În ciuda sumei de bani destul de consistentă, primită de la Ianis Parvar, lui Ian Nicer şi Angelei Noistec li se pregătise o cununie religioasă sumară. Fără fotograf, fără invitați, fără masă la restaurant, fără muzică de distracție, fără dans.
Conform devizului, nu aveau destui bani. Factura emisă de societatea care se ocupa cu astfel de oficieri era foarte scurtă.
Aşezaţi în două cuve cilindrice, deloc confortabile, puse în poziție verticală pe niște stative din bețe elastice, se cuplară la calculatorul destul de primitiv al agenţiei matrimoniale, apoi îşi puseră măştile contra gazelor nocive; acestea îi apărau și le introduceau aer îmbogăţit cu mici cantităţi de eteri şi esteri, făcându-i să se simtă ca într-un peisaj exotic, undeva, pe o insulă tropicală, unde oamenii nu fac altceva decât să se înmulţească şi să stea la soare.
Îşi aşezară cu grijă ochelarii și începu derularea imaginilor holografice ale primului filmuleţ pentru care plătiseră. Preotul îi ajută să tragă capacele de plastic ale cuvelor.
Porni muzica religioasă şi se treziră, îmbrăcaţi sumar, ţinându-se de mână, la un mal de mare, în faţa unui preot cu o carte deschisă în față, așezată pe un pupitru cu picior înfipt în nisipul plajei.
– Ne-am adunat aici, cu toţii, pentru a-i uni prin sfânta şi mistrerioasa legătură a căsătoriei pe cetăţenii Ian Nicer şi Angela Noistec, spuse reprezentantul entității supreme pe Pământ. Puneţi-vă inelele în degetele inelare de la mâna stângă!
Cum Ian şi Angela nu-și mai aduceau aminte care e mâna dreaptă şi care mâna stângă, îşi puseră inelele cum crezură de cuviinţă şi îşi îndreptară privirile întrebătoare spre preot. Acesta făcu un pas în faţă, scoase verighetele şi le puse fiecăruia acolo unde, de veacuri, le era locul, adică pe degetele inelare de la mâna stângă.
La atingere, Angela avu un scurt fior de plăcere, fior ce se transmise şi la Ian.
– Ce-i?! întrebă preotul.
– Numai atât? întrebă astronautul.
– Cum numai atât?! Nu ajunge?
– Nu prea ajunge.
– Asta e, spuse preotul. Din reclama admirată de voi pe un perete al agenției matrimoniale, au păstrat marea, palmierii, plaja și toate florile astea exotice. Au renunțat la plimbările pe elefanți, la balerine cu ghirlande de flori pe cap și la gât, precum și la insulele de corali, pentru că n-au știut ce sunt alea. Avem sisteme tehnice foarte perfectionate, imaginile sunt în mărime naturală, iar efectele sonore și olfactive sunt foarte apropiate de cele naturale.
– Dacă suntem îmbrăcați așa sumar, putem să facem baie?
– Nu știu, dar eu nu vă indic să faceți asta. Aveți lucruri mai bune de făcut.
– Am senzaţia că deja vrei să pleci, spuse Angela.
– Sigur că vreau să plec. Mi-e şi mie lene.
– Adică toată ceremonia religioasă constă într-o frază aruncată acolo, ca să fie? întrebă Ian. Nici nu ne-ai declarat soţ şi soţie.
– Ba da, spuse preotul. Dacă v-am pus inelele, restul se subînțelege. Uitați actele! Am găsit informații despre voi într-o bază de date. Aveţi totul aici, inclusiv biletele de călătorie spre destinaţia aleasă. Luna de miere intră în banii pe care i-aţi dat. Atât aţi plătit, de numai atât aveţi parte. Voi să fiţi fericiţi!
Îi înmână lui Ian un plic gros, impermeabil, rezistent la foc şi la radiaţii, cu un conținut voluminos, dând să plece.
– Ştiu că am plătit foarte puţin pentru cununia asta religioasă, că am eliminat pasajele inutile, cum ar fi altarul, publicul, rudele unuia sau altuia, spuse mirele. Am eliminat şi rochia de mireasă, şi costumul meu de mire. Episodul cu dusul miresei la altar a fost şters. A fost şters şi episodul stupid cu întrebarea “Cine are ceva de spus împotriva acestei căsătorii să spună acum sau să tacă în veci!”, dar nu a mai rămas nimic. Nu crezi că e prea repede, că e o slujbă prea sumară? Să citeşti din cartea aia a ta nu e un efort considerabil.
– Nu. Lucrurile bune se fac repede. Cei mai mulţi bani i-aţi dat pentru excursie. Uitaţi-vă şi voi!
Scoase contractul făcut cu agenţia matrimonială, li-l vârî sub nas, opri o copie şi le dădu originalul.
– Mda, spuse Ian. Ai dreptate. Erau ultimii noştri bani. Am preferat să scurtăm ceremonia de căsătorie pentru a putea părăsi acest Pământ straniu.
– Să vă fie de bine, spuse preotul, dând să plece.
– Cât timp ne-am ciondănit aici, ne puteai citi din cartea aia, îl apucă Angela de mâneca sutanei.
– Ia mai lasaţi-mă în pace! se desprinse, brutal, slujitorul divinității. Eu mi-am făcut datoria. Nici nu ştiu ce scrie în cartea aia. Pe nimeni nu interesează. O deschid, aşa, de formă, pentru efect artistic. Nu am avut niciodată curiozitatea să citesc. E posibil să fie o carte golită de conținut, cu filele albe. Ceea ce v-am spus vouă şi spun tuturor însurăţeilor e improvizaţie, după cum devine cazul.
Își luă cartea și pupitrul, se întoarse cu spatele şi se depărtă, pe plajă, de-a lungul malului.
Rămaşi perplecşi, cu privirile în urma preotului, cei doi proaspăt căsătoriți văzură că ieşiseră din spaţiul virtual al primului film, reprezentând cununia religioasă, şi intraseră în al doilea. Nepărăsind niciodată cele două cuve, se găseau tot cuplaţi la mai multe unităţi de memorie, cu măştile de gaze pe faţă.
