Premiul British Science Fiction Association 2010 pentru eseu
Partea a III-a
Să continuăm. După parcurgerea romanului „Boneshaker” de Cherie Priest, îmi îndrept atenţia asupra romanului „Julian Comstock” de Robert Charles Wilson. Din nou, reiau discuţia de unde am lăsat-o şi anume detalierea războiului civil prezentat de Cherie Priest. Să purcedem…
Războiul civil joacă un asemănător rol simbolic în romanul lui Robert Charles Wilson, circumstanţele sunt diferite dar efectul general este acelaşi. Bineînţeles de data asta nu este vorba de vechiul război civil pentru că acţiunea are loc în secolul XXII. În ciuda decorului viitorist, avem de a face tot cu o lume steampunk, petrolul s-a epuizat şi Statele Unite au regresat la un nivel social şi tehnologic echivalent cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Populaţia este majoritar rurală, locuind în localităţi izolate, călătoriile au loc călare iar periplurile se fac cu ajutorul trenului tractat de locomotive cu aburi, transportul maritim se face cu ajutorul corăbiilor din lemn şi care evident au pînze.
Belicoasele State Unite au cîştigat un război în Mexic şi s-au angajat într-un lung şi rutinier război de uzură cu olandezii…în Canada. Dar detaliile despre trupele americane, realismul condiţiilor de tabără, strategia şi tacticile, toate reamintesc războiul civil (aş putea verifica volumele despre războiul civil american pe care le am şi aş găsi destule relatări care le oglindesc pe cele descrise de Wilson în romanul său.)
Ecourile sunt deliberate şi sînt întărite de tonalitatea utilizată de Wilson (la care mă voi întoarce cît de curînd), care ca şi la Cherie Priest ne comunică că este vorba de o Americă care a pierdut sau mai bine zis a abandonat avansul moral, economic şi social care a existat înainte şi după realul război civil. Din nou ne aflăm într-o Americă lipsită de optimism, o Americă eşuată. Acest lucru este întărit de vocea narativă, aceea a personajului Adam Hazzard, un romancier aflat încă în decursul confirmării unei viitoare popularităţi, dar un scriitor neavînd vreo deosebită calitate literară sau stilistică. Ceva în genul lui James Fenimore Cooper sau poate mai exact, în maniera lui Ned Buntline, adică un scriitor care nu permite adevărului să stea în calea romanţului sau eroismului (de fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, Ned Buntline pare să fie o ipostază potrivită pentru Adam Hazzard.) Şi care scrie bineînţeles în maniera calofil-pudibondă a scriitorului mediocru de secol XIX, adică într-un stil care-i provoacă lui Wilson anumite probleme pentru că el vrea să fie modern şi să includă şi ceva sex în naraţiune. Totuşi naratorul nostru trebuie să rămînă într-un mod inocent neştiutor în privinţa homosexualităţii personajului ceea ce provoacă constituirea unui roman atît explicit cît şi sfielnic în privinţa sexului ; iar cel mai penibil lucru în privinţa acestui roman este contorsionismul literar la care Robert Charles Wilson se dedă pentru a jongla cu aceste contradicţii. Pe drept cuvînt, dacă n-ar exista stîngacele conţinut sexual şi subtitlul explicit „O poveste a Americii secolului XXII”, ar fi foarte uşor să-ţi imaginezi că acţiunea acestui roman are loc într-un fel de versiune a secolului al XIX-lea. Pentru că în acest fel, amplasarea intrigii reprezintă punctul final al unei tragedii.
Din dezastrul războiului civil, America s-a propulsat înspre măreţie, dar acum a căzut din nou la punctul de start. Şi nimic din acest roman nu ne dă vreo speranţă că dezvoltarea s-ar mai putea relua vreodată. Iar esenţa constă în faptul că niciunul dintre aceste romane, „Boneshaker”, „Julian Comstock” şi „The Windup Girl” nu lasă loc pentru speranţă. (Unul dintre lucrurile care distinge romanele între ele este tipul relatat de poveste faţă de surprinzător de similare decoruri: Cherie Priest are o intrigă lineară de aventură, Wilson creează o tragedie, iar Bacigalupi a scris un bildungsroman.).
