Am tot spus şi-am scris – şi-am să repet până mă fac înţeleasă ori voi sfârşi împuşcată – că, atunci când ne hotărâm să trimitem un text spre a fi publicat, e obligatoriu să-l corectăm înainte. Să-l citim de mai multe ori, ca să eliminăm măcar o parte din greşeli. De ce să procedăm aşa? În primul rând, din respect pentru noi înşine, în al doilea, din respect pentru cei ce sperăm că-l vor citi. De respectul faţă de limba în care scriem nu mai pomenesc. Cine mai ştie de el? Zmei ori zgripţuroaice ca mine, poate.
Vorbele mele ţintesc debutanţii, însă nu doar pe ei. Nu pentru că povestirile lor conţin greşelile pe care le voi enumera mai jos, ci pentru că asemenea greşeli se repetă şi la al doilea, şi la al treilea text semnat de acelaşi autor. Iar noi ştim cum e cu perseveratul în greşeală… Bebeluşilor scrisului le lipseşte, hai să nu zic cenaclul, ca să mă facă iarăşi lumea dinozaur, ci părerea critică avizată, exprimată cu intenţii bune. Ei nu ştiu că trebuie să-şi dea textul la citit şi altora – nu prietenilor, părinţilor sau bunicilor. Mircea Coman face un lucru nemaipomenit cu comentariile lui aplicate asupra textelor, dar el, din păcate, e un caz rar.
Trebuie precizat că n-ai trecut automat din stadiul de începător în cel de autor după ce ţi s-a publicat un text sau ai câştigat un concurs de proză. În multe cazuri, din păcate, nici după ce ţi s-a tipărit o carte. O cunoştinţă îndepărtată de-a mea, ofuscată rău că i-am subliniat greşelile dintr-un roman deja apărut, mi-a spus că se consideră scriitoare pentru că are multe cărţi: una publicată, trei în sertar, iar a cincea „în cap”. Iar eu, a adăugat ea cu spume la gură, să-mi fi văzut de treaba mea de traducător (ar fi trebuit să-i traduc cartea apărută), nu să-i critic romanul pe care n-a îndrăznit să-l critice nici editorul ei… Căruia, evident, i-a plătit ca să i-l tipărească, dar nici măcar cu o corectură ca lumea nu s-a ales. Ce credeţi că am făcut? M-am şters pe faţă de stropii de furie cu care m-a împroşcat persoana şi mi-am văzut de criticat mai departe.
Ignorarea erorilor e o faptă gravă. Iată câteva din greşelile de „bucătărie” a textului, oarecum pardonabile în cazul unui debut, dar prezente şi la autori care au scris şi publicat deja prima povestire:
- utilizarea excesivă a demonstrativelor („curăţându-i de acel nisip sau ce aruncase omul acela”);
- ignorarea cacofoniilor (“să-l lovească cu furie”; preferata mea: „fu tentat să…”; „încearcă ca tratament” – superb ligamentul, nu-i aşa?);
- folosirea de cuvinte al căror sens autorul nu-l cunoaşte, dar îi sună bine („o flamură abordată special acolo”);
- o bună cunoaştere a ronglezei („locaţie”, „în timpul WW2” – dacă nu v-aţi prins, send me un mail, vă explain eu immediately; „Da?… Show me!”);
- exprimări rizibile („zâmbet feroce”), gafe şi umor involuntar, cu nuanţe porno („Nu crezi că ţi-ai frecat ocheanul destul?”);
- inventarea unor nume de persoane sau toponime cât mai neobişnuite şi mai penibile (Evlampionis);
- folosirea, în loc de „care”, a lui „ce”, despre care se spune, până şi într-un manual de clasa a XII-a, că e arhaic; utilizarea abuzivă a lui „care”;
- formele hipercorecte, deranjante prin preţiozitate: să îl, să o etc., în loc de prescurtările lor, mult mai potrivite.
Putem trece pe listă preferinţa pentru antepunerea adjectivelor, adjectivita, neconcordanţa timpurilor verbale şi, lucru la fel de grav, maltratarea virgulei, mai ales prin plasarea ei nejustificată între subiect şi predicat. A, nu ştim care-i subiectul sau predicatul? Am uitat că nu se pune virgulă nici între subiectivă şi predicativă? A trecut mult de când am învăţat lucrurile acestea? Da, sigur că a trecut, dar cine-i de vină că le-am uitat? Necunoaşterea legii nu te absolvă de consecinţele nerespectării ei.
În ceea ce priveşte conţinutul textelor semnate de începători, mă rezum să spun că se abuzează de explicaţii ştiinţifice luuungi, „lipite” în dialoguri artificiale sau, pur şi simplu, trântite în naraţiunea care devine un fragment copiat parcă dintr-un manual de chimie sau fizică. Asta în cazurile când explicaţiile respective sunt corecte. În celelalte, biata ştiinţă, fie ea şi a viitorului, e plină de malformaţii. Ca exemplu, o frază sublimă: „Nu numai că M. vedea prin pupilele mele, dar în sens invers telepatiei, rănile unuia erau resimţite mai bine de celălalt.” Şi încă una, pentru că nu mă pot abţine: „Iar în timpul acesta am observat că toţi aveau înlăuntrul lor acea chestie fusiformă care emana o lumină difuză şi palidă.” Apocalipsa, maică!
Un autor căruia i-am făcut observaţii asupra povestirii pe care mi-a trimis-o, povestire plină cu erori de toate felurile, mi-a spus că personajele lui vorbesc cu greşeli pentru că aşa le-a conceput el, analfabete, în consecinţă, a scris, şi el, cu greşeli de ortografie, cu pleonasme, cu multe repetiţii… Altul, mai cu ifose, m-a ameninţat că va spune tuturor că eu i-am refuzat povestirea. Frumos le şade, oare? Lor, dar şi celor care citesc rândurile de faţă, le mărturisesc următoarele: sunt filolog (nu filoloagă!), dar nu mi-e ruşine să mă uit în dicţionar când am uitat sau nu cunosc sensul unui cuvânt. Mă uit şi în DEX-ul tipărit, pentru că am mai multă încredere în el decât în varianta lui on-line, şi în DOOM2, mult-hulita unealtă lingvistică. Consider că norma limbii literare e una, şi nu mai multe, şi, măcar că nu ne place, frumos e să o respectăm, ca să nu poarte limba noastră straie multe şi pestriţe, numai din ambiţul nostru de a scrie cum ne vine, fiindcă doar aşa e bine. Iertaţi, vă rog, rima şi tonul arhaic al frazei de mai sus. Ştiu că pare scoasă dintr-o scriere galben-veştedă.
Sigur că nu sunt de acord cu legiferarea, în DOOM2, a aberaţiilor precum „look”, cu pluralul „lookuri”, termen însoţit de precizările [pron. lucuri] şi (loo-kuri). Ele se bazează pe ideea că uzul consacră abuzul. Îi rog pe susţinătorii acestei idei să reformuleze propoziţiile următoare: „Industria de fashion a performat în ultima vreme” şi „am primit o fain pentru că am încălcat premisele unui teren privat.” Vă jur că le-am auzit la televizor. Cine nu pricepe să ia dicţionarul. Sau să-mi trimită un mesaj.
De ce vă spun aceste lucruri? Ca să le judecaţi şi să alegeţi din ele ce e bun, iar ce e rău să daţi la o parte, dar nu cu venin, şi nici cu parul, aşa cum e moda pe la noi, prin fandom, de nişte ani încoace!
Şi eu am fost începătoare. Şi eu fac greşeli, chiar şi acum. De câte ori mă uit peste povestioarele pe care le-am scris în liceu, unele chiar publicate, ori peste cele din primii ani de studenţie, umblu câteva zile cu lama prin casă. Totuşi, nu le şterg din trecutul meu, pentru că şi-au avut rostul lor. Nu ştiu ce curaj am avut să le citesc la cenaclu. Dar bine că l-am avut, nu? Bine că am ascultat observaţiile colegilor. Am învăţat să scriu fără să-mi dau seama, aşa cum înveţi o limbă străină când eşti obligat s-o foloseşti în conversaţie cu vorbitorii ei nativi.