Simţiră cum mai mulţi muncitori ai agenţiei ridicaseră cuvele cilindrice, al căror conţinut erau chiar ei, şi le aşezaseră pe un cărucior, urmând să le urce în cala de bagaje a unei nave cosmice cu formă lenticulară, asemănătoare navei cu care veniseră, dar mai mică.
Un agent al agenţiei matrimoniale descărcă primul film, îl mută în memoria reziduală a cuvelor şi făcu o copie de rezervă pe un disc minuscul, cuplându-i la cel de-al doilea film standard.
Ştiind că se aflau în spaţiul virtual al unui al doilea film, proaspeţii căsătoriţi se simţeau în afara acestuia; ca şi cum totul ar fi fost real în jur, se ridicară în picioare, făcură câteva mişcări de înviorare şi traseră în plămâni, adânc, aerul ozonat artificial.
– Nu vă indic să vă mişcaţi prea mult, îi apostrofă agentul. Ultima formă a ordonanţei care interzice consumul inutil de energie face prohibitivă orice mişcare şi indică trecerea exerciţiilor fizice în plan spiritual. Pot fi dat afară din cauza voastră.
Înlocui muzica religioasă cu o bucată muzicală suavă, adormitoare, obsedantă, şi îi conduse la bordul navei. Le prezentă cuşetele personalizate şi le înmână câte un ghid de orientare.
Aşa cum i se ceru, Ian desfăcu plicul cu acte şi îi prezentă însoţitorului biletele de călătorie, contractul cu agentia matrimonială, cardul cu date personale și de sănătate, precum și certificatul de căsătorie.
În noul spaţiul virtual, începuse să se deruleze filmul decolării. Din acesta lipseau, bineînţeles, trepidaţiile năucitoare ale imensei nave cosmice de persoane, cu formă lenticulară, fost transportor de marfă, precum şi impactul psihologic al ridicării în întunericul cosmic.
Fericiţi, ţinându-se de mână, cei doi proapăt căsătoriţi se plimbau pe culoare, de la un nivel la altul, prin labirintul de sas-uri şi prin multitudinea de camere sau cabine. Făceau dragoste, se plimbau, luau masa, sporovăiau cu ceilalţi pasageri, participau la serate dansante sau la tururi de cunoaştere ale navei. Aşezaţi la câte un cap de culoar, strâns îmbrăţişaţi, în faţa câte unui hublou, obosiţi, priveau ore întregi hăul înstelat sau se retrăgeau în sala de lectură.
Deoarece se simţeau aşa fericiţi şi le era prea lene să citească despre planeta unde trebuia să ajungă, se înscriseră la cursul de memorare electronică selectivă a datelor. Cursul era gratuit şi, pentru că nu aveau nici un chef să-şi distrugă memoria, aleseră forma de învăţare cu cele mai multe lecţii.
După asta, şeful de sală le fixă o serie de electrozi pe creştetul capului, iar ei îşi aşezară căştile la urechi şi ochelarii holografici. Un timp, urmăriră noţiunile pe care urma să le asimileze, apoi adormiră cu capetele pe masă.
Cei de la agenție ținuseră cont de sugestia comandantului Andin Utar; planeta de destinaţie se numea Lila, datorită unei atmosfere liliachii, şi se învârtea în jurul a doi sori, pe o traiectorie asemănătoare cifrei 8. Practic, nu avea noapte, aceasta fiind doar o oră de zi mai întunecată, între cele două zile adevărate. Existenţa unei zile aproape fără întrerupere era cauza pentru care fusese aleasă de pământeni drept colonie, lumina predispunând la activitate.
Aici, legea inactivităţii, atât de atroce pe Pământ, împreună cu o serie de câteva zeci de ordonanțe ale guvernului, era mai blândă. Ordonanţele fuseseră date pentru a modifica o serie de articole de lege, să le înlocuiască şi să facă lucrurile mai tranşante, dar nu reuşiseră decât să creeze confuzie. Multitudinea articolelor de lege şi a ordonanţelor aferente făcea această lege a inactivităţii foarte uşor de interpretat, într-un sens sau în altul. Aici, departe de Pământ şi de cei 120 de conducători ai lui, foarte puţini cunoşteau legea în totalitate. Mulţi nici nu-şi băteau capul cu ea, lucru care făcea ca planeta Lila să fie preferată ca destinaţie de vacanţă pentru oamenii nu chiar activi, dar mai puţin predispuşi la inactivitate, cum erau şi soţii Ian şi Angela Nicer.
Pe Pământ, vârsta de pensionare fusese micşorată treptat, de la 40 de ani, până la zero; dacă nimeni nu mai desfăşura vreo activitate susținută, nimeni nu mai ieşea la pensie. Pe Lila, vârsta de pensionare se păstrase în limite rezonabile, adică 30 de ani.
Ian avea permis de muncă de la agenția matrimonială şi, în cazul în care îi plăcea locul sau voia să câştige un ban în plus, putea să solicite o slujbă uşoară, care să nu-i solicite prea mult intelectul; musculatura, nici atât. Angela nu avea un astfel de permis; în tot restul vieții ei, nu mai avea voie să defăşoare vreun fel de activitate.
– Legea inactivităţii funcţionează şi aici, dar, fiind mai la marginea Galaxiei, ca destinaţie de vacanţă, planeta Lila îşi mai permite să calce strâmb. Informaţia circulă greu. Niciunde nu s-a omorât omul cu munca, dar aici sunt permise unele activităţi lucrative, dacă sunt făcute cu plăcere, mai mult în joacă. Jocul este prima formă de educare în spiritul muncii, al hărniciei, dar nimeni nu mai ajunge aşa departe. Deşi se spune că omul s-a format în procesul muncii, că “munca l-a creat pe om”, nu trebuie să vedem lucrurile aşa, decât, eventual, în glumă, spuse Angela.
