vedeţi pe Yadon, poate că o să vă răzgândiţi.>
Jace Yadon era lunetistul unităţii lor, unul al naibii de bun. Kiv poate că nu-şi amintea detaliile fiecărei misiuni, dar era convins că Yadon nu o dată îi salvase pielea în luptă.
<Ce mai face?>
<L-am întâlnit la Spitalul pentru Veterani.>
Novak clătină din cap. Kiv îl privi în ochi.
<Ce-a păţit?>
<O să vă daţi seama ce vreau să spun când ajungem acolo.>
#
Dacă anticiparea durerii avea miros, atunci acela era mirosul de dezinfectant. Lămpile din tavan amplificau albul apăsător al salonului de psihiatrie, ca în clinicile din Waypoint. Măsurile de securitate erau foarte stricte aici. Kiv şi Novak fuseseră scanaţi înainte de a urca în lift.
Se conectară la recepţie. Câţiva asistenţi medicali, impunători în uniformele lor albe, îi însoţiră pe coridor. Lumina soarelui inunda camera de recreere prin ferestrele consolidate. Ignorând programul televizat de pe holoecranul lat, Kiv înaintă printre mesele şi scaunele aranjate cu stricteţe. Pacienţii din jur, îmbrăcaţi în pijama verde-deschis, erau pierduţi într-o lume numai a lor, cu minţile duse. Ca şi când ar fi fost plecaţi…
Kiv se opri în loc când îl văzu pe Yadon stând singur la o masă dintr-un colţ. Barba nerasă îl făcea să arate mai slab decât era, iar părul negru îi crescuse şi era ros pe la vârfuri. Blocat într-un moment de concentrare intensă, desena cu un marker negru pe un bloc de desen răsucit pe la colţuri.
La dracu’, înjură Kiv în gând. Faţă în faţă cu Yadon, se simţi foarte vinovat. Aruncă o privire la grămada de desene înclinată de pe masă. Se îngrozi numai la gândul că era posibil s-o sfârşească şi el aici, pierdut în altă lume, căutând o cale de scăpare.
— Jace, i se adresă unul din asistenţi lui Yadon, ai musafiri.
Yadon ridică ochii, aparent enervat că era întrerupt din treabă. Clipi spre Kiv. Îi lăsă impresia că e, totuşi, în toate minţile, deşi privirea lui sugera că e sub influenţa unor medicamente puternice. Dădu să se ridice, ca şi când ar fi vrut să ia poziţia de drepţi.
— Pe loc repaus, spuse Kiv.
Yadon se aşeză la loc. Stânjenit, înfrânt, apoi, brusc, agitat. Aranjă frumos grămada de desene.
Kiv încuviinţă în tăcere când plecară asistenţii, apoi se aşeză vizavi de Yadon. Cel din urmă fusese dintotdeauna genul de artist taciturn. După război, plănuise să se înscrie la şcoala de arte, să lucreze într-un atelier şi să-şi expună lucrările în galerii.
Acum era gata să facă implozie. Kiv îşi alese vorbele cu mare atenţie:
— Văd că ai fost foarte ocupat.
— Da, domnule, spuse Yadon. Puse capacul pe marker. Îmi pare rău că v-am dezamăgit.
— Nu e vina ta.
— Mi-au spus că, dacă voi face progrese evidente, pot primi vopsele, rosti Yadon cu amărăciune.
— Vei scăpa de aici imediat ce se rezolvă lucrurile.
Yadon zâmbi – era, mai degrabă, un tic facial.
— Ştiţi de ce nu puteţi dormi? Din cauza golurilor pe care nu le puteţi umple niciodată. Cercetă din priviri camera de recreere, apoi se aplecă în faţă. Ce vă amintiţi? întrebă în şoaptă.
Kiv scutură din umeri.
— Numai frânturi.
Yadon făcu ochi mari.
— Şi eu le văd.
Răsfoi paginile desenate.
— Ce vezi? îl întrebă Kiv, tot mai interesat.
<Nu-l provoca,> îi transmise Novak on-line. <Să nu facă iar vreo criză.>
<Nu aici,> replică Kiv. <Rămâi off-line.>
Yadon încuviinţă din cap.
— Frânturi. – Întinse câteva desene pe masă. Sfere de foc. Moloz. – Vin la mine când sunt treaz. – Stele cu cinci colţuri, emblema Sarska. – Le desenez pentru că unele vise nu revin. –Numere acoperite cu pete de cerneală. – Imagini întâmplătoare. Uneori nu ştiu ce văd, dar desenez oricum.
Îi dădu celelalte desene. Kiv studie hărţi şi grafice, peisaje deşertice nocturne, lanţuri muntoase şi terenuri agricole. Paginile complet mâzgălite cu cerneală îl tulburară. Le răsfoi, dar nu foarte repede, nu cumva să-l irite pe Yadon. Apoi îi căzură ochii pe un chip de fetiţă.
Ea e, îşi zise. Portretul, parcă desenat după visele lui, îl şocă. Îi zburară prin minte detaliile chipului ei: părul negru, pielea măslinie, ochii de culoarea amurgului. Kiv se înfioră. Yadon arătă spre desen.
— Aţi văzut-o, nu-i aşa?
Kiv răspunse cu o înclinare a capului. Erau şi alte schiţe ale fetei. Părea înfricoşată, singură pe întuneric. Yadon îşi suflecă mâneca, dezvăluindu-şi tatuajul.
— O veţi găsi, nu-i aşa, domnule?
Se referea la unitatea de disc.
Kiv nu ştia ce să facă. Era responsabil faţă de oamenii lui. Nu avea de gând să-i lase să se irosească. Nu aşa ca Yadon. Nu după ce juraseră cu toţii că n-aveau să uite niciodată acest moment unic din vieţile lor.
Odată puşcaş, întotdeauna puşcaş.
— Poţi să fii convins, răspunse el, în cele din urmă.
Yadon aşeză schiţele şi blocul de desen deasupra grămezii şi i le dădu pe toate lui Kiv.
— Luaţi-le cu dumneavoastră.
— Eşti sigur?
Yadon încuviinţă.
— S-ar putea să aveţi nevoie de ele.
Kiv luă grămada cu grijă. Se întoarseră asistenţii.
— Scuzaţi-ne. Jace, e ora tratamentului.
Yadon închise ochii şi-şi strânse puntea nasului cu degetele.
