Pentru Gershom, cel străin aici
Farurile maşinii mângâiau spinarea udă a şoselei decupând din întuneric porţiuni de asfalt pe care tremurau frunze moarte luate de vânt şi spălate de ploaie. Uneori se întâmpla să vadă lucind pe marginea drumului ochii fosforescenţi ai vreunei pisici şi atunci talpa piciorului drept apăsa mai puţin pedala de acceleraţie, pentru că ştia cât de îndurerată privea Claudia trupurile animalelor ucise de maşini…
„S-a dus şi vara asta!” gândi Emanuel sorbind mirosul de aer ud şi răcoros pe care ventilatoarele de la bord îl strecurau înăuntru. Arborii prinseseră deja culoarea aceea roşu-ruginie care îl uimea în fiecare an, ploua mai des, ajungea acasă pe întuneric în fiecare seară…
Melodia transmisă la radio începu să-şi piardă din claritate: se apropia de curba cea mare de pe Dealul Negru, iar acolo semnalul nu ajungea. Treptat, paraziţii înlocuiră muzica. Îi ascultă curios, ştia că sunt glasuri care bântuie Universul, ecouri îndepărtate ale Marii Explozii… mici scântei sonore călătorind ca şi el spre eternitate… Privi în partea dreaptă la luminile cătunelor din adâncul văii, care, din cauza întunericului şi a vitezei autovehicolului, păreau ele însele în deplasare. Oricare dintre luminiţe însemna o aşezare omenească, o istorie, o poveste… Dar trebuia să te apropii mult mai mult pentru ca să desluşeşti povestea. Mult mai mult. Dacă nu, ar fi rămas ceea ce erau – lumini fugind în dreptul ferestrei, paraziţi călătorind în spaţiu, Emanuel călătorind spre eternitate…
Şirul gândurilor îi fu întrerupt de senzaţia neaşteptată de plutire, simţi spatele maşinii trăgând spre dreapta, roţile alunecând oblic şi, în acelaşi timp un val fierbinte de sânge inundându-i membrele. Era în plin derapaj, avea să izbească parapetul, iar la viteza cu care se deplasa sigur va zbura pe deasupra lui, precum o exotică pasăre noctură din tablă şi fier şi se va rostogoli în gura deschisă a prăpastiei, retezând dramatic vârfurile salcâmilor ca un avion în picaj. Emanuel vedea scena de parcă s-ar fi uitat la un film de acţiune, însă prezenţa de spirit nu-l părăsise de tot: evită să calce frâna, coborî într-o viteză inferioară pentru frână de motor şi nici nu vizualiză bine salcâmii pe care i-ar fi rupt în cădere, că deja incidentul se terminase, oprise Fordul la treizeci de centimetri de parapet, nimic nu fusese atins, doar inima lui bătea nebuneşte. Şi transpirase.
În faţă, pe şosea, licăriră luminile unei maşini venind din sens opus. Celălalt participant la trafic semnaliză atenţionându-l că are faza lungă aprinsă.
– Ba pe mă-ta! mormăi şi porni din nou.
Probabil fusese o pată de ulei pe asfalt. Altfel nu avea cum să derapeze ca la patinoar. Respiră adânc şi continuă călătoria. După un kilometru viră la dreapta şi se înscrise pe drumul judeţean care traversa comuna lui. Trecu pe lângă casa de rugăciune a adventiştilor, pe lângă magazinul lui Tănţoi – unde o reclamă la Heineken clipea îmbiind şoferii la un popas contravenţional, apoi, după alt kilometru, lăsă în urmă şi luminile de la geamurile aburite ale bombei lui Chikimearcă unde seara se juca barbut şi biliard, iar în dimineţile însorite băieţii mahmuri se reculegeau pescuind în heleşteul din spatele cârciumii… După încă două sute de metri mai viră o dată la dreapta şi părăsi şoseaua asfaltată, iar pneurile scrâşniră pe drumul pietros de ţară. Sus, pe deal, înşirate printre pâlcuri rare de pădure, erau case cu ferestre luminate, case ca nişte cuiburi, iar căminul lui era acolo, aşteptându-l. Ce bine era să mergi acasă! Îşi amintea de perioada de anul trecut când lipsise o lună pentru cursurile de specializare. Parcă cineva i-ar fi tăiat legătura cu pământul… Avea nevoie ca Anteu să-şi atingă zi de zi pământul natal, altfel îi secau forţele.