Desigur trebuie să vedem tragedia lui Julian Comstock ca fiind tragedia Americii (deşi în această perspectivă homosexualitatea personajului pare o inutilă buclă narativă). Julian şi personajul narator sînt prieteni din copilărie, crescînd împreună într-o comunitate rurală pierdută în sălbăticie. Julian aparţine aristocraţiei locale iar Adam este mult mai jos pe scara socială şi aşa cum se întîmplă în astfel de naraţiuni, firea prietenoasă şi loialitatea lui Julian faţă de cineva dintr-o clasă considerată inferioară, semnifică evident să ni se bage în ochi că el este personajul pozitiv. Julian este de fapt nepotul perpetuului preşedinte, un om ce se comportă ca un monarh medieval îngrozit permanent de faptul că membrii familiei sale îi vor uzurpa tronul (în anumite feluri America lui Wilson a regresat mai profund pe scara civilizaţiei). Tatăl lui Julian, popularul învingător al războiului din Mexic, a fost deja asasinat şi din acest motiv Julian a fost surghiunit într-un asemenea loc. Cînd războiul din Canada ia o turnură proastă (preşedintele lipsindu-i pe proprii generali de resursele necesare unei victorii pentru a nu cumva să uneltească împotriva lui), se organizează o recrutare iar Julian se teme că aceasta este un pretext ca să fie ucis. Cei doi prieteni se sustrag recrutării şi fug.După o călătorie cu trenul care aminteşte de peripeţiile vagabonzilor din timpul crizei anilor ’30, ajung să fie recrutaţi în armată, Julian înrolîndu-se cu pseudonimul Julian Commongold. Ajunşi în Canada, constată cît de prost organizată este armata şi Julian se dovedeşte a fi extraordinar de viteaz şi contribuie la cîştigarea unei bătălii.
Adam între timp a întîlnit un jurnalist alcoolic care-l încurajează în practicarea nobilei arte a scrisului prin nararea bătăliei. Iar pentru că gusturile sale literare au fost în întregime modelate de colorata operă a unui romacier popular, Charles Curtis Easton (gîndiţi-vă la scriitori reali precum Frank Reade sau G.A. Henty sau ca să vă dau o idee despre fluxul meu mental, gîndiţi-vă la personajul Fellowes Kraft din romanul „Aegypt” al lui John Crowley), rezultatul efortului său este o foarte romantică naraţiune reliefînd eroismul lui Julian. Jurnalistul îşi atribuie textul lui Adam, fără ca acesta să ştie şi îl publică ca fiind al său. Alte cîteva conflicte au loc, alte cîteva exemple de eroism din partea lui Julian, încă nişte colorate descrieri a ceea ce reprezintă jurnalismul. Apoi, cei doi amici împreună cu noua soţie a lui Adam (un remarcabil de bine portretizat personaj de origine canadiană despre care am sperat să aibă un rol mai amplu în acţiune) reuşesc să se întoarcă la New York. Acolo descoperă că faptele de vitejie ale lui Adam au fost popularizate şi Commongold a fost transformat într-o celebritate naţională, adevărata identitate a eroului este revelată şi i se organizează un adevărat trumf. Asta înseamnă că Julian a devenit prea faimos ca preşedintele să mai poată să-i facă rău, iar războiul din Canada merge prost şi eroul este chemat să preia iniţiativa. Iar lucrurile merg şi mai prost iar Julian este suficient de abil şi inventiv să întoarcă sorţii în favoarea lui. Și aceasta determină organizarea unei lovituri de stat pentru a-l detrona pe bătrînul preşedinte şi a-l înscăuna pe Julian ca succesor.