– Ştiu, spuse Ian. Am citit în prospect.
Intrarea brutală în atmosfera planetei de destinaţie îi prinse adormiţi în întunericul cabinei blindate. În somn, se împletea fericirea de a fi împreună cu imaginile spaţiale înregistrate în orele când se aflau în vreo cabină de observaţie.
Deoarece cuşeta era construită astfel încât să scutească pasagerii de durerea acceleraţiilor sau deceleraţiilor succesive şi interfonul acesteia era închis, Ian şi Angela nu conştientizară că ajunseseră la destinaţie decât atunci când uşa se deschise şi însoţitorul îi anunţă acest lucru. Acesta îi conduse printr-un labirint de culoare până la magazie, se scuză spunând că mai are şi alţi turişti de adus, şi îi lăsă să aştepte la coadă.
– A uitat să ne spună ce aşteptăm aici, spuse Angela.
– Se schimbă hainele, spuse un bărbat aflat la coadă, puţin mai în faţă. Am înţeles că veşmintele de pe noi ajung la gunoi, sunt distruse şi ni se dau alte haine, ceva standard, unisex, lenjerie intimă, ghete, pantaloni, cămaşă şi un sacou.
– Preţul lor intră în preţul sejurului?
– Nu ştim. Ne-am pus şi noi întrebarea asta, dar nu am aflat nimic. Bucata aceea de pânză de pe fruntea dumneavoastră reprezintă un accesoriu la modă sau ceva religios?
– E un bandaj, pus să țină un tampon antiseptic. M-am lovit la cap, spuse femeia.
Își scoase bucata de tifon, îndepărtă tamponul, se privi într-o oglindă și văzu că rana se vindecase.
– Puteau să vă pună un plasture de culoarea și consistența pielii. Bandajul acela e primitiv și inestetic.- Eu i l-am pus, spuse Ian. Nu am avut altceva la îndemână.
Bărbatul care îi întrebase de vorbă nu mai spuse nimic. Ajuns în faţa trapei magaziei, împreună cu alți câțiva, se dezbracă de haine şi le aruncă într-o ladă de gunoi.
Astronauții aşteaptară câteva minute să iasă cei dinăuntru, pentru a intra, la rândul lor, şi a ieși îmbrăcaţi.
– Nu ţi se pare enervant? întrebă Angela.
– Ce, culoarea? Am observant şi eu.
– Da. Toate hainele sunt albe.
Când ajunseră în faţa uşii, cei doi recent căsătoriți se dezbrăcară, aşteptară să iasă cei dinăuntru, apoi intrară şi ei.
La un birou, se găsea o salariată, în faţa monitorului unui calculator. Se mai găseau în incintă doi bărbaţi, care scanau turiştii, pentru a le stabili măsura exactă, şi un al treilea care căuta printre rafturi.
– Nu aveţi altă culoare? întrebă Angela. Nu-mi place culoarea albă; îmi aminteşte de spital, îmi induce o stare de boală.
– Nu ar trebui să vă văitaţi atâta, se răţoi oficianta. Omul e bolnav încă de când se naşte; fără nici o vestimentaţie.
– Faceţi pe deşteapta?
– Sigur, ce alt lucru mai bun pot face, dar, vă spun, nu e părerea mea. Eu doar citez: prima şi cea mai gravă boală a fiinţelor vii este viaţa. Se îmbolnăvesc de ea când se nasc. Mai ales aici, unde totul e o stare de vacanţă.
– Aţi pronunţat de parcă vacanţa ar fi o stare de asediu, spuse Ian.
– Într-un fel, aşa şi este. Suntem asediaţi de tot mai mulţi turişti, de pe toate planetele, care vin pe Lila să nu facă nimic.
– Să lăsăm discuţiile! Dumneata eşti la serviciu. Îţi convine să trăncăneşti şi să pierzi timpul; o faci pe bani. Nu ai altă culoare?
– Am rase de tot felul, de toate culorile, dar nu pot da decât îmbrăcăminte albă, spuse magazionera.
– Ce rase?! Ce vrei să spui cu rasele?
– Îmbrăcămintea asta, pe care v-o dăm, este autofabricată din fiinţe minuscule, parazitare. Acestea se asociază, dând naştere la diverse lucruri. Hainele sunt lucruri. Avem un contract ferm cu aceste rase extraterestre inteligente, să ne fabrice veşminte pentru turişti, dar veţi avea ocazia să daţi şi peste lucruri construite ilegal.
– Serios?! se miră Angela. Ce lucruri?
– O statuie, de exemplu. Vă uitaţi la o statuie şi, la un moment dat, vedeţi cum aceasta se descompune, se infiltrează în sol şi rămâne soclul gol.
– Nu sunt mai trainice statuile din bronz?
– Ba da, dar epoca bronzului a trecut, spuse femeia de la birou.
– Şi a venit epoca fiinţelor extraterestre minuscule, un fel de roboţi microscopici vii. Dacă te trezeşti că se topeşte statuia, ce rost mai are să o ridici?
– Nu se descompun toate statuile. Numai cele ridicate ilegal. Câte un parvenit cu mulţi bani plăteşte aceste rase să-i ridice statuie. Când este prins, statuia lui e nevoită să se autodescompună. Fiinţele microscopice sunt nevoite să-şi vadă de drum sau să se infiltreze în sol, mediul lor natural.
– Nu mai încetez să mă mir, spuse Ian. Parcă am fi într-un film de ficţiune ştiinţifică.
– Așa este. Cu asta, se dă o palmă creatorilor de ficţiuni. Viaţa bate filmul.
– Viaţa extraterestră bate filmul.
– Exact, aprobă magazionera. Creatorii de ficţiuni ştiinţifice scriu din greu, ascunşi pe planete ostile, unde cred că nu-i descoperă nimeni, călcând cele mai elementare norme ale inactivităţii, plasându-se, fără să le ceară cineva acest lucru, în afara legii. După asta, încearcă să se organizeze în tot felul asociaţii şi societăţi literare. Nu e departe momentul când vor fi desfiinţaţi. În urma ultimelor descoperiri ştiinţifice, operele lor nu vor mai avea public. Nu va mai fi nimic de imaginat.