— Ţine-te tare. Yadon, îl încurajă Kiv.
Yadon deschise ochii.
— Mult noroc, domnule.
Asistenţii îl escortară printr-o trapă deschisă. Kiv oftă, apoi vârî desenele în jachetă. El şi Novak se deconectară de la recepţie şi luară lift. Uşile se închiseră automat. O vreme, cei doi nu vorbiră.
— Ştiţi, spuse Novak la un moment dat, nu l-am mai auzit niciodată vorbind aşa de mult.
— Când Yadon are ceva de spus, de obicei, e un lucru important.
#
Kiv simţea nevoia presantă să bea ceva. Oricât ar fi vrut să se îmbete, tot nu putea scăpa de ideea că e urmărit. Trebuia să-şi imprime un ritm de viaţă mai eficient.
Novak sugerase un bar local, un loc liniştit şi îndepărtat. Luminile închise îi aminteau lui Kiv de culorile HUD-ului său tactic. Zgomotul alb venit din aerisirea de deasupra capului îl ajuta să se mai domolească. Aruncă o privire propriei sale imagini în oglinda din spatele barului. Ceru o bere. Fără somnifere în noaptea asta.
Barmaniţa, o tânără suplă îmbrăcată în negru, îi dădu un pahar de bere neagră. Bretonul lung îi scotea în evidenţă ochii căprui, iar rujul de pe buze i se schimba din albastru în portocaliu când zâmbea. O privelişte nouă, bine-venită în peisaj.
<Unde sunt ceilalţi?> îl întrebă Kiv pe Novak, referindu-se la vechea lor grupă.
Novak îşi goli paharul dintr-o sorbitură.
<Încă n-au ieşit. Conform legii TSPT/SISCL, nu-i putem contacta până nu li se termină Săptămâna de Tranziţie. Am încercat.>
<În regulă. Care-i planul? Dacă ai unul.>
< În cea mai mare parte, Frontiera Estică nu e accesibilă zborurilor comerciale. Va trebui să aterizăm pe Indahl, aeroportul cel mai apropiat, şi să plecăm mai departe de acolo.>
<Şi cum o să facem asta?>
<Am citit un articol în care se spunea că e criză de agenţi de securitate la bord. Aşa că liniile aeriene oferă zboruri gratuite oricui se califică pentru funcţia asta.>
<Serios?>
Novak confirmă cu o mişcare a capului.
<Am pus deja lucrurile la punct cu responsabilii cu securitatea de pe aeroport. Ne înregistrăm mâine, la prima oră.>
Se deschise trapa de la intrare. Kiv sesiză mişcare în oglindă. Pe lângă ei trecu un bărbat. Proaspăt bărbierit, tunsoare de soldat, costum negru nu foarte elegant, cămaşă albă sclipind în luminile închise la culoare. Se aşeză la o masă în spatele lui Novak şi comandă sifon. Lui Kiv i se păru ciudat.
<Şi pe urmă> îl întrebă el pe Novak <după ce aterizăm, ce facem?>
Novak îşi mai comandă o băutură. <Blatul pe o navetă care transportă ajutoare. Am procurat eu nişte banderole, o să ne-amestecăm printre angajaţi.>
Kiv îşi aminti peisajele deşertice desenate de Yadon.
<Şi, dacă nu reuşim, va trebui să străbatem câteva sute de kilometri prin Deşertul Gola.>
<Aşa ceva n-am mai făcut înainte.>
Le va fi greu de tot să se deplaseze fără să fie detectaţi prin satelit. Sau de elicopterele înarmate şi triburile cărora nu le păsa deloc de intruşi. Kiv deschise imaginile filmate prin satelit, primite de la Novak mai devreme. Studie excavaţiile din sat.
<Mi se pare că inginerii au fost foarte ocupaţi cu săpatul în zonă. Poate că au găsit deja unitatea.>
<Aşa am crezut şi eu,> spuse Novak. <Poate că am îngropat-o şi am pus pe cineva s-o dezgroape mai târziu. Poate pe vreun sătean.>
<Fata aia din desenele lui Yadon. Trebuie s-o găsim.>
Novak încuviinţă.
<Mai e o problemă la care trebuie să ne gândim acum, că suntem urmăriţi.>
<Care e aceea?>
<Agenţii federali ne-ar putea umbla prin creier. Dacă doctorii din Waypoint ne pot şterge amintirile, cine ştie ce altceva ne-ar putea face? E posibil să ne fi instalat un declanşator, un cuvânt anume, să zicem, o expresie sau un cântec care să ne ţină sub control.>
Kiv îşi termină berea.
<La ce te-ai gândit?>
<Ştiu un dealer care ne poate face rost de nişte neutralizatoare.>
Lui Kiv nu-i surâdea să ia droguri, dar tot era mai bine decât să i se umble prin creier. Dacă o sfârşea într-un spital, ca Yadon? Sau dacă ajungea să-şi petreacă viaţa ca o persoană diferită? Sau mai rău. Gândul îl făcu să se cutremure. Se uită la bărbatul din oglindă.
<Nu-mi place lumea din barul ăsta.>
<Nici mie.>
În Aeroportul Indahl, Kiv se simţi urmărit întruna, în ciuda măsurilor de siguranţă de acolo. Deşi slujba de agent de securitate la bordul avionului îl istovise din cauza zborului lung, neutralizatoarele îi dădeau o stare de anxietate şi o senzaţie de fierbinţeală pe sub cămaşa albă, cu mânecă lungă, şi pantalonii maro, cu buzunare aplicate.
<Te simţi bine?> îl întrebă Novak.
<Da…>
Kiv îşi şterse sudoarea de pe faţă. De-abia aştepta să treacă efectul neutralizatoarelor.
El şi Novak investiseră în baterii pe bază de siliciu, care se găseau foarte greu la Frontiera Estică şi costau o groază de bani. Cumpăraseră destule pachete ca să le ajungă până la sfârşitul călătoriei şi le îndesaseră în două genţi de pânză neagră.
Pentru situaţii neprevăzute, Novak le instalase nişte „bombe” în implanturile cerebrale, setate să le şteargă fişierele în caz că-i prind agenţii federali.
În timp ce traversau holul aeroportului spre ieşire, le blocă drumul un bărbat mai în vârstă, îndesat, într-un costum bej. Kiv începu să se agite, ca şi cum bărbatul i-ar fi putut străpunge firewall-ul cu ochii lui albaştri, de gheaţă.