Îmi permit, aşadar, în virtutea faptului că am fost şi eu neştiutoare cândva, să vin cu câteva sugestii pentru debutanţi. La mine, dar şi la alţii, au funcţionat:
1. Când consideraţi că textul pe care l-aţi scris a ajuns în faza finală, lăsaţi-l cel puţin o săptămână la „decantat”, dar numai după ce i-aţi făcut o primă corectură la sânge, astfel: puneţi Word-ul să vi-l corecteze automat, există această posibilitate. Apoi scoateţi textul la imprimantă şi citiţi-l, interpretându-l, numai pentru voi, cu glas tare, chiar dacă e lung, vă enervează sau vă urâţi că v-a venit ideea să vă apucaţi de scris. Fiţi actori ai propriului text. Dacă nu reuşiţi înseamnă că vă e jenă de propria producţie şi e cazul să renunţaţi, măcar o vreme, la scris.
2. După ce aţi trecut de etapa de mai sus, reluaţi textul la corectat de mai multe ori, azi, mâine, poimâine. Tăiaţi fără milă replicile, fragmentele sau paginile care nu vă sună bine la ureche, chit că vă doare mâna să le eliminaţi, fiindcă aţi petrecut ceasuri întregi ca să le scrieţi. Refaceţi-le. Satisfacţia finală va fi mult mai mare.
3. Daţi textul la citit unor persoane avizate, ca să primiţi păreri pertinente despre el. Nu vă umflaţi în pene când sunteţi lăudaţi, dar nici nu vă bosumflaţi când sunteţi criticaţi. Dacă jonglaţi cu concepte ştiinţifice, discutaţi-le cu persoane care vă pot garanta că nu vă veţi face de râs, chiar dacă sau mai ales pentru că scrieţi science-fiction.
4. Mai lăsaţi textul să zacă o săptămână. Dacă, ajunşi până aici, sunteţi mulţumiţi de el, trimiteţi-l spre publicare. Teoretic, nu mai conţine greşeli de ortografie, nici de culegere. Măcar pe ele le-aţi eliminat. Rămâne să primiţi aprecieri legate de frazare, conţinut, idee. Doar şi de-asta îl doriţi publicat. Sau nu?
De final, o taină mare: doi dintre autorii mai sus incriminaţi sunt lăudaţi, promovaţi, premiaţi, publicaţi şi răspublicaţi. Aşa că, vă rog frumos, scoateţi pistoalele şi împuşcaţi-mă cât mai repede.
Nici [editat de admin: nu se admit comentarii cu tenta politica], ceea ce ar fi de nepermis pentru un tanar.
Un autor nu o sa devina mai bun pentru umanitate… daca dintr-un an pierde sase luni pentru a peria textul. Aici ar trebui sa intervina rolul editurii, daca tot ajunge sa-i platesca atat de putin din pretul cartii.
Nu ar trebui sa fie nicio rusine. Autorii care nu au ureche muzicala… ar trebui sa predea manuscrisul “as is” si un corector “cur batran” sa modifice “ce” cu “care”, ca un fel de traducere pentru urechile simandicoase. Evident manuscrisul trebuie sa aiba un anumit nivel, dar chestiile de finete ar trebui acordate de catre un profesionist.
In strainate e o meserie in sine “ce” se cheama “script doctor”.
Eu cred ca autorul trebuie sa isi “slefuiasca” singur textul pana la perfectiune, nu sa arunce niste idei pe hartie si sa vina altcineva sa le puna in forma pentru el. Un bun scriitor devine bun prelucrand pana la obsesie o idee, nu aruncand de-a valma idei geniale pe care nu e capabil sa le exprime corect in limba materna. Din cauza aceste lejeritati cu care se trateaza arta scrisului avem atatia “autori” care am scris pana in 40 de ani mai multe carti decat au citit vreodata. Nu am citit pe nicaieri ca Brancusi isi desena doar sculpturile, iar de sculptat/ turnat in bronz se ocupa altcineva, asa ca ma astep ca si in literatura sa ii fie atribuit un roman unui scriitor fiindca acesta a consumat luni bune sau chiar ani incercand sa ii dea viata.