– Tot timpul vom găsi ceva nou de imaginat.
– Nu poţi amesteca lucrurile. Nici măcar în acest domeniu. Vrei, poţi să vrei, dar nu poţi. Îi poţi aduna pe toţi creatorii de pe toate planetele, laolaltă, să fie strânşi. Poţi crea o „unitate în diversitate”, dar atunci când diversitatea e foarte netă, vizibilă de la o poştă. Mai ales aici, pe planeta Lila, unde s-a mai atenuat „spiritul de turmă” şi nu mai suntem aşa de „şedinţomani” ca în trecutul pământean. Unitatea în diversitate, creată sub stricta supraveghere a organelor represive de partid, pe banii contribuabililor, sub denumirea de „convenţii interplanetare”, a adus laolaltă pasiunea comună de a cunoaşte locuri şi oameni noi. Nu scriitori şi opere noi. Majoritatea participanţilor nu aveau nimic în comun cu ficţiunea ştiinţifică. Cei care cochetau cu genul aveau nevoie de public. Nu e nici un secret faptul că punctul forte al întâlnirilor anuale au fost mesele comune de la sfârşit, ceva foarte asemănător cu socializările interplanetare de azi, dar mult mai concrete din punct de vedere chiolhano-bahic. Până nu se formează entităţi distincte, nu se poate crea o unitate a acestora. O concordie, nici atât. Nu poţi uni ce nu ai. Nu putem fi prieteni. Dacă ne împrietenim, formăm coterii, cum se vede. Grupurile restrânse de persoane care urmăresc scopuri ascunse, egoiste, urzesc intrigi şi acţiuni reprobabile; îşi apără reciproc interesele. Găştile, clicile, şlehtele, clanurile sau bandele, aflate în spatele activităţii cenacliere sau la vedere, formează o unitate într-o foarte mare, discrepantă şi urâtă diversitate. Acestea nu duc la o presupusă concordie interplanetară, ci la o cârdăşie universală. Nu putem fi decât colaboratori oneşti, fără idei preconcepute, cu o judecată rece, obiectivă. Nu există dragoste în literatură. Iubirea duce la formarea de familii, chiar şi spirituale; nu aduce idei noi şi strălucitoare în cele mai întunecate colţuri de galaxie. La oamenii inteligenţi, cum sunt scriitorii de talent, interesul este individual, nu de grup. Paradoxal, deoarece aici intervine, în primul rând, factorul genetic, scriitorul începe să moară singur încă de când se naşte. Iubirile, prieteniile şi asocierile ţin de viaţa lui de om, nu de operă. Acestea n-ar trebui să intre peste ce ai scris. Nu trebuie să producă decât căsătorii, prietenii, găşti, mafia sau activităţi cenacliere. N-ar trebui să se amestece prea mult viaţa personală cu scrisul. Din păcate, se vorbeşte mai mult despre om decât despre scriitor. Până nu vom trece la discuţii despre operă şi ne vom mai cantona în bârfe despre om, nu vom avea nici un scriitor distinct. Mulţi scriitori conturaţi, care să realizeze concordia, nici atât. Scriitorii au discuţii virtuale în forul lor interior, cititorii au discuţii în forul exterior al scriitorilor, dar se comentează mai mult omul, defectele acestuia; e mai trendy. E o iluzie că se citeşte mult. Se citeşte despre scriitor. Se comentează coperta, suportul, dacă e electronic, pe metal, pe plastic sau din hârtie, nu conţinutul. Individualismul, cuvânt atât de urât de unii, poate fi baza unei viitoare “strângeri de rânduri”. Nu mai putem sta strâns uniţi în jurul unei entităţi politice sau de alt fel. Până nu se formează un număr suficient de individualităţi distincte, nu ai ce uni. Poţi să aduni laolaltă grupuri ce se autointitulează scriitori, fani, cititori sau critici, dar, atâta timp cât aceştia nu au nici în clin nici în mânecă unul cu altul, aceste grupuri nu sunt decât adunături, indiferent dacă se autointitulează cenacluri, asociaţii sau societăţi. Nu poţi promova sau premia un scriitor slăbuţ doar pe criteriul apartenenţei la o societate. Nu poţi publica cartea unuia doar pe criteriul prieteniei. Nu poţi lăuda o carte de proze a cuiva doar pentru că eşti cu el în coterie. Nu poţi promova pe cineva pentru că are bani sau pentru că eşti obedient faţă de tot ce vine din afară. Ba poţi. Realitatea e mult prea complexă, absurd de complexă; ea ne arată că se poate orice. Atâta timp cât aceste lucruri sunt posibile, nu are nici un rost să ne gândim la o concordie interplanetară. De visat, putem visa, dar, de gândit, nu. Adunarea nu se poate face din dragoste sau prietenie; acestea nu duc decât la formarea de familii sau găşti. Nici măcar din interes de grup nu poţi aduna creatorii la un loc; interesul duce la formarea de mafie. Singura adunare reală este punerea, în aceeaşi căciulă, a unor individualităţi de talent, puternice şi distincte. Altfel, acestea ies din căciulă, se declară independente şi se ascund pe continente îngheţate. Nici cine poate băga valorile în căciulă cu nonvalorile nu se ştie prea bine. Şi nici cine este îndrituit să facă acest lucru. Nonvaloarea trage la valoare, îi place să stea cu ea la o cafea, să fumeze ideile zilei împreună, să dea mâna cu ea şi să nu se mai spele o săptămână, dar valoarea nu prea mai are timp de discuţii. Azi, ritmul e mult mai trepidant; scriitorul de valoare nu mai are timp de acordat oricăror neaveniţi. Nu mai are timp nici pentru el. Cum să strângi laolaltă individualităţi, chiar și distincte, de valoare, când mişcarea