<Trecem pe analog pe timp nelimitat,> îi transmise Kiv lui Novak.
Novak încuviinţă, aruncându-i o privire furişă.
— Det Kiv? rosti bărbatul. Lan Novak?
— Da, răspunseră cei doi.
Omul le arătă insigna
— Agent Pierce. Securitatea Federală. Veniţi cu mine, vă rog.
Veniţi cu mine.
Kiv clipi de mai multe ori. Deşi îl urmă pe Pierce, reuşi să se abţină, să nu apese pe declanşator. Greu de tot. Se crispă, anticipând parcă explozia bombei din implantul său.
Agentul Pierce le sugeră nişte locuri într-un colţ. Se aşezară acolo.
— Nu arătaţi prea bine, i se adresă lui Kiv.
Lui Kiv nu-i plăcea felul în care îl privea.
— Nu mi-a căzut bine mâncarea din avion.
Pierce ridică din sprânceană. Atmosfera devenea tot mai încordată.
— Indahl nu e o destinaţie turistică populară, vorbi agentul, în cele din urmă. Ce treabă aveţi pe-aici?
— Facem drumeţii, îi răspunse Novak şi deschise o holobroşură.
Lui Pierce nu i se păru amuzant răspunsul.
— Faceţi drumeţii.
— Da, spuse şi Kiv.
— Şi bănuiesc că aveţi de gând să vă târguiţi cu localnicii pentru bateriile acelea pe bază de siliciu din bagajul de mână.
Kiv strânse curelele genţii.
— Nu sunt ilegale.
— Nici mica voastră drumeţie nu e. Pierce se aplecă în faţă. Fiţi atenţi, zona e supravegheată.
— E bine de ştiut, în caz că ne rătăcim.
— Atunci când o să vă plimbaţi pe la frontiera cu Rhoda? întrebă Pierce, zâmbind.
Dacă te luai după hărţile desenate de Yadon, frontiera cu Rhoda era ruta cea mai scurtă spre Ariah.
E pe urmele noastre, îşi zise Kiv Cu toţii sunt. Securitatea Federală citise, probabil, dosarul lui Kiv, inclusiv pe cele din fosta sa unitate. Bine că-i dăduse Yadon desenele. Probabil că agenţii îl monitorizau şi pe el. Kiv se crispă, aşteptând să apară şi alţi agenţi, care să-i aresteze.
— Ţineţi-vă departe de Frontieră, le ceru Pierce, ridicându-se în picioare. E clar?
— Foarte clar, răspunse Kiv.
Mult noroc în încercarea de a ne depista acolo, adăugă pentru sine. Aveţi de-a face cu Force Recon.
#
Kiv şi Novak îşi luară genţile de pânză şi ieşiră în soarele orbitor. Mijiră ochii la străzile aglomerate din Indahl, pe care o grămadă de taximetrişti se înghesuiau în jurul clienţilor.
— A fost cât pe ce, şopti Novak, referitor la întâlnirea lor cu Pierce. Ar fi putut să ne aresteze.
— Ar fi făcut-o deja, dacă ar fi găsit unitatea externă, spuse Kiv.
Îşi imagină amintirile lui pierdute stocate pe un server, comprimate, expediate şi arhivate într-un loc secret, aşteptând să fie deschise pentru investigaţie de un individ ca Pierce. Apoi se întrebă, pentru propria lui satisfacţie, dacă şi agenţilor care mai au puţin până la pensie li se şterg vreodată amintirile.
Acum, că agenţii îi ţineau sub lupă, planul de rezervă, cel cu făcutul blatului pe navetă, nu mai ţinea. Le rămânea planul B: Deşertul Gola.
— Cele mai bune afaceri, le spuse într-o limbă stricată un taximetrist, un bărbos cam zdrenţuit. Vă duc acolo.
— Afaceri cu ce? vru să ştie Novak.
— Cu ce vrei.
Kiv şi Novak urcară în taximetru. Kiv privi pe geam oraşul care-i fugea prin faţa ochilor şi zări destul de repede semnele de neglijenţă şi recuperare prea lentă de după război. Resimţi pseudoefectul destul de dur.
— Ce anume căutaţi? îi întrebă şoferul.
Kiv se trezi brusc la realitate.
— Echipament pentru drumeţii, răspunse Novak.
Ajunşi în piaţă, se opriră la intrarea unui magazin. Arăta mai degrabă ca o gaură în perete făcută sub firma de un roşu şters.
— Aici e? întrebă Novak.
— Da, spuneţi-i lui Ryad că v-am trimis eu, răspunse imediat taximetristul.
Kiv plăti cursa cu o baterie, destulă să susţină un trib din deşert o săptămână.
Când deschise uşa, îl izbiră hărmălaia şi mirosul de carne prăjită, condimente şi pâine proaspătă. Ar fi fost nevoie de mai mult aer pe intervalul dintre tarabe. Kiv scană mulţimea şi i se făcu dintr-o dată frig.
Novak şchiopătă uşor din piciorul cu proteză.
— Ce-ai păţit? îl întrebă Kiv.
— Praful e de vină. Nu vă faceţi face griji, îl etanşez înainte de-a porni la drum.
Sună un clopoţel când intrară în magazinul plin cu rămăşiţe din război. Kiv se plimbă printre stive cu hardware vechi, învelit în plastic, rafturi pline cu uniforme şi lăzi deschise, cu saci de dormit în culori spălăcite. Doi bărbaţi solizi stăteau pe scaune pliante, aproape de nişte ţevi din metal.
Un ins masiv într-un costum ieftin tasta la un notebook în spatele tejghelei. Lumina ecranului îl făcea să arate palid.
— Tu eşti Ryad? întrebă Kiv. Ne-a trimis şoferul de taxi.
Bărbatul îşi confirmă identitatea clătinând din cap.
— Ce pot face pentru dumneavoastră, domnilor? rosti cu glas dogit.
— Asta-i tot ce ai?
— Depinde, răspunse Ryad, şi lăsă notebook-ul jos. Ce anume vă trebuie?
— Echipament pentru călătorii în deşert, răspunse Kiv, aşezându-şi sacul pe tejghea.