Străbătu ultimele sute de metri cu viteză redusă, ca de obicei. Uliţa lor urca lin spre mijlocul dealului şerpuind printre arbuşti de păducel şi salcâm. Însă de la cotitură încolo creşteau de-o parte şi de alta a drumului opt stejari viguroşi de care era tare mândru: arătau exact ca la un conac boieresc – şi se potriveau aşa de bine cu maiestatea sobră a casei! Doar el o proiectase, el îi gândise formele, liniile, unduirile – aşa cum visezi la o femeie frumoasă… El o construise cu elanul tânărului arhitect, pe când era şi tânăr, nu doar arhitect, şi plin de elan… O construise pentru Ileana…
I-ar fi plăcut să-i vadă strălucind toate ferestrele, să se înscrie şi cuibul său în istoria luminilor călătoare pe care le admirase în seara aceea de-a lungul şoselei… Însă Claudia uita, sau pretindea că uită să aprindă becurile pe terasă. Zicea că se adună insecte. Strâmbă din nas fără să-şi dea seama: îl irita până şi cuvântul: insecte! Erau fluturi de noapte spectaculoşi, bondari emailaţi cu viaţă solitară şi creaturi transparente cu aripi moi ce veneau parcă să se încarce din energia luminii artificiale. Ce rău puteau săvârşi? Mda, din cauza lor nu avea decât să orbecăie, aşa voia Claudia…
În lumina farurilor drumeagul părea oarecum ciudat, dar trecând zi de zi pe acolo poate că nu îl mai vedea cu adevărat, nu-i aşa? Uite, de exemplu nici nu băgase de seamă că vecinul Georgel întinsese un gard de plasă de-a lungul livezii de pe dreapta… Iar gluga aceea de coceni… Ce naiba căuta acolo, pe proprietatea lui? Putea să jure că de dimineaţă n-o văzuse!
Primul semnal de nelinişte îl primi însă cu adevărat doar după ce opri maşina. Mai avea de parcurs pe jos o alee cimentată până în pragul casei, dar nu numai că aleea nu se desluşea acolo unde s-ar fi aşteptat să calce pe ea, însă nici casa nu se vedea deloc, nici măcar aşa ca o siluetă întunecată, presupunând că nevastă-sa se uita la televizor cu luminile stinse… Trânti portiera şi se răsuci în stânga şi în dreapta. De când îşi propusese să ia o lanternă în maşină! Aşteptă să i se obişnuiască pupilele cu întunericul şi privi din nou în jur. Norii care îl plouaseră pe Dealul Negru rămăseseră în urmă, deasupra lui licăreau timid stelele. Sentimentul de inexplicabilă nelinişte se amplifică: conturul întunecat al pădurii care creştea în spatele casei i se părea nefamiliar. Unde era teiul cel înalt, teiul mai bătrân decât el însuşi? Tuşi încurcat şi pipăi cu talpa pantofilor săi eleganţi în căutarea cimentului izbăvitor de pe alee. Dar nu era. Se întoarse în maşină şi aprinse farurile. Ce-o să-i facă Claudiei!
Numai că în lumina farurilor se lămuri: o apucase pe un drum greşit, fir-ar să fie! Cel mai probabil când părăsise şoseaua asfaltată, virase la dreapta fie prea repede, fie după ce trecuse deja de intrarea corectă.
Se întoarse nervos toată distanţa până la drumul judeţean. Când să iasă pe şosea, desluşi pe cealaltă parte adăpostul albastru al staţiei de autobuz. Păi, era la intrarea corectă! Cum era posibil să se rătăcească pe o distanţă de cinci sute de metri? Poate mai bine n-o să-i spună Claudiei nimic. I-ar fi dat ocazia să râdă întorcându-i moneda, că prea o ironizase de atâtea ori pentru incapacitatea ei de-a se orienta…
Se întoarse pe drumeagul de ţară, foarte atent la toate reperele: casa lui Dorel pe dreapta, casa lui Nelu pe stânga, casa lui Georgel, apoi, la răspântie era troiţa. Până aici, toate bune şi la locul lor, dar când intra pe uliţa ce ducea spre casă, apăreau ciudăţeniile. Un gard de plasă din sârmă pe care nu-l mai văzuse, o glugă imensă de coceni pe terenul său (sau despre care credea că îi aparţine), stejarii care trebuia să fie opt la număr erau doar cinci şi… lipsa… absenţa absolut inexplicabilă a casei.
Perplexitatea rodea un gol dureros în mijlocul pieptului său. Ce se petrecea? Oare se lovise la cap? Uitase unde locuieşte?
Emanuel îşi lipi fruntea de volan şi strânse pleoapele. Avea lacrimi în colţul ochilor, lacrimi de enervare şi neputinţă. Lăsă maşina unde era, coborî pe jos până la troiţă şi se întoarse. Rezultatul era acelaşi: casa lui fusese ştearsă de pe faţa pământului.
Atunci îşi aminti de telefon. Chiar era tulburat de nu se gândise la această soluţie mai devreme: o să sune acasă să-i zică nevesti-sii să aprindă dracului toate luminile aşa încât să fie în stare să-şi descopere casa. Iar ea o să râdă câteva săptămâni şi îl va tachina pentru asta tot restul vieţii, da.
Formă numărul Claudiei, dar o voce neutră îl anunţă că respectivul număr era nealocat. Încercă din nou şi primi acelaşi răspuns. Formă numărul telefonului fix. Avea să-l lase să sune până când ea îl va auzi, chiar dacă ar dormi la televizor urmărind cel mai zgomotos film turnat în toată istoria cinematografiei!
După cinci apeluri cineva ridică receptorul. Dar nu era Claudia, ci un bătrânel ostenit şi puţin confuz pe care îl mai deranjă încă de două ori, până când se convinse de adevărul aberant că numărul lor de telefon fix, care fusese al lor până în dimineaţa acelei zile când vorbise pentru ultima oară cu Claudia, acum suna la altcineva.
Îl durea capul de enervare.
