[Notă: multe din ideile despre graniţă ca heterotopie provin dintr-un eseu încă nepublicat, scris de Maureen Speller Kincaid, şi fermentează în mintea mea de atâta vreme, încât am uitat să recunosc contribuţia autoarei. Îmi cer scuze.]
Demult, pe când teritoriile treceau cu regularitate de la Polonia la Rusia şi invers, o babă a fost oprită într-o zi de o patrulă de cavalerie:
— Veşti bune, mamaie, îi zise unul dintre călăreţi, am cîştigat bătălia şi ţinutul ăsta e din nou al Poloniei.
— Doamne ajută, răspunse bătrîna, nu mai suportam încă o iarnă rusească!
Graniţele au o putere ciudată, mistică, chiar dacă, de fapt, ele nu există. Credem că, la graniţe, totul este diferit, că nişte linii arbitrare pe o hartă au puterea de a schimba totul, chiar şi vremea. Când zbor în Statele Unite făcând o escală pe aeroportul Atlanta, să zicem, intru, de fapt, în S.U.A. trecând peste o linie de la controlul imigraţiei. Cu toate acestea, mă aflu în spaţiul aerian american de câteva ore, ţara se întinde în jurul meu pe mii de kilometri în toate direcţiile; nu e doar atât, grănicerii de la aeroport sunt toţi în America, indiferent de ce parte a liniei se întâmplă să stea. Linia de pe pământ este în întregime imaginară şi există numai pentru mine.
Şi cât de lată este ea? Dacă linia trasată pe sol are, de exemplu, doi centimetri şi jumătate în lăţime înseamnă că graniţa are exact aceeaşi lăţime? Ar putea fi mai îngustă? Sau mai lată? La sosirea pe aeroportul Heathrow, pot păşi peste linia de la imigrare („graniţa”), ca să trec apoi prin vamă şi să fac nişte cumpărături într-un magazin duty free, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere fiscal, sunt încă în afara Marii Britanii.
Credem în graniţe. Ele afectează ceea ce vedem, chiar şi atunci când nu există nimic de văzut. În Marea Britanie se face reclamă mai multor ridicături naturale de pe care se văd trei, patru sau cinci comitate. Urci dealul respectiv, ca mulţi alţi sute sau chiar mii de oameni pe an, te uiţi la privelişte şi vezi cum acelaşi peisaj se întinde exact la fel în toate direcţiile. Unde sunt cele patru comitate? Nu există linii pe sol care să le delimiteze, nu există nici o caracteristică distinctivă care să diferenţieze unele de altele nişte câmpii perfect asemănătoare. Căutăm să vedem ceva ce nu există.
Totuşi, graniţa imaginară, inexistentă, poate avea un efect profund asupra peisajului real în care locuim acum. Linia aceea invizibilă de pe sol poate face diferenţa dintre o limbă şi alta, dintre un stil arhitectonic şi altul, dintre un set de legi şi altul. Îmi amintesc că, odată, în anii şaizeci ai secolului trecut, călătoream în Austria, pe o autostradă cu patru benzi, impresionantă şi bine întreţinută, şi, deodată, autostrada s-a transformat într-un drum cu gropi şi numai două benzi. Acel drum reprezenta graniţa cu Italia şi nu exista niciun alt semn care să indice unde se încheie o ţară şi începe alta.
O graniţă este, în acelaşi timp, un loc şi absenţa locului, are dimensiune zero şi o lăţime potenţial infinită; nu există, dar poate cauza războaie şi pierderi de vieţi omeneşti, schimbă totul şi nu schimbă nimic. O graniţă este, cu alte cuvinte, un exemplu perfect a ceea ce Foucault numeşte heterotopie, un loc care poate fi orice şi, într-adevăr, oriunde vrem noi să fie.
Explorarea graniţei ca heterotopie, modul în care este trasată şi în care ne modelează, prin ceea ce alegem să vedem sau să nu vedem, invizibilul, imaginarul, inexistentul – iată forţa motrice intelectuală a romanului The City & The City1, de China Miéville. Iar forţa motrice emoţională, povestea, este ancheta unei crime care, în ultima vreme, a devenit implicită, iar eforturile de investigare, depuse cu perseverenţă de un singur om, deschid calea unor conspiraţii mult mai cuprinzătoare decât s-ar fi putut imagina. O parte a ecuaţiei face din acest roman unul dintre cele mai palpitante pe care le-am citit în ultimii ani; cealaltă, deşi e incitantă şi prezintă toate virtuţile şi câteva din viciile de formă, este, în cele din urmă, neapetisantă.
Suntem în Ruritania sau cel puţin într-unul din acele state balcanice care reprezintă exoticul în Europa. Această Ruritanie se numeşte Beszel, un loc degradat, murdar, unul dintre acele hinterlanduri care nu a reuşit să se convingă că trăim în secolul al XXI-lea. Numai că această insignifianţă este contracarată de un fapt extraordinar: oraşul Beszel îşi împarte geografia cu un alt oraş, cu o altă ţară, Ul Qoma. Unele cartiere sunt în întregime ale Beszelului, altele sunt în întregime ale oraşului Ul Qoma, dar cele mai multe se suprapun într-un mod pe care Miéville îl numeşte “haşurare încrucişată”, astfel încât orice stradă poate avea o jumătate într-o ţară şi o jumătate în cealaltă, o casă poate fi într-o ţară, iar vecina ei în cealaltă. Frontiera este nemarcată, dar extrem de vizibilă. Din copilărie, oamenii celor două oraşe sunt învăţaţi să remarce indicii care ar putea fi la fel de permanente ca stilul arhitectonic sau la fel de tranzitorii precum culoarea îmbrăcăminţii. Şi, după ce au văzut o dată aceste diferenţe, nu le mai „văd”. „Nevăzutul” este inima acestui melanj extraordinar, ceea ce ţine cele două oraşe separate, graniţa mintală mult mai importantă şi mai reală decît orice linie fizică trasată pe sol. Dacă te afli în Beszel, nu vezi Ul Qoma, dacă mergi pe o stradă haşurat-încrucişată, ea poate fi aglomerată cu cetăţenii din Ul Qoma, dar tu, de fapt, eşti în Beszel şi pentru tine e pustie; dacă un accident mortal sau o crimă sângeroasă are loc chiar lângă tine, dar dincolo de graniţa imaginară, tu nu o vezi. Fără „nevăzut”, ceea ce te înconjoară e doar un oraş est-european mare şi aglomerat; în prezenţa „nevăzutului”, e vorba de două oraşe complet separate.