lucrurilor face timpul să gonească? Fiecare vrea să construiască concordia în jurul său sau în jurul adunării pe care o conduce sau o reprezintă. E o acţiune forţată. Aceasta nu se formează punând cărămizi de acelaşi fel banal unele peste altele, ci prin spălarea muntelui de maculatură până când rămâne ceva greu erodabil. Abia cei rămaşi pot forma o entitate coerentă numită prea devreme “mişcarea universală”. Până la o mişcare viabilă, avem doar un munte de mişculaţii. Ce e aia “interesul comun”? Interesul nu poate fi comun. Interesul trebuie să fie individual. Scriitorul de talent nu are nici un interes să stea în grămadă, cenaclu, asociaţie, societate etc. Dacă o face, ori e epuizat, ori are timp de pierdut. Ori îi place să fie ridicat în slăvi şi, atunci, chiar îşi merită locul într-o coterie. Societatea, asociaţia sau cenaclul trebuie să lucreze pentru scriitor, nu să-l absoarbă până la neantizare. Interesul nu trebuie să fie al celor mulţi, ci al individului. Scriitorul nu trebuie să stea la cheremul celor din jur, cititori sau aplaudaci de cenaclu. Trebuie să ştie să suporte un proces de discriminare pozitivă, nu s-o impună cu forţa. Schimbarea de imagine, prezenţa pe Internet, cosmetizarea profundă, ţintirea unor obiective ambiţioase, competiţia loială sunt lucruri bune ca intenţie, dar nu coagulează valori. Nici solidaritatea, lucrul în echipă sau conştiinciozitatea. Cele câteva asociaţii şi societăţi planetare de anticipare a progreselor ştiinţifice, precum şi cele câteva reviste electronice de gen, nu coagulează o viitoare adunare de forţe; ele însele sunt măcinate de conflicte minore, proiectate pe ecrane imense, şi orgolii, în mare parte, justificate. Cele de mai sus reprezintă drumuri către unire, dar nu ştim cât de lungi şi desfundate sunt. Autostrada către ţinta propusă de mulţi nu poate fi făcută prin unirea acestor drumuri, ci prin finanţare corectă şi un contract ferm cu o firmă nanotehnologică de construcţii foarte serioasă. Nu credinţa în obiectivul unirii trebuie să ne fie speranţa, ci speranţa trebuie să ne devină credinţă. De sperat, putem spera orice, chiar şi până la infinit. Societatea stă cu mâna întinsă către scriitor, să-i dea ceva, iar scriitorul, prin ceea ce face, stă cu mâna întinsă către societate, să-i dea ceva. Din cercul ăsta vicios nu poate ieşi decât cel mai deştept, dar aici dăm peste un paradox interesant. Cel mai concret deştept este scriitorul, societatea fiind ceva inefabil, greu de cuantificat. El poate rupe cercul, dar nu e treaba lui să facă asta…
– Hei, doamna, doamna! se răsti Ian la magazioneră. Ascultându-te, ne-a intrat frigul în oase.
– Vă rog s-o scuzaţi şi să nu ţipaţi la ea! sări unul dintre oamenii de la scaner. S-a dereglat. Nu suportă călătoriile prea lungi.
Luă o trusă cu scule şi aparate de măsură, îi rupse bluza şi îi desfăcu placa din zona lombară.
– E android?! se miră Angela.
– Sigur, ce ai vrea să fie? întrebă cel de-al doilea om de la scaner. Fiinţele vii acceptă slujbe ca ale nostre doar din masochism.
– Şi voi?
– Şi noi, spuse androidul, numai că nu frecventăm nici un cenaclu de literatură speculativ-ficţional-ştiinţifică, aşa cum face colega noastră. Acest lucru a dereglat-o puţin. Se crede scriitoare. Până vin cei îndrituiţi să-i rescrie programele, umblăm noi la ea. Ne pricepem la circuite.
– Asta, dacă nu cumva s-a înscris şi la I.C.C.V., spuse cel de-al doilea om de la scaner. Recunosc multe idei subversive promovate de ăia.
– Ce e I.C.C.V?
– Institutul de Cercetare a Calității Vieții.
– E un lucru bun, spuse femeia. Calitatea vieții e prioritară într-o societate democratică.
– E mai mult o adunătură de literați și militari.
– Uneori, e necesar să aperi calitatea vieții cu arma în mână.
– Nu cred că e vorba de asta, spuse angajatul de la scaner. Din ceea ce am putut înțelege, literații imaginează tot felul de scenarii, iar soldații veghează cu arma în mână la transpunerea lor în practică.
– Să înțeleg că literații ăștia nu trăiesc din scris?
– Ba trăiesc din scris. Dacă nu ar scrie, ar muri.
– Societate, fi deşteaptă! fură primele cuvinte ale magazionerei după ce îşi reveni. Dacă vrei, poţi coagula orice mişcare ştiinţifică. De dinamizat, se poate dinamiza şi singură… Ah, vă rog să mă scuzaţi! Spuneam ceva despre faptul că toţi creatorii de ficţiuni vor dispărea, în pofida faptului că încearcă să se unească în tot felul de asociaţii şi societăţi. Sunt aproape desfiinţaţi. Să imaginezi lucruri nemaivăzute sau să forţezi creierul să producă idei e o acţiune ce implică un consum foarte mare de energie.
– Inexact, spuse Ian. Spuneaţi ceva despre nişte haine. Am îngheţat de tot. Eu le vreau pe acelea albastre, de pe raftul din stânga. E trecută pe etichetă chiar mărimea mea.
– Sunteţi enervanţi, spuse oficianta, şi nu am voie să mă enervez în timpul programului. V-am spus că nu vă pot da decât haine din rasa albă de microorganisme. Când voi primi ordin, voi da orice culoare. Deocamdată, s-a votat rasa albă.
– Prezența oricărui fel de minoritate nu trebuie să facă majoritatea să se simtă superioară, ci să fie așa. Cine a votat tâmpenia asta rasistă? întrebă Ian.