Oare Claudia nu vedea că soţul ei, cel care îi aduce acasă bani cu nemiluita şi o ţine ca pe o prinţesă, omul de care şi-a legat viaţa, prostănacul acela nu mai ajunge acasă?! Ea de ce nu-l sună? De ce nu este îngrijorată aşa ca alte soţii? Pe Marian îl sună întruna nevastă-sa. Şi, deşi sunt căsătoriţi de şase ani, el încă se înroşeşte la faţă când vorbeşte cu ea şi îi sclipesc ochii. Iar pe el nu-l sună nimeni nici când e pe punctul de a dispărea în neant! Dumnezeule!
Mai privi de două ori spre cer de unde nu-i veni niciun răspuns, după care se simţi atât de dezarmat de situaţia nemaivăzută, încât capitulă: intră în automobil pe partea dreaptă, lăsă jos scaunul de lângă şofer şi încercă să adoarmă. Desigur că mâine costumul va fi mototolit, dar se va trezi foarte devreme şi, pe lumină, îşi va găsi casa şi se va schimba înainte de a pleca la birou.
Încercă să îşi ţină ochii închişi, numai că simţea nevoia de neînlăturat de a privi spre locul unde ar fi trebuit să se afle casa. Îşi aminti de perioada când o construise. Ce vremuri! Pe atunci mai exista casa cea bătrânească, iar el locuise acolo timp de un an ca să supravegheze îndeaproape lucrările. Era primul său proiect, ce entuziast şi ce nerăbdător fusese! După ce plecau muncitorii şi rămânea singur pe şantier îşi exersa privirea aceea specială de „vedere în viitor”. Vizualiza casa deja terminată, ştia unde va amplasa mobilierul de grădină, unde va creşte bujorul-copac pe care i-l promisese mama unui coleg, unde va planta mesteacănul aşa încât să filtreze lumina prea crudă a răsăritului intrând pe geamul bibliotecii…
Se hrănea cu vise, dar nu era cea mai consistentă hrană, cea de care chiar şi aşa nu te saturi niciodată? Şi pe atunci, pe când rămânea singur după plecarea muncitorilor şi mai spăla vreo roabă murdară de ciment sau mai consolida vreo schelă, nici nu credea că are de-a face cu vise: totul urma să se împlinească, era doar o chestiune de timp…
Rămânea până noaptea târziu afară şi îşi admira casa neterminată amintindu-şi de cuvintele unui profesor ţicnit de la facultate care avea pentru el o slăbiciune şi începuse să-l tot cheme în cabinetul său. Îi debita poveşti despre echilibrarea energiilor unei clădiri, despre raportul dintre uşi şi ferestre, intrări şi ieşiri, despre punctul secret al oricărei construcţii, în care dacă se aplică o singură lovitură întregul edificiu se prăbuşeşte… La asta se gândea când rămânea până târziu sorbind dintr-o bere, prea obosit s-o bea dintr-o dată, prea fericit ca să doarmă. Uneori i se părea că vede efluvii misterioase rostogolindu-se prin golurile geamurilor şi uşilor, i se părea că spiritul clădirii stă să se nască în liniştea nopţii.
Iar acum… iată-l aici singur. Tot ce a construit, cărămizi şi vise laolaltă au dispărut…
Ultimele gânduri înainte a a adormi în poziţia chinuită în care se afla s-au îndreptat spre o povestire citită în liceu într-un almanah Anticipaţia. Era despre oameni care dispăreau căzând printre ochiurile straniei împletituri de spaţiu-timp… care, ca orice ţesătură, se mai lărgeşte… şi casa lui… printr-o asemenea gaură… a căzut în nefiinţă….
Soarele rece al dimineţii îl luă prin surprindere şi trebui să recunoască faptul că se înşelase când crezuse că nu va reuşi să adoarmă deloc. Se răsuci imediat şi privi în direcţia casei, aşteptând s-o vadă pe Claudia cu mâinile în şolduri mirându-se zgomotos. Dar inima îi fu străbătută de un fior, pentru că nici în lumina străvezie casa nu apăruse la locul ei. Acolo era doar coapsa golaşă a dealului acoperită cu frunze ruginii de stejar, cu smocuri de iarbă şi câţiva scaieţi violet. Emanuel coborî din maşină încercând să-şi pună oasele amorţite cap la cap. Se uită în jur cu multă atenţie. Locul semăna cu ceea ce aştepta el, dar nu era absolut identic. Desigur, grădina dispăruse şi ea. Nici mestecănul, nici tulpinile uscate ale bujorului-copac nu mai erau unde se aştepta să le găsească. Remarcase lipsa teiului celui înalt încă din noaptea precedentă… Hotărât, nu nimerise unde trebuia.
Încercă să-şi strângă nodul de la cravată, îşi scutură haina şi îşi netezi părul. Se urcă la volan şi conduse încet spre şosea.
Figura nesuferită de aseară se repeta. Ajungea cu bine până la troiţă, după care se părea că intră într-o lume diferită.
Porni radioul de la bord şi ascultă ştirile. Totul părea normal, nu auzea nimic care să-l intrige, care să-l facă să se suspecteze de oarece deranjamente mintale.