Ryad dădu la o parte un steag colonial care ascundea, în loc de perdea, o uşă obişnuită şi, întinzând braţul, le făcu semn să intre într-o cameră laterală, plină cu perne şi covoare. Kiv şi Novak îşi luară sacii şi-l urmară. Zgomotul de metal pe metal şi încuietori mecanice din spate îl lămuri pe Kiv că erau încuiaţi pe dinăuntru, ca să încheie o afacere dubioasă. Inspiră adânc şi expiră, eliminând toată încordarea care se acumulase în el.
Camera laterală era mică şi înghesuită, dar confortabilă. Ryad se aşeză pe o pernă, vizavi de ei. Le dădu pahare care conţineau un lichid cu aspect de diluant. Kiv luă o înghiţitură, de dragul etichetei culturale. Nu se aşteptase să-l ardă pe gât aşa de tare.
— Aşadar, ce doriţi? îi întrebă Ryad vesel.
— Echipament pentru drumeţii, răspunse Kiv.
— Sectorul Estic e închis. Cică se curăţă de mine.
— Ai detectoare? vru să ştie Novak.
Ryad chicoti, apoi tăcu, părând să evalueze situaţia.
— Deschideţi genţile.
Kiv şi Novak îi arătară proviziile ascunse. Ryad îşi frecă bărbia nerasă şi-şi plimbă degetele pe tastatura notebook-ului. Oamenii lui sosiră curând cu o ladă din plastic negru, de dimensiunile unui sicriu mare. Deschiseră capacul.
Kiv scutură din mână ca să alunge praful, apoi se uită în ladă. Scutură de praf două uniforme de camuflaj, dotate cu posibilitatea de blocare a undelor infraroşii şi absorbţia celor radar, populare mai demult printre trupele de gherilă. Examină şi o prelată din material similar. Ochelari. Cuţite. Cercetă şi un set complet de curele şi filtre de hidratare. Lopeţi pliabile, echipament de protecţie corporală, o antenă de satelit compactă. Rucsacurile arătau mai bătrâne decât el, la fel pungile maro sigilate, cu raţii alimentare. Măcar existau detectoare manuale de mine pe fundul lăzii. Încercă o pereche de bocanci uzaţi, dar purtabili.
Novak scotoci prin ladă odată cu el şi scoase un binoclu de noapte clasic, vechi de când lumea.
— Ia pune-l la ochi, îl îndemnă pe Kiv, vorbind ca un copil venit în curtea vecinilor care-şi vând lucrurile din casă.
— Făcut să dureze, nu? spuse Ryad.
Kiv încuviinţă, deşi n-ar fi vrut.
— Ceva camuflaj optic? întrebă.
— Nu, îmi pare rău.
Super, îşi zise Kiv. Jefuitorii deşertului probabil că-l aprovizionau pe Ryad cu orice găseau în deşert. Oare să cumpere marfa din altă parte? Câmpul de mine, ca să nu mai pomenească de târgul cinstit, era cea mai mică problemă acum.
#
Îmbrăcaţi în portul locului, porniră la drum în deşertul deschis, feriţi de întuneric. Sus, pe camionul deschis, Kiv îşi strânse bine eşarfa peste faţă şi căută să se adăpostească de vântul pe care-l simţea împingându-i rucsacul. Nu era deloc entuziasmat ca Novak, dimpotrivă. Ceilalţi pasageri, înghesuiţi unii într-alţii de-a lungul remorcii camionului, îi priveau curioşi.
Kiv urmări norul de praf scânteind în spatele lor şi se gândi la amintirile lui pierdute. O visa tot mai rar ziua pe fetiţa aceea. Se temea să n-o găsească Pierce.
În clipa aceea, distinse clar zumzetul unui elicopter militar. Novak îi întinse binoclul. Kiv observă forma familiară, de viespe, la jumătate de kilometru de ei. Ţopăia deasupra dunelor, o pată mică şi verde la orizont.
Pasagerii înjurară şi ridicară pumnii ameninţători. Nu toţi primeau cu bucurie prezenţa soldaţilor din Colonie.
— Ce vânt vă aduce pe-aici? îl întrebă pe Kiv un bărbat din apropiere.
— Suntem în concediu, răspunse Kiv.
Bărbatul râse.
— Nu-i un anotimp prea nimerit pentru concedii, vorbi străinul. Sunt furtuni de nisip.
Novak îl bătu pe Kiv pe umăr. Camionul se opri cu un huruit la un punct comercial izolat, o cocioabă de metal şi câteva corturi.
— Mulţumim pentru sfat, îi spuse Kiv străinului, arătându-i o sticlă cu „diluant” de la Ryad. Ce altceva ar mai trebui să ştim?
Bărbatul îşi linse buzele.
— A mai trecut şi alţii pe-aici. Oameni de la guvern. Noi n-am ştiut ce vor. Şi nici nu i-am întrebat. Kiv îi dădu sticla. Mulţam, adăugă bărbatul.
Kiv şi Novak porniră să traverseze oceanul nemărginit al dunelor.
#
După câteva ore de mers pe jos, proteza lui Novak începu să scoată un fel de hârâit. Novak şchiopăta mai tare ca de obicei, târându-şi piciorul la fiecare pas.
— La naiba, spuse el, te încetinesc.
— Hai să ne adăpostim, propuse Kiv. Oricum se va lumina curând. Atunci ne uităm la piciorul tău.
Îl ajută pe Novak să urce o pantă pietroasă, unde săpară în grabă un adăpost. Novak termină de camuflat prelata aşezată ca acoperiş, apoi alunecă înăuntru. Îşi suflecă dezgustat pantalonul. Kiv desfăcu o fâşie de bandaj lungă, dezvelind o ruptură de cinci centimetri într-un strat gros de piele artificială de sub genunchi.
— Fir-ar al dracului, mormăi Novak.
Scânci, aşezând la loc cu grijă pielea peste porţiunile în care nisipiul intrase în pistoanele, cablurile şi circuitele de dedesubt.
— Vrei un calmant? întrebă Kiv.
— Nu, mi-e bine.
Kiv scoase o perie din rucsac şi începu să se cureţe. Tras la faţă, Novak tresări de durere.
— Dumneavoastră ce părere aveţi despre ce ni s-a întâmplat? întrebă el, încercând să uite de durere.
— Poate am trecut la „cercetare”, zise Kiv, folosind expresia folosită de unitatea lui pentru misiunile de recunoaştere, şi-am fost depistaţi.