– Parlamentul. La iniţiativa guvernamentală a Ministerului Sănătăţii. Se pare că e rasa cea mai rezistentă la intemperii, deşi aici, pe Lila, n-ar trebui să conteze; e cald şi e zi încontinuu.
– Atunci, care e ideea? întrebă Angela.
– Ideea nu e doar faptul că s-a renunţat la hainele convenţionale în favoarea unora rezistente la frig, arşiţă, umezeală, descărcări electrice, chestii de-astea, ci, în principal, faptul că oferă o libertate limitată de mişcare.
– Ce libertate mai e şi asta?
– Limitează mişcările excesive, spuse magazionera. Nu mai transpiri, nu mai faci febră musculară, nu mai consumi energie în exces.
– Astea sunt cămăşi de forţă.
– Aveţi dreptate. Trăim într-o lume nebună, în care mulţi alienaţi vor să muncească. Trebuie opriţi. Pentru aceştia, nu sunt de-ajuns cămăşile de forţă. Se folosesc haine fabricate de o rasă microscopică specială. Aceasta se bazează pe principiul potrivit căruia secretul randamentului e să transpiri fără nici un efort.
Cei doi tineri căsătoriţi îmbrăcară, în tăcere, uniformele unisex, formate din lenjerie, pantaloni, cămăşi, sacouri, ghete, toate albe, şi făcură un mic control prin buzunarele vechilor haine. Presați de gălăgia de afară, îndesară actele și documentele primite prin buzunarele noilor haine, părăsind incinta.
– Vă rugăm să ne scuzaţi că am stat atât de mult timp, se scuză Angela către cei ce erau încă la coadă.
– Nu trebuie să vă scuzaţi, spuse o femeie, în timp ce se dezbrăca, pregătindu-se să intre. Nu aveţi de ce. Cinci minute nu e mare lucru.
– Ciudat, spuse Ian, coborând o scară, în urma soţiei, spre labirintul de culoare ce îi ducea spre ieşirea din navă. M-am uitat la ceas. Am stat exact o jumătate de oră să ascultăm elucubraţiile magazionerei.
Alăturându-se convoiului celor care plecaseră de la coadă înaintea lor, coborâră scările navei, spre ieşire.
Atenţi să admire clădirea centrului de unde se ridicau bagajele şi peisajul stâncos din jur, nu-şi dădură seama că ieşiseră, de fapt, dintr-o bucată imensă de rocă, aproape sferică, ca un meteorit, perfect integrat în peisajul general.
– Puteau să ne ia cu un mijloc de transport mecanic, spuse Ian.
– Nu cred că avea rost, spuse un turist. Sunt doi paşi până la clădirea astroportului, dacă ăsta poate fi numit astroport.
– Staţi, staţi puţin! auziră.
– Cine, noi?! întrebă Angela.
– Da, voi!
Se opriră, se întoarseră şi văzură magazionera-android, care, ajungând la ei, căuta să-şi tempereze respiraţia accelerată. Cu o mână se ţinea de partea stângă a pieptului, ca şi cum ar fi vrut să potolească bătăile unei inimi, iar cu cealaltă le flutura pe sub nas un teanc de hârtii.
– Uitaţi, aveţi aici manuscrisul ultimului meu roman de anticipare ştiinţifică, spuse. Dacă vă convine, vă puteţi mişca după ceea ce am scris eu. Vă rog să-l citiţi!
– Dar, de ce noi?!
– Ceilalţi turişti au mai fost pe aici. Am evidenţa lor strictă. Nu m-am înţeles cu niciunul.
– Şi, ce te face să crezi că te poţi înţelege cu noi?
– Intuiţia. O intuiţie mecanică.
– Bine, foarte bine, zâmbi Ian, luînd teancul de foi cusute, îmbrăcat într-o copertă moale, din piele albastră. Promit că îl vom citi. Dacă ne convine scenariul, vom face ce scrie aici.
– Vă mulţumesc foarte mult, spuse oficianta.
Peste măsură de fericită, sări la cei doi tineri căsătoriţi, îi îmbrăţişă efuziv, îi sărută şi se depărtă.
În fugă, le făcea cu mâna şi şchiopăta, vădit jenată de unul dintre pantofi.
Ajunsă în faţa unui perete de piatră, intră într-un lift şi dispăru în stâncă, undeva, pe o culme a muntelui.
– Ce mai e şi asta?! întrebă Angela. După o percepţie eronată a trecerii timpului, acum am halucinaţii. Unde e nava?
– Asta e nava, interveni un turist, blocul de piatră în care a intrat salariata de la magazie. Unele dintre stânci sunt nave cosmice mascate. În peisajul general, nici nu-ţi dai seama care sunt stânci şi care mijloace de transport interplanetar.
– Îmi imaginez că, aşa cum au construit cămăşi sau pantaloni, pot construi şi un înveliş care să facă o navă asemănătoare cu un meteorit, spuse Ian.
– Eronat, spuse turistul. Asta ar însemna dispariţia a miliarde de entităţi ale unei rase. La intrarea în atmosferă, un astfel de înveliş s-ar mistui rapid. Aici avem de-a face cu nanoroboţi, altceva decât fiinţele microscopice extraterestre.
– Credeţi că ar fi rezistat hârbul ăsta de navă la frecările prilejuite de intrarea în atmosferă dacă n-ar fi fost ajutat scutul de protecție de acțiunea nanoroboților? întrebă un al doilea turist. Carcasa asta, din orice ar fi făcută, e perfectă din punct de vedere al termoreglării. Indiferent care ar fi viteza de frecare, densitatea atmosferei sau timpul de expunere, nu se încinge.
– Ca să nu mai vorbim de deghizarea în sine, reveni primul turist cu o explicaţie. Poţi coborî liniştit pe o planetă cu populaţii sălbatice. Aceste populații nu văd decât un simplu meteorit. Habar nu au că acesta ascunde o navă cosmică.