Opri maşina pe drumul de ţară. Îşi simţea gura uscată, ar fi băut o cafea, deşi se cam temea că trupul său a început să devină inconsistent şi nu va mai putea reţine nimic material. Dacă dispăruse casa, însemna că dispăruse tot ceea ce îl definea ca fiinţă, tot ce îl reprezenta ca om. Nu mai avea alte rădăcini. Nicio rudă în viaţă, niciun copil. Doar Claudia.
Privind aburii groşi pe care soarele îi trezea din apele Topologului ridicând spre cer o perdea opalescentă, Emanuel conştientiză pentru prima oară că nu cucerise inima Claudiei, aşa cum nici inima lui nu fusese cucerită de ea. Căsnicia lor se întemeia pe respect, bunătate şi amabilitate, un edificiu aparent solid, dar care fără dragoste ar fi putut să dispară la fel de uşor şi pe neaşteptate ca şi casa făcută din cărămizi, fier şi mortar…
În depărtare se auzi claxonul vesel al maşinii de pâine. Un afacerist local avusese ideea de a duce cumpărături la domiciliu bătrânilor care nu se mai puteau deplasa. Îi spunea „maşina de pâine”, dar aducea şi ulei, zahăr, bere, ţigări… Şi nu cumpărau doar bătrânii, se leneviseră şi femeile tinere, preferau să aştepte prăvălia ambulantă la poartă şi să plătească un pic mai scump pe produse, doar să nu plece pe jos câţiva kilometri până la magazin. În scurt timp vecinele vor apărea: Maria-Grasa, nevasta lui Dorel, Lina cu copilul în braţe, Luminiţa lui Georgel…
Îşi amintea totul, era evident că nu suferă de amnezie şi că nu se lovise la cap! Asta era bine, era grozav de bine, dar era foarte rău, ha, ha! râse Emanuel cu amărăciune. O să stea de vorbă cu vecinele. Trebuia ca ele să aibă o explicaţie pentru lipsa casei lui. Vreun eveniment demn de consemnat în Blue Book? Poate nu-şi plătise impozitele şi Fiscul descoperise o metodă nouă de a sancţiona contravenienţii? „Nu aţi plătit impozitul, vă confiscăm casa! Cu nevastă cu tot!”
– Sărut mâna, bună dimineaţa! o întâmpină el cu o bună dispoziţie cam forţată pe Luminiţa, prima care-şi făcuse apariţia cu sacoşa de cârpă fluturând.
– Mneaţa… mormăi femeia privind în lungul drumului.
– Doamna Luminiţa, aveţi idee ce s-a întâmplat aici?
Se hotărâse subit că o abordare directă e cea mai potrivită. Cu toate acestea, Luminiţa abia se uită spre el. Auzise poveşti că se cam bea tărie pe la casele din jur, dar era prima oră a dimineţii, sfinte dumnezeule!, de ce părea vecina atât de năucă?!
– Doamna Luminiţa, nu ştiţi ceva de casa mea? Mă recunoaşteţi, nu-i aşa? Sunt vecinul de sus, Emanuel Marcu…
– Io nu ştiu de ce vorbiţi, domnu. Nu vă cunosc. Pe cine căutaţi?
„Pe mine însumi!” îi veni să spună exasperat, dar se controlă.
– O să vă pară hazliu, dar nu reuşesc să ajung acasă. Nu găsesc casa.
– Aveţi adresa ieczată?
– Păi, doamna Luminiţa, aici locuiesc. Nu mă recunoaşteţi? Sunt Manu, vecinul dumneavoastră.
– Nu ştiu, domnu, ia vedeţi că mai vin nişte muieri, întrebaţi-le şi pe iele.
Emanuel reluă dialogul cu Maria lui Dorel care, deşi la început păru ceva mai volubilă, în scurt timp îi arunca priviri pline de suspiciune, iar Lina, în braţe cu plodul ei care nu putea să umble la patru ani, îl ignoră fără jenă, omiţând până şi să-i răspundă la salut. Într-o clipă realiză ridicolul situaţiei şi se enervă. De ce se simţea dintr-o dată atât de neajutorat? Încât să ajungă să cerşească atenţia acestor fiinţe inferioare de parcă ar fi fost un copil pierdut în supermarket! Dacă aici situaţia se prezenta albastră, va merge la birou, printre ai lui, avea cunoştinţe, relaţii, chiar şi un prieten… Va face lumină în toată afacerea asta. Pe când se urca la volan observă doi corbi rotindu-se deasupra luncii în cercuri largi, domoale, iar imaginea îl umplu de o tristeţe inexplicabilă pe care nu o mai resimţise decât în unele duminici ce păreau prea lungi.
Ajuns în plin centrul oraşului deja sentimentul neliniştitor de „ruptură a fiinţei” se mai atenuase. Ştia cine este şi unde vrea să meargă, recunoştea totul. Parcă maşina unde găsi un loc liber şi se îndreptă spre clădirea de birouri. Cum ar fi fost mai potrivit să-i spună lui Dănuţ? Direct sau mai pe ocolite? Ca să nu creadă c-a băut ceva sau că glumeşte…
Prima piedică i-o puse portarul. Ecusonul său nu era corespunzător, iar nea Milică pe care îl salutase grăbit în atâtea dimineţi nu părea să-şi amintească deloc de Emanuel Marcu. Totuşi îi permise intrarea după ce îi notă datele într-un registru.
Nici nu ajunsese bine la uşa liftului şi curajul său începu să descrească vertiginos. Avea impresia că realitatea din jur se acoperă încet, încet de praf. Când privirea colegului său alunecă pe lângă el, nu mai fost atât de surprins. Un fel de oboseală ciudată i se insinua în toate celulele corpului.
– Dar e imposibil să nu-ţi aminteşti de mine! insistă moale. Am făcut amândoi Arhitectura la Bucureşti… Ne ştim de-o veşnicie, omule!
Dănuţ ridică ochii spre el şi-l cercetă de parcă ar fi privit o reclamă strecurată într-un meci de fotbal.
– Arhitectura? Îi arătă cu pixul spre peretele de sticlă al biroului unde atârnau tot felul de afişe. Dacă aş fi fost arhitect nu mă omoram încercând să câştig un ban încheind asigurări. „Matterhorn Insurance – tot mai sus pentru dumneavoastră!”
– Dar aici e biroul de arhitectură Filip şi asociaţii. Am lucrat aici până ieri. Ieri am fost cu tine în pauza de prânz la cafeneaua de la parter şi am mâncat amândoi sandvişuri cu piept de pui şi varză, Dănuţ…
– Apreciez că ai fost atent la detalii, că te-ai documentat, dar show-ul tău nu ţine la o vulpe bătrână cum sunt eu. Amice, du-te şi fă-ţi numărul în altă parte, nu ştiu ce urmăreşti şi nu mă interesează să aflu. Dacă nu doreşti să închei vreo asigurare, scuteşte-mă, sunt ocupat. Şi să ştii că nu suport varza.
– Dănuţ…
– Pa!
Coborând scările, Emanuel se gândi că abia atunci a înţeles deplin dezamăgirea unei mirese părăsite la altar: era un amestec exploziv de furie, neputinţă, durere, spaimă, ruşine… Şi ce alte ingrediente sordide s-or mai fi găsit prin recuzita inimii sale… Efectiv nu mai avea unde să meargă. La parter văzu cafeneaua şi descoperi pe loc nu doar că ar bea o cafea mare, ci şi că îi era teribil de foame, iar un sandviş cu pui şi varză ar merge la fix, indiferent de opinia lui Dănuţ despre această legumă.
Comandă o cafea dublă şi un un sandviş mare. Nu se mai aştepta ca tanti Rica, ospătăriţa, să-l recunoască, de aceea tresări plin de speranţă când femeia obeză cu păr blond şi cu şorţ alb strălucitor, mare cât un cort, întins pe suprafaţa anterioară a corpului i se adresă cu amabilitate:
– Arăţi de parcă ţi s-ar fi înecat toate corăbiile, dragule. Necazuri?
Draga de tanti Rica! Vocea ei avea tonul mângâios al unei doici.
– Ah, tanti Rica, ce mă bucur! Necazuri e puţin spus. De-ai şti ce mi s-a întâmplat! Mi-a dispărut casa şi nimeni nu mă recunoaşte… Exprimă el toată supărarea în cea mai concisă formă. Dumneata eşti prima care ştii cine sunt.
– Dacă ştii de tanti Rica precis ai mai mâncat aici de multe ori, dragule, io însă nu pot să jur că te cunosc, mi s-o părut numa că eşti tare amărât pe-o dimineaţă aşa de senină.
– Sunt Emanuel Marcu de la biroul de arhitecţi, etajul cinci… Nu se poate să nu mă ştii!
– Îmi pare bine, dragule. Uite-ţi cafeaua, îţi aduc sandvişu imediat, că mi se pare că ai multă nevoie. Eşti galbin la faţă, poate era bine să mergi în dimineaţa asta la doctor, nu la birou’ de arhitecţi, auzi?
– Da, mulţumesc.
I se prăbuşise la pământ abia trezitul entuziasm precum aluatul de cozonaci al Claudiei la primul lor Crăciun împreună. Sorbi din cafeaua fierbinte, mâncă absent cele două felii de pâine cu pui şi varză între ele. Poate că primise un indiciu nesperat în această lume ostilă… Poate era bine să ţină seama de el. Şi-aşa nu avea altceva de făcut şi ideile îl părăsiseră cu totul. Avea să termine de mâncat şi va merge la domna Marinescu, medicul lor de familie, nici nu era prea departe, avea cabinetul în curtea Spitalului Vechi, la nebuni.
Devenise puţin circumspect, pentru că aici, în oraş, lucrurile nu mai erau întocmai cum le ştia. De exemplu pe strada General Magheru era sens unic, deşi până ieri se circulase în ambele sensuri, iar el se văzu pus în situaţia de-a viziona degetele prezentate vertical ale câtorva şoferi… Apoi, la colţ, cofetăria Liliacul dispăruse. Cu totul, aşa cum dispăruse şi casa lui. Pe locul ei se ridica un bloc cu magazin la parter. Era foarte posibil ca Spitalul Vechi şi cabinetul doamnei Marinescu să nu mai facă parte din ecuaţie…
Se opri în parcare. Privi câteva clipe în jur prin geamurile fumurii ale maşinii. Lumea de afară se rotea în ritmul ei obişnuit: pietoni, automobile, parcul Mircea cel Bătrân, dealul Capela, sunete de motoare, voci, frâne, portiere, fluierul unui poliţist, muzică revărsându-se de pe geamul unei case…
Încercă să-şi facă puţin curaj. Coborî şi porni agale pe trotuarul cu tei spre poarta spitalului. Cel puţin aici, nimic nu părea schimbat. Era aceeaşi clădire veche, vopsită cândva în portocaliu, acum cu două tonuri mai decolorată şi plină de praf, cu ferestre ovale şi ornamente de gips, cu alei pietruite şi copaci în curtea mare.