Primele cuvinte ale romanului – „N-am putut vedea strada, nici mare lucru din cartier” – nu par altceva decît descrierea unei zone murdare, aglomerate, dezordonate, de locuinţe sociale, locul în care naratorul nostru, Tyador Borlu, dă peste un cadavru – punctul de pornire al poveştii. Numai pe măsură ce romanul avansează începem să înţelegem implicaţiile formulării iniţiale precise, dar, în acelaşi timp, uşor stângace. Iar ceea ce este nevăzut e, desigur, vital pentru poveste, întrucât victima pare să fi fost ucisă în Ul Qoma, apoi cărată peste graniţă şi aruncată în Beszel, o transgresiune extraordinară a unui fapt bine înrădăcinat în mintea fiecărui cetăţean din cele două oraşe.
Evident, inspectorul Borlu este exact cum ne aşteptăm să fie detectivii din zilele noastre: un sfânt murdar, cu defecte, obosit, dar loial unei moralităţi netrâmbiţate, care îl determină să-şi continue anchetele în felul său lent şi încăpăţânat, indiferent ce s-ar întâmpla. El are o datorie faţă de victimă, deşi nimeni, nici măcar el, n-ar putea spune care e datoria respectivă. Astfel, nici dezaprobarea oficială, nici încălcarea celor mai profunde convingeri ale sale nu-l pot împiedica să continue investigarea cazului până la rezolvarea lui. Aşa cum este adesea cazul în romanele poliţiste, revelaţia detectivistă este neimportantă, criminalul contează mai puţin decît procesul de căutare a lui. Naraţiunea detectivistă este o formă inerent conservatoare, crima este o tulburare a universului moral, iar investigaţia îndreaptă ordinea morală. Miéville este un scriitor inerent anticonservator, romanele sale din seria Bas Lag prezintă o lume în care schimbarea ordinii naturale reprezintă esenţialul. Există, prin urmare, o de-conectare a scriitorului de formă în acest roman, fapt care poate explica de ce aspectele cele mai pur ficţional-detectiviste ale naraţiunii nu sunt pe deplin convingătoare pentru mine. Dar tulburarea ordinii naturale, adică omorul, permite unui alt fel de tulburare să se răspândească în tot romanul; procesul de explorare a criminalităţii devine un proces de explorare a modului în care a fost perturbat universul şi a cauzelor acestei perturbări. Aşadar, cu cât uităm mai repede că este vorba despre rezolvarea unei crime şi cu cât înţelegem mai repede că trebuie să considerăm investigaţia drept examinarea unei erori din ordinea lumii, cu atât mai bine. Acesta este motivul pentru care acum nu pot să-mi amintesc deloc cine a comis crima şi n-am niciun interes să iau cartea şi să verific, asta pentru că, într-un sens fundamental, este irelevant.
Contează doar faptul că această crimă se referă, de fapt, la graniţa dintre Beszel şi Ul Qoma şi, pe măsură ce ancheta progresează, natura graniţei este pusă în discuţie tot mai mult. Singura cale prin care Borlu poate să continue iniţiatica sa căutare morală este să perturbe ordinea politică şi psihologică pe care, înainte, niciodată n-o pusese la îndoială, să conteste integritatea graniţei. El poate face bine numai făcând rău, dar asta înseamnă că trebuie să confruntăm şi să contestăm graniţele care ne imaginăm că există peste tot în jurul nostru. Procedând aşa, Borlu învaţă nu cum să „nu vadă”, ci să vadă (şi devine, prin urmare, cu adevărat un detectiv); el vorbeşte peste graniţă cu nişte colegi care nu ar trebui să fie conştienţi de prezenţa lui, se uită acolo unde nu ar trebui să se uite, taie în sufletul a ceea ce face ca Beszel şi Ul Qoma să fie ceea ce sunt.
Desigur, asta înseamnă să tulburi ordinea politică a statului, ordine care deţine un mecanism de apărare: Breşa. Cînd am auzit pentru prima oară de Breşă, părea ceva aproape supranatural, ceva între Nazgûl² şi Bărbaţii în Negru care, având puteri extraordinare, se vor repezi asupra oricui forţează bariera, chiar şi din ignoranţă. Dar, pe măsură ce înaintăm în citirea romanului, descoperim că Breşa e doar cu puţin mai mult decît o birocraţie cu prea puţin personal. Interesant este ceea ce reprezintă, adică ceea ce face ca graniţa dintre Beszel şi Ul Qoma să fie cu adevărat heterotopică. Pentru că, dacă graniţa e ceea ce nu se vede din Beszel şi ceea ce nu se vede din Ul Qoma, atunci ea reprezintă un infinit spaţiu extensibil. