Am tot spus şi-am scris – şi-am să repet până mă fac înţeleasă ori voi sfârşi împuşcată – că, atunci când ne hotărâm să trimitem un text spre a fi publicat, e obligatoriu să-l corectăm înainte. Să-l citim de mai multe ori, ca să eliminăm măcar o parte din greşeli. De ce să procedăm aşa? În primul rând, din respect pentru noi înşine, în al doilea, din respect pentru cei ce sperăm că-l vor citi. De respectul faţă de limba în care scriem nu mai pomenesc. Cine mai ştie de el? Zmei ori zgripţuroaice ca mine, poate.

Vorbele mele ţintesc debutanţii, însă nu doar pe ei. Nu pentru că povestirile lor conţin greşelile pe care le voi enumera mai jos, ci pentru că asemenea greşeli se repetă şi la al doilea, şi la al treilea text semnat de acelaşi autor. Iar noi ştim cum e cu perseveratul în greşeală… Bebeluşilor scrisului le lipseşte, hai să nu zic cenaclul, ca să mă facă iarăşi lumea dinozaur, ci părerea critică avizată, exprimată cu intenţii bune. Ei nu ştiu că trebuie să-şi dea textul la citit şi altora – nu prietenilor, părinţilor sau bunicilor. Mircea Coman face un lucru nemaipomenit cu comentariile lui aplicate asupra textelor, dar el, din păcate, e un caz rar.

Trebuie precizat că n-ai trecut automat din stadiul de începător în cel de autor după ce ţi s-a publicat un text sau ai câştigat un concurs de proză. În multe cazuri, din păcate, nici după ce ţi s-a tipărit o carte. O cunoştinţă îndepărtată de-a mea, ofuscată rău că i-am subliniat greşelile dintr-un roman deja apărut, mi-a spus că se consideră scriitoare pentru că are multe cărţi: una publicată, trei în sertar, iar a cincea „în cap”. Iar eu, a adăugat ea cu spume la gură, să-mi fi văzut de treaba mea de traducător (ar fi trebuit să-i traduc cartea apărută), nu să-i critic romanul pe care n-a îndrăznit să-l critice nici editorul ei… Căruia, evident, i-a plătit ca să i-l tipărească, dar nici măcar cu o corectură ca lumea nu s-a ales. Ce credeţi că am făcut? M-am şters pe faţă de stropii de furie cu care m-a împroşcat persoana şi mi-am văzut de criticat mai departe.

Ignorarea erorilor e o faptă gravă. Iată câteva din greşelile de „bucătărie” a textului, oarecum pardonabile în cazul unui debut, dar prezente şi la autori care au scris şi publicat deja prima povestire:

  • utilizarea excesivă a demonstrativelor („curăţându-i de acel nisip sau ce aruncase omul acela”);
  • ignorarea cacofoniilor (“să-l lovească cu furie”; preferata mea: „fu tentat să…”; „încearcă ca tratament” – superb ligamentul, nu-i aşa?);
  • folosirea de cuvinte al căror sens autorul nu-l cunoaşte, dar îi sună bine („o flamură abordată special acolo”);
  • o bună cunoaştere a ronglezei („locaţie”, „în timpul WW2” – dacă nu v-aţi prins, send me un mail, vă explain eu immediately; „Da?… Show me!”);
  • exprimări rizibile („zâmbet feroce”), gafe şi umor involuntar, cu nuanţe porno („Nu crezi că ţi-ai frecat ocheanul destul?”);
  • inventarea unor nume de persoane sau toponime cât mai neobişnuite şi mai penibile (Evlampionis);
  • folosirea, în loc de „care”, a lui „ce”, despre care se spune, până şi într-un manual de clasa a XII-a, că e arhaic; utilizarea abuzivă a lui „care”;
  • formele hipercorecte, deranjante prin preţiozitate: să îl, să o etc., în loc de prescurtările lor, mult mai potrivite.

Putem trece pe listă preferinţa pentru antepunerea adjectivelor, adjectivita, neconcordanţa timpurilor verbale şi, lucru la fel de grav, maltratarea virgulei, mai ales prin plasarea ei nejustificată între subiect şi predicat. A, nu ştim care-i subiectul sau predicatul? Am uitat că nu se pune virgulă nici între subiectivă şi predicativă? A trecut mult de când am învăţat lucrurile acestea? Da, sigur că a trecut, dar cine-i de vină că le-am uitat? Necunoaşterea legii nu te absolvă de consecinţele nerespectării ei.

În ceea ce priveşte conţinutul textelor semnate de începători, mă rezum să spun că se abuzează de explicaţii ştiinţifice luuungi, „lipite” în dialoguri artificiale sau, pur şi simplu, trântite în naraţiunea care devine un fragment copiat parcă dintr-un manual de chimie sau fizică. Asta în cazurile când explicaţiile respective sunt corecte. În celelalte, biata ştiinţă, fie ea şi a viitorului, e plină de malformaţii. Ca exemplu, o frază sublimă: „Nu numai că M. vedea prin pupilele mele, dar în sens invers telepatiei, rănile unuia erau resimţite mai bine de celălalt.” Şi încă una, pentru că nu mă pot abţine: „Iar în timpul acesta am observat că toţi aveau înlăuntrul lor acea chestie fusiformă care emana o lumină difuză şi palidă.” Apocalipsa, maică!