Tocmai pe când se opri în dreptul porţii încercând să observe eventualele schimbări, soarele pătrunse prin straturile fluide, mişcătoare de ceaţă. Totul era aşa cum se aştepta, nimic nu se schimbase. Un val de optimism îl străbătu şi împinse poarta de fier. Se gândi că era o splendidă zi de toamnă, cu aer călduţ, cu o culoare, cu un parfum şi o consistenţă ca ale jeleului de gutui.
Atunci se întâmplară deodată două lucruri. Privirea îi alunecă spre partea din stânga, dincolo de colţul clădirii, unde cu mirare descoperi un teren de joacă plin de copii şi în aceeaşi clipă auzi un glas inconfundabil pentru partea emoţională a minţii sale:
– Sandu, ai uitat? Vino înapoi, nu e voie!
Sandu era un băieţel de vreo zece ani cu o carte sub braţ şi era evident, după aerul său vinovat, că tocmai încercase să se furişeze pe o portiţă ce dădea în strada din spate.
Emanuel îşi desprinse privirea de la copil şi o îndreptă spre cea de la care plecase chemarea, lăsându-se călăuzit de un fir aproape vizibil. Emoţia îi ajunsese în palme şi de acolo în vârfurile degetelor pe care şi le simţea tremurând uşor. Era vocea Ilenei. Iar el o auzea din nou, după cincisprezece ani. O descoperi stând pe o bancă, înconjurată de mai mulţi copii. Imaginea ei îl străbătu cu viteză, luă cunoştinţă de acea prezenţă cu toată fiinţa, era ea, Ileana, totuşi ceva nu se potrivea. Purta negru, recunoştea veşmântul călugăresc, avea şi mătănii lungi prinse la cingătoarea din talie…
– Ileana!
Se apropiase fără să-şi dea seama, iar ea îl auzi.
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Eu… nu ştiu… eu căutam cabinetul doamnei doctor Marinescu… Dar nu mă recunoşti, Ileana?
– Vă rog să mă iertaţi, dar nu vă cunosc. Doamna Marinescu? Nu am auzit…
– Trebuie să mă recunoşti, Ileana. Tu nu poţi fi ca toţi ceilalţi. Am făcut Arhitectura la Bucureşti împreună, am…
Lăsă gândul neterminat. I se păru nedelicat să-i amintească aşa dintr-o dată că fuseseră iubiţi, dată fiind starea ei actuală. Ileana surâse şi mângâie creştetul uneia dintre fetiţele care îi stăteau în preajmă:
– Nu se poate. Eu am absolvit medicina în 2000.
Emanuel înghiţi în sec. De fapt, Ileana era prima dispariţie din viaţa lui. În vacanţa de după sesiunea de iarnă a anului 1998, colega lui de grupă, iubita lui, viitoarea sa soţie, nu a mai revenit la cursuri. Îi lăsase un singur bilet scurt: „Trebuie să am grijă de mama.” Evident că nu se mulţumise cu atât, a sunat-o, i-a trimis scrisori, apoi a mers până la Târgovişte la adresa pe care o ştia… Casa era încuiată, vecinii spuneau că familia s-a mutat. Orice încercare de-a o mai găsi a fost zadarnică. Îi construise casa visurilor, se pregătea ca într-un an, doi s-o aducă acolo, s-o treacă pragul în braţe, aşa cum scrisese Ion Pillat într-o poezie… Doar că mireasa lui dispăruse…
– Ileana, nu-ţi aminteşti cum te strigam în faţa căminului de fete în fiecare joi seara să mergem la concert? Râdeau fetele de mine, mai ştii? Se deschideau cel puţin cinci, şase ferestre când auzeau „Ileaaanaaa!” şi răspundeau în joacă „Da!”, „Da!”, „Da!”…
– Ei, vedeţi că este o confuzie? Ileana este numele meu de monahie, înainte mă numeam Diana. Aşa că e doar o coincidenţă, nimic mai mult, spuse ea surâzând.
– Dar eu te cunosc. Îţi recunosc faţa, glasul, ştiu tot despre tine. Ce este o coincidenţă, Ileana?
– Dacă ar fi să glumesc, aş spune că o coincidenţă este punctul în care lumile paralele se ating, dar această definiţie l-ar satisface numai pe Sandu, îi place la nebunie să citească povestiri fantastice. Da, de tine e vorba, ştrengarule, vino mai aproape să te văd, să stau şi eu liniştită.
Sandu se aşeză docil pe o bancă şi deschise cartea pe care o ţinea în braţe. Emanuel simţi cu disperare că ar fi cazul să plece, că nu o poate ţine de vorbă la nesfârşit, oricât de binevoitoare se arătase, dacă nu voia să bată la ochi.