— Poate. Novak tresări din nou. Dar, după schiţele lui Yadon, am trecut printr-un adevărat măcel. Pe câmpul de luptă, o belea vine după alta. Ni s-ar fi putut ordona să „trecem la acţiune” – atac ţintit, poate asupra unui post de comandă, şi lucrurile au luat-o razna.
Kiv scutură din umeri.
— O să aflăm cât de curând.
Novak îşi îndoi genunchiul de mai multe ori. Scârţâitul nu se mai auzea atât de tare. Oftă.
— Mulţumesc, domnule. Mă descurc eu mai departe.
— Eşti sigur?
Novak înclină afirmativ din cap. Scoase un petec de plastic şi-l lipi peste tăietura din picior.
— Stau eu primul de pază, se oferi Kiv. La noapte plecăm. Bău din bidon şi urmări cum se îmblânzeşte vremea în lumina cenuşie a zorilor. Tu ce-ţi aminteşti?
— Trasoare, răspunse Novak, cu vocea pătrunsă de teamă. Am căzut într-o groapă.
Kiv avu frânturi de memorie reziduală: îşi aminti cum căzuse în noaptea aceea şi aterizase în beznă. Întocmai ca în paginile pline de cerneală ale lui Yadon.
— A fost ca un desant, se auzi vorbind.
Tăcură amândoi o vreme, sub soarele tot mai fierbinte al deşertului.
— Am scris un program utilitar, rosti Novak la un moment dat. În caz de nevoie…
— Pentru ce?
— Odată ce găsim unitatea şi reuşim să accesăm fişierele, trimitem copiile datelor la un site sigur, on-line. Dacă Pierce ajunge la noi, utilitarul meu are un comutator pentru oprire automată. Fişierele ar pleca la plimbare prin Reţea. Dacă Pierce ar afla despre el, s-ar da bătut. Novak bătu cu degetul mare în rucsacul lui. De-asta am cumpărat antena de satelit.
Kiv încuviinţă. Scană orizontul cu binoclul şi observă mişcare în partea de est.
— Care-i treaba? întrebă Novak.
— Se îndepărtează mine. Operaţiuni pe scară largă. Kiv desfăşură un fişier-hartă din cipul său implantat. Un contur digital se suprapuse peste câmpul său vizual. Trebuie să existe o altă cale.
— Mai avem nişte baterii pe bază de siliciu. Am putea să ne târguim cu localnicii.
— Ştiu şi eu…
Kiv îşi cântări opţiunile. Avea de ales între a fi expus pe un câmp de mine sau politicii tribale.
#
În a treia noapte, patrulele şi piciorul ţeapăn al lui Novak le scăzură simţitor ritmul de înaintare. Kiv se aruncă la pământ înainte ca elicopterul să le treacă pe deasupra capetelor. Aşteptă să execute un cerc complet, îi dădu timp să se îndepărteze suficient, apoi îl ajută pe Novak să se ridice în picioare. Probabil că i se uzase petecul de la picior.
— Hai, îi şopti, târându-l, mai avem puţin până la frontieră.
Îşi înfrânse extenuarea şi rezistă vântului muşcător, urcând o dună mai mare. Îşi lăsară amândoi rucsacurile jos şi se urcară în vârful ei.
Mai multe transportoare cu şenile hurducăiau dincolo de fâşiile de bandă fosforescentă şi sârma ghimpată.
— Drace, e mai rău decât am crezut, spuse Novak, referindu-se la activitatea de pe câmpul de mine. Eu zic să facem un târg cu localnicii.
Dintre toate triburile întâlnite, Adari descindeau dintr-o rasă mixtă de mercenari care exista de mult, dinainte de apariţia coloniilor.
— Dă-l naibii de târg. Ne descurcăm şi singuri.
Novak îi făcu semn că se apropie un pericol.
Apărură câteva siluete în straie tipice deşertului, dotate cu arme cu energie cinetică. Kiv le urmări trecând, până când auzi declicul unui cocoş în spatele lui. Se răsuci încet.
Un băiat în jur de treisprezece ani îl ţintea cu un pistol semiautomat, adoptând poziţia unui soldat bine instruit. Faţa lui vopsită în negru îi scotea în evidenţă albul ochilor.
#
Mirosul de transpiraţie şi condimente din cortul aglomerat era atât de puternic, încât lui Kiv i se părea că-i pătrunde şi în gură. Se aşeză stânjenit cu faţa la bătrâni, în mijlocul unui covor roşu ţesut manual, vechi şi ros. Ceilalţi, la stânga şi la dreapta lui, îi goliră pachetele şi scoaseră detectoarele manuale de muniţie. Şuşotiră agitaţi între ei:
— O, dacă le-am fi avut pe astea mai repede! se lamentă bătrânul cu glas gros. Faţa i se încreţi ca o piele uzată. Măcar sunt de încredere.
Kiv constată că mai multe persoane din jurul lui îşi pierduseră câte un membru. Avu senzaţia că-i aterizează pe burtă un bloc de gheaţă.
Bătrânul scoase un notebook şi-l studie puţin pe Kiv.
— Se pare că te caută guvernul tău.
Îi arătă lui Kiv o scurtă descriere a lui şi a lui Novak. Pierce, îşi zise Kiv. Se întrebă ce recompensă erau agenţii dispuşi să plătească pentru ei.
— Ce căutaţi aici? întrebă un bătrân.
— Ne îndreptam spre Ariah, răspunse Kiv.
— Aţi fost acolo, la Bătălia de la Ariah?
— Din câte ştiu eu, da.
Bătrânul se încruntă.
— Ce vrei să spui?
— Guvernul ne-a şters majoritatea amintirilor despre bătălie.
— Republica face asemenea grozăvii? se miră bătrânul.
Kiv încuviinţă în tăcere.
Cei aflaţi în cort începură să se agite.
— Dacă le fac asta propriilor luptători, vorbi unul din ei, atunci ce-i opreşte să le şteargă şi altora memoria?
— S-ar putea să ne vină rândul şi nouă! sări un altul, arătând supărat spre Kiv. Ne-au făcut destule. La dracu cu Republica, la dracu’ şi cu tine!
— Gura! îl potoli bătrânul.
Cearta se stinse în pălăvrăgeala leneşă din fundal.