Un autor căruia i-am făcut observaţii asupra povestirii pe care mi-a trimis-o, povestire plină cu erori de toate felurile, mi-a spus că personajele lui vorbesc cu greşeli pentru că aşa le-a conceput el, analfabete, în consecinţă, a scris, şi el, cu greşeli de ortografie, cu pleonasme, cu multe repetiţii… Altul, mai cu ifose, m-a ameninţat că va spune tuturor că eu i-am refuzat povestirea. Frumos le şade, oare? Lor, dar şi celor care citesc rândurile de faţă, le mărturisesc următoarele: sunt filolog (nu filoloagă!), dar nu mi-e ruşine să mă uit în dicţionar când am uitat sau nu cunosc sensul unui cuvânt. Mă uit şi în DEX-ul tipărit, pentru că am mai multă încredere în el decât în varianta lui on-line, şi în DOOM2, mult-hulita unealtă lingvistică. Consider că norma limbii literare e una, şi nu mai multe, şi, măcar că nu ne place, frumos e să o respectăm, ca să nu poarte limba noastră straie multe şi pestriţe, numai din ambiţul nostru de a scrie cum ne vine, fiindcă doar aşa e bine. Iertaţi, vă rog, rima şi tonul arhaic al frazei de mai sus. Ştiu că pare scoasă dintr-o scriere galben-veştedă.

Sigur că nu sunt de acord cu legiferarea, în DOOM2, a aberaţiilor precum „look”, cu pluralul „lookuri”, termen însoţit de precizările [pron. lucuri] şi (loo-kuri). Ele se bazează pe ideea că uzul consacră abuzul. Îi rog pe susţinătorii acestei idei să reformuleze propoziţiile următoare: „Industria de fashion a performat în ultima vreme” şi „am primit o fain pentru că am încălcat premisele unui teren privat.” Vă jur că le-am auzit la televizor. Cine nu pricepe să ia dicţionarul. Sau să-mi trimită un mesaj.

De ce vă spun aceste lucruri? Ca să le judecaţi şi să alegeţi din ele ce e bun, iar ce e rău să daţi la o parte, dar nu cu venin, şi nici cu parul, aşa cum e moda pe la noi, prin fandom, de nişte ani încoace!

Şi eu am fost începătoare. Şi eu fac greşeli, chiar şi acum. De câte ori mă uit peste povestioarele pe care le-am scris în liceu, unele chiar publicate, ori peste cele din primii ani de studenţie, umblu câteva zile cu lama prin casă. Totuşi, nu le şterg din trecutul meu, pentru că şi-au avut rostul lor. Nu ştiu ce curaj am avut să le citesc la cenaclu. Dar bine că l-am avut, nu? Bine că am ascultat observaţiile colegilor. Am învăţat să scriu fără să-mi dau seama, aşa cum înveţi o limbă străină când eşti obligat s-o foloseşti în conversaţie cu vorbitorii ei nativi.

Îmi permit, aşadar, în virtutea faptului că am fost şi eu neştiutoare cândva, să vin cu câteva sugestii pentru debutanţi. La mine, dar şi la alţii, au funcţionat:

1. Când consideraţi că textul pe care l-aţi scris a ajuns în faza finală, lăsaţi-l cel puţin o săptămână la „decantat”, dar numai după ce i-aţi făcut o primă corectură la sânge, astfel: puneţi Word-ul să vi-l corecteze automat, există această posibilitate. Apoi scoateţi textul la imprimantă şi citiţi-l, interpretându-l, numai pentru voi, cu glas tare, chiar dacă e lung, vă enervează sau vă urâţi că v-a venit ideea să vă apucaţi de scris. Fiţi actori ai propriului text. Dacă nu reuşiţi înseamnă că vă e jenă de propria producţie şi e cazul să renunţaţi, măcar o vreme, la scris.

2. După ce aţi trecut de etapa de mai sus, reluaţi textul la corectat de mai multe ori, azi, mâine, poimâine. Tăiaţi fără milă replicile, fragmentele sau paginile care nu vă sună bine la ureche, chit că vă doare mâna să le eliminaţi, fiindcă aţi petrecut ceasuri întregi ca să le scrieţi. Refaceţi-le. Satisfacţia finală va fi mult mai mare.

3. Daţi textul la citit unor persoane avizate, ca să primiţi păreri pertinente despre el. Nu vă umflaţi în pene când sunteţi lăudaţi, dar nici nu vă bosumflaţi când sunteţi criticaţi. Dacă jonglaţi cu concepte ştiinţifice, discutaţi-le cu persoane care vă pot garanta că nu vă veţi face de râs, chiar dacă sau mai ales pentru că scrieţi science-fiction.

4. Mai lăsaţi textul să zacă o săptămână. Dacă, ajunşi până aici, sunteţi mulţumiţi de el, trimiteţi-l spre publicare. Teoretic, nu mai conţine greşeli de ortografie, nici de culegere. Măcar pe ele le-aţi eliminat. Rămâne să primiţi aprecieri legate de frazare, conţinut, idee. Doar şi de-asta îl doriţi publicat. Sau nu?

De final, o taină mare: doi dintre autorii mai sus incriminaţi sunt lăudaţi, promovaţi, premiaţi, publicaţi şi răspublicaţi. Aşa că, vă rog frumos, scoateţi pistoalele şi împuşcaţi-mă cât mai repede.