– Aş putea… mă întrebam dacă aş putea face o donaţie? Nu sunt bogat, dar…
– Cum să nu? Avem nevoie de orice bănuţ pentru copii, le trebuie atâtea! Orice dar e bine primit. Vă dau contul nostru, staţi puţin.
– Sunt bolnavi micuţii, nu-i aşa?
– Sunt nişte copii foarte speciali, să ştiţi. Foarte inteligenţi. Să nu luaţi seama la faptul că sunt internaţi aici, zise şi arătă cu bărbia spre tăbliţa de pe frontispiciul spitalului. Mânăstirea noastră le construieşte un aşezământ unde vor avea profesori speciali…
– Unde tot vrea să plece băieţelul?
– Sănducu are o poveste foarte tristă. Îl vedeţi cum stă pe bancă şi citeşte? Peste puţin timp va închide cartea şi va încerca să fugă pe poartă, trebuie să fiu foarte atentă. A fost într-o tabără în vacanţa de vară acum doi ani. Între timp părinţii lui au avut un accident de maşină şi s-au mutat la Domnul. Copilul nu mai are pe nimeni pe lume şi, cu toate că i s-a explicat încet, încet că mami şi tati sunt cu Doamne-Doamne în cer, el tot vrea să meargă acasă. L-am lăsat să citească cât a dorit, dar nu-l ajută să uite. Deodată ridică ochii şi pleacă de parcă l-ar striga cineva…
– Îl înţeleg, sărăcuţul de el! Ştiu cum e să vrei să mergi acasă şi să nu se poată. Uneori se dovedeşte a fi o călătorie imposibilă.
Ileana chemă o fetiţă să-i lege şiretul, apoi privi ceasul. Emanuel simţi că întâlnirea miraculoasă se va încheia.
– Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Ileana pe când el credea că nu va mai spune nimic.
– Şi eu sunt tot un rătăcit. Nu-mi găsesc casa, poţi să mă crezi? Nu am uitat adresa, merg exact unde trebuie, recunosc tot, dar casa mea lipseşte din peisaj.
Ileana nu zâmbi aşa cum se aşteptase.
– V-aţi simţit rău în ultimul timp? Parcă m-aţi întrebat de un medic…
– Nu am nevoie de medic, nu ştiu cui să mă adresez. Caut o dovadă că am existat. Colegii de serviciu nu mă recunosc, tu nu mă recunoşti, prin oraş unele străzi par schimbate.
– Dacă ar fi doar problema cu imobilul, poate ar trebui să întrebaţi la primărie, bănuiesc că au acolo o evidenţă, nu? Însă faptul că nu vă recunosc prietenii…. asta e mai complicat.
– Într-adevăr…
– Nu vă pierdeţi nădejdea! Cât timp vă amintiţi cine sunteţi, nu e nimic pierdut. Întoarceţi-vă pe drum înapoi până ajungeţi acasă. Şi Domnul să vă însoţească!
Urcându-se în maşină se hotărî să încerce: era ora unsprezece, încă devreme, şi cu siguranţă o va găsi la Primărie pe Valentina, secretara, verişoara Claudiei. Ascultase sugestia ospătăriţei şi o descoperise pe Ileana, cine ştie ce avea să se întâmple dacă mergea pe fir mai departe…
Însă ceea ce i se oferi nu a fost decât iar şi iar gustul dezamăgirii: Valentina nu-l recunoscu, nu auzise de Claudia şi pretindea că nu are nicio rudă în viaţă, (ceea ce nu era de mirare având aşa un caracter), ba chiar bombăni şi trânti câteva uşi când el ceru să i se elibereze o adeverinţă de rol. Argumentul funcţionarei avea desigur valoarea unui as de treflă: cum să elibereze adeverinţă cuiva care nu deţine proprietăţi în comună?! Fiindcă oricât ar fi părut de aiurea, el, Emanuel Marcu, nu exista înscris în registrul comunei.
După mai multe insistenţe şi complimente abil plasate, feminitatea oarecum ruginită a Valentinei cedă şi ea acceptă să caute în registre mai vechi. Acolo descoperiră pe Florea Marcu, proprietar, care murise fără urmaşi. Patruzeci de pogoane de pământ intraseră la CAP, iar după anii nouăzeci nu le revendicase nimeni. Primăria le încredintase spre păşunat sătenilor din Linia Hanului.
– Şi acu’ ce vreaţi? Să cereţi pământu’ înapoi? îl întrebă fără ocolişuri pe Emanuel când acesta îi arătă buletinul de identitate şi se declină drept descendent al lui Florea.
– Deocamdată daţi-mi o adeverinţă că Florea Marcu a murit fără urmaşi şi că proprietăţile sale se află în posesia primăriei.
Nu era deloc sigur că ştia la ce i-ar putea folosi o asemenea hârtie, însă era dovada concretă că el nu exista, deşi îşi amintea cine este, cum spusese Ileana…
După-amiaza spre seară, când dori să-şi cumpere ceva de mâncare de la localul din mall, constată cu surprindere că vânzătoarea îi returnează cardul. Luase salariul de curând, ce putea fi? Însă era de aşteptat, îşi zise: nici cititorul de carduri nu-l recunoştea…
Era o situaţie disperată, în buzunare mai avea doar câteva monede, abia cât să-şi ia o cafea şi un sandviş, dar mâine? Dar toate zilele care aveau să urmeze şi pe care el va trebui să le petreacă într-o lume foarte cunoscută şi totuşi ciudat de străină?