— Există şansa de a ne aminti ce ni s-a întâmplat odată ce ajungem în Ariah, spuse Kiv. Nu voia nici să dezvăluie ceva despre unitatea de disc, nici ca Adari să vrea să pună mâna pe ea. Căutăm o fetiţă joffană care s-ar putea afla într-o tabără de refugiaţi.
— O ştiu pe fetiţa de care vorbeşti, rosti bătrânul, cu interes crescut. Am văzut-o acolo. O cheamă Hannah. E una dintre supravieţuitori.
— A spus ceva? îl întrebă Kiv, nerăbdător.
— Foarte puţine. Avea o privire stranie, se holba întruna în gol. Cunosc foarte bine privirea asta. Parcă văzuse moartea de nenumărate ori. Sătenii erau foarte supăraţi că nu-i avertizase nimeni. Pe câmpul de luptă se zvonea că Sarska dăduseră năvală ca să-i măcelărească pe toţi. Fata a reuşit să scape. Apoi a văzut cum vin stafii din cer.
— Camuflaj optic, zise Kiv absent, punând lucrurile cap la cap.
Îşi imagină cele auzite de la bătrân, apoi se pierdu el însuşi în visul repetat, cel cu căderea din cer.
— Voi aţi fost stafiile alea? se miră bătrânul.
Kiv clipi. Probabil că fusese echipa lui. Simţi un nod în stomac.
— Tot ce se poate. Altceva ce s-a mai întâmplat?
— Una din stafii şi-a arătat faţa. Era acoperită cu vopsea cenuşie. Fata le-a arătat ce se întâmplă în satul lor şi stafiile i-au nimicit pe toţi Sarska de-acolo. Aşa cum fac stafiile.
— Să nu uităm de lupta noastră cu Sarska, interveni un alt bătrân din dreapta celuilalt. Luptătorii aceştia poate că sunt din Republică, dar au luptat cu onoare. Duşmanul duşmanului nostru e prietenul nostru.
— Să ţi se şteargă amintirile e o soartă mai cruntă decât moartea. Închipuiţi-vă ce le va face guvernul lor.
Bătrânul scoase un mârâit. Se uita când la desene, când la scurta prezentare a celor doi.
— Asta schimbă lucrurile.
În sfârşit, trecem la fapte, îşi zise Kiv. Dacă ar fi ştiut Yadon ce departe ajunseseră desenele lui…
— Eu zic să supunem la vot! se auzi un glas.
Ceilalţi se puseră iar pe ceartă, de data asta mai tare. Bătrânul se uită la Kiv, apoi făcu semn să fie luat de-acolo. Doi bărbaţi din spate îl scoaseră afară în grabă şi-l duseră lângă Novak, care era păzit.
— Cum a fost? îl întrebă Novak.
Îi ieşiră aburi din gură în aerul rece.
— Bine, răspunse Kiv. Cred. Se aşeză. Se ceartă dacă să ne lase să plecăm sau să ne dea pe mâna lui Pierce.
Băiatul Adari, cel care-l ţintise cu arma, stătea lângă ei şi mânca ultimul baton de ciocolată al lui Novak.
— Minunat, comentă Novak.
Kiv îi povesti ce discutase cu bătrânii. Absorbind informaţiile, Novak păru neatent.
— Înseamnă că „am trecut la acţiune” şi-am acţionat în stil mare.
— Mda… Cum ţi-e piciorul?
— Am aflat cum e să ai artrită.
Aşteptară două ore, apoi unul din bătrâni le făcu semn să intre în cort. Kiv oftă şi se supuse. Înăuntru, văzu o hartă întinsă pe un preş.
Bătrânul le aruncă tuturor o privire ezitantă, după aceea se uită drept în ochii lui Kiv şi bătu cu degetul pe un pătrăţel de caroiaj.
— Există o cale, dar pe mâine se prevede o furtună de nisip.
Asta-i bine, se gândi Kiv. Nu vor fi patrule. Totuşi, furtunile din regiune erau necruţătoare.
— Atunci ar trebui să ne grăbim.
#
Cei din tribul Adari îi conduseră la o ravenă adâncă, neregulată şi lată de cincizeci de metri. Kiv plănuise să treacă frontiera deghizat în stil Adari, în uniformă de camuflaj şi echipament protector. Îşi dăduse cu vopsea neagră pe la ochi, sporind efectul de camuflaj. O treabă costisitoare, bineînţeles. Îi lăsase fără baterii.
— În regulă, spuse el. Să-i dăm drumul.
Detectorul ţiui în mâna băiatului.
— Stai.
Luă o mână de nisip şi-l aruncă în faţa lor. În lumina slabă a zorilor, sclipiră scurt mai multe fire de declanşare. Pierce şi slugoii lui nu stătuseră cu mâinile în sân.
— Ne-ai salvat, remarcă Novak. De-aici ne descurcăm singuri.
Băiatul ridică ochii spre ei şi îi salută.
— Dacă vă întoarceţi tot pe-aici, o să ne amintim de voi.
În limbajul deşertului, tocmai le făcuse un compliment. Kiv îi răspunse la fel, apoi se despărţiră.
Kiv şi Novak porniră cu grijă de o parte şi de alta a cărării.
Temperatura creştea pe măsură ce soarele urca pe cer. Pe la prânz, adierea se transformase într-un vânt aspru, care lovea în ei cu praf şi pietre. Bătea mai tare şi mai repede decât crezuse Kiv. Se temea ca pietrele să nu atingă firele de declanşare din faţa lor.
— Ar trebui să ne întoarcem.
— Aproape că am ajuns, strigă Novak.
Ravena se termina într-un nor de nisip. Kiv îi făcu semn să se retragă.
O mină explodă la câteva sute de metri în faţa lor. Se aruncară pe burtă. Pământul se cutremură şi începură să cadă pietre în jurul lor. Deasupra capetelor le şuierau şrapnele. Kiv auzi zgomot de fire pocnind.
— Vine! ţipă el.
Unda de şoc îl azvârli în aer şi-l izbi de ceva dur. Leşină. Când se trezi, simţi o durere fierbinte în partea dreaptă. Îi ţiuiau urechile. Vântul ascundea soarele în spatele unor vârtejuri de praf negre, tot mai intense.
Apăru o siluetă măruntă şi îi ceru să se ridice. În mintea lui, vocea îi răsună ca un glas de copil. Poate din cauza loviturii la cap sau a calmantului pe care tocmai i-l injecta Novak. Tovarăşul său îi ţipa în urechi, dar parcă îi vorbea de la distanţă mare. Îi vârî o curea între dinţi. Kiv muşcă tare din ea când îi scoase bucăţi de şrapnel din carne. Era să leşine din nou.