@Dark
Nu zic ca trebuie sa te prezinti cu o porcarie la editura, scrisa asa in cateva clipe precum un comentariu pe un site… Rescrii de cateva ori… Te chinui. Te zvarcolesti. Dar pentru toate este o limita. Un scriitor ar trebui sa-si dai acordul ca cineva absolut profesionist in ale gramaticii si ale stilului sa mai faca niscai retusari.Dar in Romania cred ca e imposibil, asa de culti, importanti, atot stiutori, sensibili, irascibili, orgoliosi, suntem cu totii.
vorbiti de lucruri sfinte si schimbati o interfata profesionista cu o interfata de fanzin sculptat intr-o masina de scris.
ce se intampla cu SRSFF? am fani adusi SPECIAL pe acest site prin linkuri de prin locuri absolut private, in care se intra contra unei sume de intrebari care verifica IQ-ul (si nu numai, am aruncat si eu o pastila ca sa se inteleaga ideea).
de ce aceasta bataie de joc? 🙁
Ma simt vizat. :))
Asa cum v-am explicat si in mail, povestirea a fost un experiment. M-a fascinat mai demult stilul lui Nicolae Strambeanu si m-am gandit ca ar fi interesant sa il emulez intr-o povestire. De asemenea, atunci cand am scris primul draft(a trecut prin vreo 15 drafturi de atunci) participam la un curs de literatura sf si fantasy cu inclinatii romantice (Hawthorne, Poe, Stoker). Experimentul a esuat. Am invatat o gramada de lucruri din povestirea aasta. Va multumesc inca o data, in special pentru sugestiile de redactare/gramaticale.
In rest, prea mult patos pentru niste povestiri scrise prost. Eu credeam ca editorii primesc foarte des productii jalnice si au un fel de scut de protectie impotriva prostului gust. M-am inselat.
“Am învăţat să scriu fără să-mi dau seama, aşa cum înveţi o limbă străină când eşti obligat s-o foloseşti în conversaţie cu vorbitorii ei nativi.”
Sunt sigur ca si generatia mea va invata sa scrie bine in acelasi mod. Numai timpul sa ne ajunga. 🙂
Numai bine!
Deci gramatica e de fapt abaterea medie pătratică, conform formulei de pe tablă. How cool is that?!? 😀 😀
P.S. Cum care tablă? aia din poza de sub titlu, normal …
Mi se pare de un elementar bun-simt ca un om care vrea sa publice sa trimita un text corect din punct de vedere gramatical si ortografic. Gramatica si ortografia se invata in scoala, pina intr-a opta, iar respectarea regulilor lor e asadar una dintre conditiile sine qua non pentru a aspira la publicare. De-abia din momentul in care textul tau e corect din aceste puncte de vedere – si nu ma refer aici la typo-uri, ci la chestiunile elementare de genul acordurilor, a folosirii corecte a punctuatiei etc. – poti cere unui editor sa isi arunce ochii pe text si eventual sa te indrume pentru a-l face mai bun.
hai, mai ursule! 🙂 de cate ori te repeti? pana si eu fac efortul de a “imprastia jetul” in comentariile mele. zi tu CINE se apuca sa urce un text full de improprietati? a, pe atelierkult? acolo asta e una dintre multele permisiuni, dar in reviste, daca tu cunosti un caz, poate ca il dai si exemplu, nu? sau ne uitam pe munca lui Mircea Coman (care si-a asumat acest rol ingrat pentru dumnealui si benefic pentru toti ceilalti) si reformulam formularile?
nu ma pune sa dau eu exemple din comentariile unora care chiar ar trebui sa tina la… durabilitatea piedestalurilor pe care s-au catarat.
e usor sa rescrii si iar sa rescrii aceleasi si aceleasi avertismente daca NIMENI nu te poate verifica. de unde sa stim noi ce primesti tu, e? si de ce te-am crede pe cuvant?
nu le-ai urcat, nu le-ai publicat, nu le-ai premiat!
nu e DESTUL de clar de ce?
Hmmm … cînd am publicat postarea aia cu abaterea medie pătratică?!? aha, pe 14 noiembrie.
Mda.
Care va să zică, nici după trei săptămîni n-a avut nimeni curiozitatea să pună laba pe o carte de statistică matematică și să verifice dacă e adevărat ceea ce susțineam eu.