Nu putea rămâne peste noapte în oraş, nu avea bani să doarmă la o pensiune, iar ideea de sta în maşină în mijlocul unei parcari îi dădea fiori. Mai bine acasă, sau, mă rog, pe locul casei…
Porni spre ieşirea din oraş, bucuros că avusese măcar inspiraţia de a face plinul maşinii chiar cu o zi înainte. Lumina scădea cu repeziciune şi se gândi că instinctul lui de om cu serviciu îl făcea să se întoarcă acasă la aceeaşi oră.
De sus, de pe coama Dealului Negru, valea se desfăşura aurie, cu pajiştile cât o carte deschisă, cu acoperişurile parcă jucăuşe ale caselor şi şnurul strălucitor al drumurilor de ţară şerpuind printre livezi. Toate păreau cumva încremenite ca şi cum un zeu capricios ar fi sorbit tot aerul şi le-ar fi lăsat prinse pe veci în amurgul chihlimbariu. Numai că zeul acela făcuse ceva cu mult mai rău: înghiţise bucăţi întregi din lumea lui, din trecutul lui.
Întinse mâna să deschidă radioul. Postul pe care îl ascultase în oraş aici mergea foarte prost, trebuia schimbată frecvenţa. Pe când încerca să nimerească butoanele dădu într-o groapă de toată frumuseţea, înjură şi se bucură că n-a auzit sărind capacul de la vreo roată.
În rest, drumul se desfăşură fără alte incidente şi, la intrarea în sat, deschise geamul uşor, lăsând să pătrundă aerul cu miros de frunze de nuc zdrobite, de pelin îmbătrânit şi de pietre ude peste care a murit lumina înserării de toamnă: era parfumul copilăriei sale, îl ştia fără greş!
Avea o noapte întreagă să se necăjească, să-şi facă probleme, să se tulbure şi să nu ştie cum să procedeze, în momentul acela însă, trăi cu totul bucuria întoarcerii acasă… sau a locului unde fusese casa lui.
Încă de la troiţă zări străluncind lumina de la fereastra sufrageriei. Inima începu să-i bată cu putere: casa era acolo, la locul ei, înfiptă bine în pământul copilăriei sale, aşa cum o construise el pentru o viaţă întreagă şi mai mult.
Opri motorul în dreptul aleii şi realiză că se simte mototolit şi firav ca un căţel bătut. Îi tremurau mâinile. Becul de pe terasă ardea primitor şi câţiva fluturi cu aripi groase de catifea zburau dezordonat în jurul lui. Uşa se deschise brusc şi Claudia apăru radioasă:
– Bună, iubire! Credeam c-o să întârzii şi va trebui să mâncăm friptura sleită. Doamne, cât eşti de obosit! Vă presează de la centru cu proiectul acela?
Bâlbâi un răspuns şi se lăsă dus în casă şi aşezat la masă. Totul avea darul de a-l năuci. Oare Claudia îl tachina? Nu avea să urmeze o ploaie de reproşuri pentru că a lipsit o noapte de acasă? Sau era doar calmul dinaintea furtunii?
Pe când ajunseră la desert era absolut convins că nevastă-sa nu i-a observat absenţa. „Sau poate nici nu am lipsit şi totul a fost un vis.” Îşi spuse pe când se cuibări plin de recunoştinţă pe jumătatea lui de pat. „Un vis, atât…” Şi chiar pe când aluneca în starea de somn, îl mai tulbură un singur nume: „Ileana…”
Dimineaţa se trezi cu un sfert de oră înainte de a suna ceasul. Spre răsărit cerul se albise deja şi frunzişul împuţinat al mesteacănului tresări în vânt.
Se gândi la ziua precentă, o zi pe care, din câte se părea, doar el o trăise. Îşi amintea totul cu o claritate înspăimântătoare şi totuşi, singura concluzia logică era aceea că visase sau imaginase întreaga aventură.
Coborî la bucătărie, îşi turnă o cafea şi privi pe geam. „Dar dacă?…” Scutură din cap: în viaţa lui nu era loc pentru astfel de lucruri, fusese întotdeauna un om raţional. Cu siguranţă exista o explicaţie de ordin psihic pentru nălucirea de care avusese parte.
Se pregăti de serviciu mult mai liniştit, era sigur că la etajul cinci al clădirii din centrul oraşului era biroul de arhitectură „Filip şi asociaţii” unde lucra prietenul şi colegul său Dănuţ căruia îi plăceau sandvişurile cu pui şi varză.
Urcă în maşină, îi făcu Claudiei un gest de salut cu mâna şi constată că uitase cheile. Unde naiba erau? Nu mai ştia ce făcuse cu ele aseară, de obicei…. Căută în torpedou. Pe covoraşul maşinii căzură cheile şi o hârtie. O despături distrat pe când pornea motorul. Era de la Primăria comunei, un act prin care se adeverea că Marcu Florea decedase fără urmaşi…