Silueta dispăru şi reapăru, căpătând, pe măsură ce se apropia, forma unei fetiţe.
— Hai! i se adresă ea. Am promis.
— Ce-am promis? întrebă Kiv. Hannah?
— Cine? se miră Kiv. Scrută aerul tulburat de furtună, dar nu văzu pe nimeni. Înveli pieptul lui Kiv cu un bandaj strâns. La dracu, eşti lovit rău.
Kiv clătină din cap. Se temea să nu-şi piardă iar cunoştinţa.
— Trebuie să plecăm! ţipă fata.
Kiv întinse mâna spre ea, dar Novak îl ţintui pe spate.
— Trebuie să aşteptăm până trece furtuna.
Hannah dispăru treptat, înghiţită de întuneric.
#
Kiv se trezi din nou. Furtuna se potolea şi el desluşi conturul vag al ravenei. Se ridică în picioare şi-şi adună toate puterile ca să înainteze de-a lungul pantei pietroase. Novak îi blocă drumul.
— Nu eşti în stare să mergi.
— Pierce ne pândeşte. O să ne acopere furtuna. Nu mai avem timp.
Hannah. Nu avea de gând s-o piardă. Se simţi mai motivat decât oricând altădată, lucru care-l mira şi-l speria în acelaşi timp.
— Să mergem!
Se ajutară reciproc să înainteze şi trecură cu paşi clătinaţi prin gura căscată a ravenei. Cum nu vedea nimic în faţă, Kiv se temea că se vor învârti în cerc pe câmp. Trase cu greu aer în piept prin fular. Se pierdu complet în timp şi spaţiu, până când se lovi de un obiect care i se păru a fi un stâlp.
— Ce-i asta? întrebă Novak.
— Nu sunt sigur. Simţi ceva tare sub tălpile bocancilor, ca şi când ar fi călcat pe trotuar.
Ceaţa se destrămă suficient cât să se poată orienta. Miji ochii spre un indicator pe care scria: Ariah, 10 km.
#
Furtuna se domoli. O vale presărată cu tufe scunde şi iarbă sălbatică luă locul deşertului. Evitând drumul principal, Kiv şi Novak o luară pe la marginea unei ferme de alge şi ajunseră în tabăra refugiaţilor, plini de praf. Joffanii se apropiară de ei din spatele corturilor albe, al containerelor şi-al labirintului de sfori pentru întins rufe.
Kiv mai avea puţin şi se prăbuşea. Îl dobora insomnia. Clipea ca să nu-l cuprindă ameţeala. Efectul calmantului se stingea. Îl durea cumplit capul şi rana provocată de şrapnel.
— Am reuşit, domnule, îi spuse Novak, ajutându-l să înainteze.
Oamenii se adunară în jurul lor, ezitanţi, nedumeriţi. Unii arătau cu degetul spre ei, alţii şuşoteau în kahren, limba lor. Cei mai mulţi ascundeau arme pe sub haine. Atmosfera devenea tot mai încordată.
— Avem nevoie de un doctor, rosti Novak, lăsându-şi vocea să-i trădeze graba.
— Ne ocupăm noi de rănile voastre deocamdată, spuse Pierce.
Îmbrăcat în uniforme speciale pentru deşert, el şi cinci oameni de-ai lui ieşiră din mulţime purtând arme cu fascicule de particule.
— Ticălosule, murmură Kiv.
Căzu în genunchi, extenuat. Îşi activă implantul din creier. <Comandă: iniţializare.> Implantul scoase un bâzâit, amplificându-i durerea de cap. <Execută.> O bară de stare se umplu treptat în câmpul său vizual, pe măsură ce fişierele erau şterse din sistemul de operare.
Pierce rânji.
— Mă mir că aţi ajuns până aici.
Kiv se uită în ţeava armei lui Pierce. O singură dată să tragă şi l-ar doborî.
— Vino cu noi, Kiv.
Vino cu noi.
Kiv simţi că porneşte declanşatorul. Nu, îşi zise. Durerea. Concentrează-te pe durere!
— Unde e, Kiv? îl întrebă Pierce pe un ton categoric. Cui ai dat-o?
Kiv o zări pe Hannah în mulţime. Purta o rochie albastră şi o jachetă neagră, mult prea mare pentru ea. Fata se uita la el lung, cu ochii deschişi larg, a recunoaştere. Stătea lângă o femeie îmbrăcată într-o jachetă maro şi pantaloni verzi, cu buzunare aplicate.
— Du-te dracului, Pierce, spuse Kiv, scuipând.
Vino cu noi.
Nu-şi mai putu controla corpul. Arătă cu mâna stângă spre Hannah. Pierce se întoarse.
Novak se întinse şi-l apucă de braţ. Unul din agenţi trase în el. Novak căzu, doborându-l pe şi pe Kiv la pământ. Îmi pare rău, Novak, îşi zise Kiv. Se luptă să iasă din transă. Fugi, Hannah.
Fetiţa se ascunse în spatele tinerei care-şi duse mâna în haină şi fluieră puternic. Oamenii scoaseră la iveală carabine şi pistoale, ochindu-i pe Pierce şi oamenii lui. Închizătoarele pocniră.
Pierce se făcu alb la faţă. Se uită pieziş la mulţime.
— Aruncaţi armele. Treaba asta nu vă priveşte pe voi.
— Am îndurat destule din cauza ta, agent Man, îi spuse femeia, aruncându-i o privire cruntă şi lipindu-i un pistol mitralieră de cap.
— Nu plecăm până nu primim lucrul pentru care am venit, rosti Pierce pe un ton categoric.
— Nu e nimic aici! strigă femeia.
Poftim? vru să întrebe Kiv, dar nu-şi putu deschide gura.
— Nimic! repetă femeia. A fost destul de rău că, în timpul războiului, Republica n-a catadicsit să ne avertizeze de atacul Sarska. Nu suntem decât o colonie de joffani. Ce vă pasă vouă de noi?
— S-au comis greşeli, recunoscu Pierce. Dar v-am compensat pierderile.
Hannah vru să fugă la Kiv, dar femeia o ţinu în loc.