Traiectoria tragediei a ajuns la punctul de boltă şi evenimentul încep să ia inevitabila turnură. În fundalul evenimentelor prezentate tot ceea ce s-a întîmplat există un alt conflict mai puţin sîngeros dar mai crucial întrucît acest roman e referă de fapt la lupta dintre secular şi religios. În cazul lui Cherie Priest a existat un singur personaj care a cauzat colapsul ceea ce scuteşte celelalte personaje de orice responabilitate.
Pentru Paolo Bacigalupi, colapsul este un eveniment natural iar siajul acestuia îi determină pe eroii săi să încerce să se descurce pe cît sînt în stare s-o facă, dar nu-şi asumă vreo responabilitate morală pentru cauza colapsului decît în modul în care se relaţionează cu ceea ce reprezintă consecinţele acestuia. Diferenţa este că în cazul lui Robert Charles Wilson există responsibilitate colectivă, toţi sunt efectiv vinovaţi. Epuizarea petrolului care provocase colapsul tehnologic poate fi un eveniment natural ca la Bacigalupi, dar este un fleac în comparaţie cu prăbuşirea moralului întregii naţiuni.
Puterea în viitoarea Americă este împărţită între un guvern secular al unui foarte incompetent preşedinte şi conducerea religioasă a unei biserici militante. Biserica este autocrată, puritană, dictează fiecare aspect al vieţii tuturor, este mai putenică decît guvernul secular iar oamenii sunt complicii teocraţiei. Pentru că vedem destul ca să înţelegem că biserica a jucat un rol major în degradarea stării naţiunii ne dăm seama că întreaga populaţie a Statelor Unite poartă responsabilitatea morală a colapsului.
Căderea tragică a lui Julian are loc atunci cînd atacă biserica. Iar aceasta n-ar trebui să fie o tragedie ci mai degrabă o ocazie pentru o realizare eroică, numai că Julian este un tragic erou arhetipal destinat să eşueze. Aceasta se întîmplă datorită relaţiei sale cu un predicator renegat, dar mai semnificativă este obsesia sa cu anumite artefacte tehnologice invocate în roman. Da, e vorba de un roman steampunk tipic : nu sunt dirijabile dar există locomotive cu abur, o costumaţie expresivă (nu numai uniformele reprezintă ecouri ale perioadei războiului civil american) şi un exemplu fantastic de tehnologie. E vorba de cinematografie. Nu cinematografia aşa cum o ştim ci o versiune steampunk a proiectării unui film mut însoţită de citirea replicilor de către actori prezenţi în sală. Şi o bizară referinţă la Bollywood, aceea că nici un film, indiferent de subiect, nu poate fi complet fără…cîntece. Julian devine obsedat de a realiza un film despre Charles Darwin ale cărui studii au fost interzise de biserică. Ar trebui să fie o crucială şi simbolică victorie a ştiinţei împotriva supersitiţiei numai că filmul lui Julian este tot mai mult împotmolit în convenţiile regizării lui, adăugîndu-se amănunte precum atacul unui monstru marin asupra corăbiei „The Beagle” şi al unor piraţi conduşi de rivalul în dragoste al lui Darwin. Cu cît dedică mai mult timp filmului, cu atît Julian neglijează treburile statului. Inventivul şi viteazul erou din război se dovedeşte a fi un lider politic şovăielnic şi narcisist iar premiera filmului său nu este trimful secularismului ci începutul unui alt colaps.
Va urma…
© Paul Kincaid
Traducere de Cristian Tamaș
Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului și a editorilor blogului „Big Other”. Le mulțumim.
Titlul original : „Blogging the Hugos: Decline” :
http://bigother.com/2010/07/16/blogging-the-hugos-decline-part-3/
Blogărind Premiile Hugo : Declin (partea I)
https://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid/
Blogărind Premiile Hugo : Declin (partea a II-a)
https://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-2/
Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.
Este autorul volumelor :
„A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)
„What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)
Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:
„The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)
Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.
În 2010 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.
Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.
Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.
În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).
O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.