Ei bine, nu e. Ar fi, dacă termenul dintre paranteze (x indice i minus x barat) ar fi ridicat la pătrat, ceea ce nu se întîmplă.
În concluzie, ne dăm mari cu virgule, subiecte,IQ-uri, propoziții predicative, căcatofonii și alte alea, dar jumătatea din stînga a sintagmei S.F. (adică știința) e o mare necunoscută pentru destui cetățeni care scriu, citesc sau critică în domeniu.
Și ne mai mirăm că SF-ul românesc a ajuns unde e? că premiem și adulăm forme fără fond, vorba lu nen’tu Maiorescu, unde forma este aspectul literar al textului, iar fondul e aspectul științific?
Aia e.
Noapte bună, copii! aștept să-mi vînați greșelile gramaticale din această postare. Al dracu să fiu dacă stau să corectez!
eu nici nu m-am uitat la fomula aia. ce sens avea? nu era povestea mea. fiecare isi spune povestile asa cum stie mai bine.
eu n-am nici o poveste in care atrag celorlalti atentia ca au greseli in povestile lor. nu ca nu mi-as permite sa fac comentarii, dar mi-am spus parerea despre stiinta din SF peste tot pe unde mi-au permis moderatorii: Scientifiland, aici chiar (dar doar mi-am aparat povestea mea de aberatiile unui domn de pe aiurea), in Nautilius, pe la domnu Ursu prin Galileo…
normal ca am o remarca de facut: cine se ia de gramatica unui text recunoaste implicit ca de altceva nu se poate lega, sau nu stie a se lega, din varii motive, iar primul care-mi vine in minte este… pentru ca abia de-l intelege.
Aşadar şi prin urmare, scriitorul care nu este şi corector nu e scriitor. Mai mult de atât, dacă nu este şi editor atunci de un mare nimic.
Da, sunt de acord că e foarte importantă gramatica, dar- şi aici trebuie să recunosc că afirmaţia asta am citit-o cândva în comentariul unui aspirant care între timp, spre mulţumirea multora, s-a retras nu doar din conducerea SRSFF, ci chiar şi-a făcut vizitele la psihiatru şi ca urmare a recomandărilor primite se abţine eroic să mai agite apele în fandom- eu prefer să citesc un text care conţine greşeli gramaticale ( câteva, hai să nu exagerăm ) dar are ceva de transmis, are personaje şi o poveste de spus, decât să citesc o “capodoperă” gramatical absolut senzaţională, dar lipsită de orice altceva.
În ceea ce priveşte apartenenţa la tagma scriitorilor, cred că situaţia este clară: poţi intra în Uniunea Scriitorilor, dar asta nu te face scriitor. Poţi publica zece cărţi şi tot să nu fii scriitor. Poţi câştiga concursuri fără să fii scriitor. Poţi lua anual premii acordate de prieteni şi tot nu vei fi scriitor. Ştiţi de ce? Pentru că aşa zic eu ! Ştiţi cine sunt eu? Un nimeni, dar citesc şi în lumea mea eu decid pe cine consider scriitor şi pe cine nu. Cred că aşa stă treaba şi în cazul afirmaţiei doamnei Antuza, dacă ea zice că nu eşti, apăi nu eşti fratemeleu! În România aşa merg treburile, ce să-i putem face?! Nu eşti fan dacă nu te faci şi editor, măcar la editura unui prieten. Nu eşti fan dacă nu te apuci şi de scris. Nu eşti scriitor dacă nu te faci corector, editor, bloger şi promotor. Editor poţi fii oricând, dacă ai prieteni posesori de edituri, sau poţi fii editor pe banii tăi, dar editor respectat vei fii de-abia când vei şi scrie, când îţi vei acorda câteva premii, când vei învăţa că cel mai important lucru pentru a fi văzut, apreciat şi lăudat nu este să scrii, să editezi, ori să promovezi mişcarea sefe, nici gând, imporetant este să fii vocal de câte ori ai ocazia, oriunde şi oricând. Să fii dispus să te cerţi zile şi nopţi, să jugneşti în stânga şi-n dreapta, dar mai ales să dai cu regularitate cu bâta în baltă şi cu rahatul în ventilator. De asta merg lucrurile minunat în ţărişoara noastră…