– La noi, pe Pământ, există un continent numit Miroopa, unde popoarele sunt canibale, spuse Ian. Ascunşi într-o navă ca asta, nu ne-am teme că vom fi mâncaţi.
– Speriați lumea, interveni un al treilea turist. Canibali sunt peste tot. Au și părțile lor bune.
– Care ar fi alea?
– De exemplu, pe un teritoriu foarte vast, trăiește descendentul direct al inaultului salbatic. Prin selecție naturală, canibalii au obținut inaultul de apartament, ca animal de consum.
– Ce e ăla? întrebă Angela.
– Un patruped folosit pentru transport de marfă și călărie.
În afară de actele din plic, puse în buzunarele largi ale noilor uniforme, tinerii căsătoriţi nu-şi aminteau să fi avut alt bagaj. Cu toate astea, ajunşi la unul dintre ghişeele din imensa sală a astrodromului, semnară pentru două cufere imense, autopropulsate, care se mişcau în ce direcţie voiai, la cea mai mică atingere.
– Să nu fie dispozitive explozibile, spuse Angela.
– Ce-ţi mai trece şi ţie prin cap, râse Ian. Terorismul a dispărut în urmă cu câteva sute de ani. Azi, oamenii nu se mai sinchisesc nici de propriile lor convingeri. Să le susţină prin ameninţare, nici vorbă. Au sau nu au dreptate, se duc la culcare. Legea inactivităţii nu le mai permite să construiască bombe artizanale. Nimeni nu mai face așa ceva. Suntem monitorizaţi strict şi băgaţi în baza de date. Orice încercare de atentat e sancţionată prompt. Nu e de joacă; dobitocul care vrea să facă aşa ceva e ucis pe loc.
– Cu cine putem vorbi despre rostul acestor bagaje suplimentare neasteptate? îl întrebă Ian pe omul de la ghişeu.
– Vorbiţi chiar cu ele, spuse salariatul. Nu avea nici un rost să punem un angajat în plus, pentru a da lămuriri suplimentare. Aici, lucrurile sunt de la sine înţelese.
– Dumneata ne pui să vorbim cu lucrurile?!
– Nu e nici un pericol. Sunt bagaje cărora le-au fost introduse programe foarte complexe. Ele vă vor ajuta să nu faceţi nimic.
– Nimic rău sau nimic bun?
– Absolut nimic.
– E inutil, interveni femeia. Nici nu suntem aici. Suntem tineri căsătoriţi în vacanţă de nuntă. Muncitorii agenţiei au ridicat cuvele cilindrice, al căror conţinut suntem, şi le-au aşezat pe un cărucior, chiar când ne-am dat noi jos din navă, stâncă, meteorit sau ce-o fi fost, urmând să le depună în compartimentul de bagaje al astrodromului până la încheierea sejurului. Un agent al agenţiei matrimoniale a descărcat primul film şi l-a mutat în memoria reziduală a cuvelor. Făcând o copie de rezervă pe un disc, ne-a cuplat la cel de-al doilea film standard. Ştim că ne aflăm în spaţiul virtual al acestui al doilea film, dar ne simţim în afara acestuia, ca şi cum totul ar fi real în jur.
– Cunosc aceste amănunte, spuse salariatul, rugându-i să folosească cititorul de amprente. Sunteţi aici, filmul rulează începând chiar din secunda asta.
Întoarse monitorul către ei şi le arătă.
-Nu vă indic să vă mişcaţi prea mult, spuse. Ultima formă a unei ordonanţe, care interzice consumul inutil de energie, face prohibitivă orice mişcare şi indică trecerea exerciţiilor fizice în plan spiritual. Pot fi dat afară din cauza voastră.
– Am mai auzit tâmpenia asta, spuse Ian. De la un agent matrimonial. Îmi sună şi acum în cap muzica suavă, adormitoare, obsedantă, pusă de acesta.
– Eu vă indic să vă luaţi bagajele şi să plecaţi, îşi pierdu oficiantul răbdarea. S-a făcut coadă. Mai sunt şi alţii la rând. Vă urez să nu faceţi nimic în această călătorie! spuse și izbucni în hohote de râs. Știți ultimul banc?
– Nu.
– Să vi-l spun?
– Spune-l! admise Ian.
– Ultimul banc e ”bancul de lucru”.
– Cam slăbuț. Eu știam că ultimul banc e: ”Un polițist a intrat într-o bibliotecă”.
– Cam lung, spuse salariatul.
– Începi să mă plictisești. Umorul unora te face să plângi.
– Așa e. La urmă, intervine dezinteresul.
– M-am saturat să nu fac nimic, spuse Ian, mergând spre ieşire, urmat de soţie şi de cele două cufere. Mă şi mir de ce m-am mai născut.
-Te-ai născut ca să trăieşti, spuse femeia, oprindu-se pe platforma din spatele astrogării. De când a fost abolită munca fără rost, nu mai are rost să faci reserve pentru un eventual efort fizic sau psihic. Adu-ţi aminte! “Unii cred că eşti ceea ce mănânci. Noi credem că mănânci ceea ce eşti”. Se merge pe dezasimilaţie, până în apropierea metabolismului bazal.
– Îmi aduc aminte. Munca stă la baza corupţiei. Fiind stârpită hoţia, munca este singurul mod de acumulare, iar dorinţa de acumulare e creatoare de corupţie. Întrecerea în muncă poate atinge aspecte paroxistice. Îţi aduci aminte? “Înainte de a vrea să munceşti cinstit, învaţă să trăieşti cinstit!”. Totuşi, s-a trecut prea brusc de la forţa legii la legea forţei.
– N-am auzit de vreo lege în sensul ăsta.
– Ba da, spuse Ian. E legea inactivităţii, care ne forţează să nu facem nimic. În timp ce într-o democraţie legile sunt de bun simţ şi e o plăcere să fii forţat să le respecţi, legea inactivităţii e o lege a forței, caracteristică unei dictaturi. E o dictatură a lenei.
– St! Să nu ne audă cineva.