— Şi aşa ne răsplătiţi? Ne scoateţi din casele noastre şi ne târâţi în tabăra asta ca pe-o cireadă de vite? Veniţi cu buldozerele şi scormoniţi peste tot, ne distrugeţi culturile, până şi morţii ni-i răvăşiţi! Pe urmă ne „anchetaţi” ca şi când v-am fi prizonieri. Ne-am săturat! Căraţi-vă de-aici! Toţi!
— O să trimitem o garnizoană, ameninţă Pierce. Am putea bloca ajutoarele pe are le primiţi. Nu vă înrăutăţiţi situaţia. Haideţi, lăsaţi armele.
— Nu mai vrem „ajutoarele” voastre. Şi, dacă e să murim luptând, măcar s-o facem cu demnitate.
— Dacă aţi reuşit să faceţi rost de arme prin contrabandă, atunci primiţi ceea ce meritaţi. O să vă spulberăm valea!
— Asta e cea mai mică grijă a noastră. Am adus ziarişti pe ascuns aici. S-au documentat în legătură cu tot ce s-a întâmplat. Acum au plecat. Dacă aţi venit după ceva anume, atunci după ei ar fi trebuit să veniţi!
Pierce coborî arma; un spasm de nervozitate îi scutură obrazul.
— Pe cei doi bărbaţi îi luăm cu noi, spuse el, referindu-se la Kiv şi Novak.
— Nu în starea în care sunt acum. Ei rămân. Restul, dispăreţi din faţa noastră!
Nimic, gândurile lui Kiv se stinseră, copleşite de durere. Nu e nimic aici? I se învârtea capul.
#
Îl trezi un sunet de avertizare constant şi mirosul de spirt. Avea gust de cocleală în gură. Clipi ca să-şi limpezească privirea înceţoşată. Câteva siluete căpătară contur. Dintr-o pungă de perfuzie se scurgeau picături. Siluetele se învârteau în jurul lui, blocând lumina răspândită de tuburile cu neon care atârnau din tavanul cortului. În infirmeria improvizată, patul se lăsa sub greutatea sa. Simţi un ac în braţul stâng şi electrozi lipiţi de piept, apoi văzu că e îmbrăcat într-o pijama de spital pe sub pătura verde şi aspră.
— Domnule? auzi o voce familiară.
Kiv se frecă la ochi. Novak avea pe frunte o vânătaie mare cât pumnul, probabil de la un fascicul de particule. Altfel, părea să fie teafăr. Hannah şi femeia tânără i se alăturară.
— Cât am zăcut inconştient? îi întrebă, simţind o durere în gât.
— Două zile, răspunse Novak. Arătă cu degetul spre femeie. Ea e Gavriel, mătuşa lui Hannah.
Gavriel îi întinse mâna.
— E o adevărată onoare să vă cunosc, domnule locotenent.
— Spune-mi Det.
Îşi strânseră mâinile. Kiv cercetă din ochi infirmeria.
— Agenţii au părăsit tabăra la scurtă vreme după ce te-am internat. Se vor întoarce cu întăriri. Ne-am făcut deja bagajele.
— Vestea despre cele petrecute aici s-a răspândit ca un virus, spuse Novak. Aşa am mai câştigat puţin timp. Ministerul Apărării a programat o conferinţă de presă astăzi.
— Sunt convins că are de dat o grămadă de explicaţii, vorbi Kiv, apoi se întoarse către Gavriel. Îmi pare rău că v-am provocat necazuri.
Gavriel îi făcu semn să se liniştească.
— Ne cerem scuze că am întârziat când aţi venit. Hannah era singura care-ţi văzuse faţa în război. Am aşteptat semnalul ei. Trebuia să fim siguri că eşti tu.
Kiv încuviinţă din cap.
— Măcar atât am putut face, mai spuse Gavriel. Îţi datorăm viaţa.
— Aşadar, n-am lăsat nimic în urmă? întrebă Kiv.
Novak zâmbi larg. Scoase un card negru – unitatea de disc. Kiv ridică din sprânceană. Când se sculă în capul oaselor, rămase mirat de cât de înţepenit îi era trupul.
— Am promis, spuse Hannah.
Fetei îi lucea faţa de bucurie. Gavriel îi masă umerii.
— Da, da, chicoti ea. E ciudat, dar s-o ţinem ascunsă atâta vreme ne-a fost mai greu decât să facem rost de arme şi ziarişti.
— Mulţumesc, spuse Kiv.
— Şi acum? îl întrebă Novak. N-am fi în siguranţă dacă ne-am întoarce.
— Mai întâi, comunicăm datele lui Yadon şi celorlalţi.
— M-am ocupat deja de asta. Am încărcat cópii de rezervă cu antena de satelit. O să-i contactăm cât de repede.
— Aţi putea veni cu noi, spuse Gavriel.
— O să vă găsească, până la urmă, rosti Kiv.
— Nu şi dincolo de lumea asta. Ne-am pregătit cu toţii pentru zbor. După-masă soseşte un transportor de mărfuri.
— În ce direcţie pleacă?
— Ghilda n-a vrut să spună.
— Vrei să zici Ghilda Vânătorilor? Contrabandiştii?
Gavriel scutură din umeri.
— E mai bine decât soluţia cealaltă. Îşi împleti mâinile. Avem loc pentru amândoi.
Chipul fetiţei sclipi de încântare.
Kiv încuviinţă. De mult nu se mai simţise atât de fericit.
— Sunteţi pregătit? îl întrebă Novak, întinzându-i unitatea.
— Poţi să fii sigur că sunt.
Kiv luă unitatea. Nerăbdător, trase un cablu din capătul ei şi-l introduse în portul implantului său.
— Tu ai văzut? îl întrebă pe Novak.
— Da, ieri. A meritat totul, domnule.
Hannah îl prinse pe Kiv de mână.
— O să doară? îl întrebă.
— Nu ştiu.
Pe Kiv îl încercă un sentiment nou – aparţinea de locul acela, iar viitorul său era nesigur, dar promiţător. Inspiră adânc, expiră, apoi îşi descărcă trecutul în minte prin simpla apăsare a unui buton.
© Lael Salaets
Titlul original : „Black Side of Memory”.
Traducere de Antuza Genescu.
Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.
Lael Salaets este un autor american de science fiction, artist şi designer independent, fost puşcaş marin şi veteran al Războiului din Golful Persic. Este membru al Wordos, atelier literar al unor scriitori profesionişti.