Bagajele, venite pe neaşteptate, le provocau o teamă difuză şi nelinişte surdă. Se mişcau în orice direcţie, doar la comanda lor verbală.
– Dacă le spun, cuferele astea sunt în stare să şi danseze, spuse Ian.
– Merită încercat, spuse femeia, e posibil ca lucrurile să nu intre sub incidenţa legii.
– Asta e o glumă proastă, se auzi dintr-un cufăr. Cuvântul “dans” a fost şters din toate fişierele. Nici în dicţionare nu se mai găseşte. Nu e voie să-l mai pronunţaţi. Nu aţi citit legea inactivităţii?
– Ba da, dar nu cu prea multă atenţie, spuse bărbatul. E prea lungă. Am considerat că e pierdere de vreme şi consum inutil de energie, fiind prea multe volume, dar, dacă tot mă aflam pe o navă cosmică şi nu aveam cu ce să umplu timpul, am zis să trec şi eu prin textul acestei legi fundamentale.
– Felicitări! spuse primul cufăr. E o lege atât de bine concepută, încât nu-i poţi găsi nici o hibă. Din acest motiv, nu te poţi amuza pe seama celor care au scris-o spunând că lectura ei e plicticoasă. Lucrul de calitate nu poate fi parodiat; el nu este făcut cu mult efort, ci cu inspiraţie şi talent, acestea substituind orice consum inutil de energie. Te poţi distra numai pe seama prostiei, iar această lege e scrisă de un colectiv de oameni geniali.
– Da, şi ideea de a nu face nimic e genială. Lucrurile interesante trebuie spuse de oameni interesanţi, minţi Ian.
Deşi trasul cu urechea era o activitate interzisă, nu ştia unde puteau ajunge cuvintele pe care le rostea.
– Totuşi, sunt prea multe pagini, spuse femeia. Scrie chiar în lege că, “acolo unde se impun prea multe reguli, nu există nici o regulă”.
Bărbatul pipăi suprafaţa lucioasă a bagajului vorbitor fabricat din lemn pe textură de fibră de sticlă şi nu găsi nici un dispozitiv de înregistrare sau redare a sunetelor; capacul era închis etanş.
– Ce e cu voi? De unde aţi apărut? întrebă.
– Suntem aici din ordinul administraţiei, spuse cufărul.
– Bine, dar noi nu am cerut cufere. Ce să facem cu voi?
– Pe planeta Lila, toată lumea are un bagaj din acesta, robotizat, cum suntem noi. Aveţi, aici, înăuntru, tot ce vă trebuie, pentru o vacanţă plăcută, fără griji, fără lipsuri.
Cele două cufere umblătoare se deschiseră, în acelaşi timp, iar Ian şi Angela priviră înăuntru, cercetând îndelung, cu mare atenţie, mai multe obiecte. Un bagaj era al lui, cu obiecte specifice pentru bărbaţi, iar celălalt era al ei, cu obiecte specifice pentru femei. Hainele depozitate în interiorul lor fuseseră alese după profilul psihologic individual al proaspeţilor căsătoriţi.
– Nu ne putem permite tot ce e aici, spuse femeia. Abia am avut bani să plătim o excursie cu toate serviciile incluse, timp de şase luni, pe astrul ăsta.
– Ne permitem, nu ne permitem, se pare că nu putem beneficia decât de hainele de pe noi, spuse bărbatul. Microorganismele nu ne dau voie să ne dezbrăcăm. S-au lipit de noi.
Trase demonstrativ de reverul sacoului, iar acesta, elastic, reveni la loc.
– E posibil ca administraţia să considere că facem parte din serviciile incluse despre care vorbiţi, spuse cufărul lui Ian.
– Nu cred, interveni cufărul Angelei. Pe Lila, toţi oamenii sunt înzestraţi de administraţie cu astfel de cyberbagaje, dar nu sunt sigur de acest lucru; noi, obiectele, nu prea avem voie să ne băgăm. Poate, când vor deveni şi fiinţele nişte corpuri inerte, conform legii inactivităţii…
– Şi eu cred că aţi plătit cu totul alte servicii, iar noi suntem trimise de administraţie, se răzgândi bagajul bărbatului. Să vă comand un heliotaxi?
– Sigur, spuse Ian, uitându-se pe bilete. Am adresa aici. O fi departe?
– E ceva drum, le strigă un şofer, planând în apropiere şi trăgând vehiculul zburător la peron.
– Da, dar nu vrem să ne băgăm în faţă. Sunt mai mulţi turişti înaintea noastră.
– Eu am venit special pentru voi. Sunteţi domnul şi doamna Nicer?
– Desigur.
Bagajul femeii se închise și explodă, dar nimeni nu auzi nimic. Și aparatele trupelor aflate în misiune de pază a astroportului tăceau.
Prin fiecare fragment rezultat din deflagrație, lui Ian i se păru că aude ceva.
După un timp, bărbatul se recompuse și văzu că se afla tot acolo, lângă cuferele ce se închiseseră și lângă soție.
– Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat? îl întrebă.
– Nu e nimic, răspunse aplecându-se în față și ținându-se cu mâinile de cap. Doar o ușoară amețeală. M-am descompus și m-am recompus. Nu înțeleg cum a fost posibil. M-a spulberat cufărul tău. Nu știu ce să cred.
– Un atentat?!
– E posibil, dar nu înțeleg, spuse Ian. Suntem întregi.
– O fi vreun atentat la integritatea ta morală. Pe Pământ, astfel de atentate sunt obișnuite, dar vizează mase mari de oameni.
– Despre care Pământ vorbești?
– Pământul de pe care am venit noi, spuse Angela.
– Suntem cam departe.
– Prostia se exportă oriunde. Poate nu mai au bani să organizeze atentate de amploare. Poate e inițiativa vreunui sociopat periculos, care nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă faptul că inactivitatea stă la baza tuturor lucrurilor, nu munca animalică.
– E posibil orice, numai că nu prea mă frământă lenea sau harnicia lor.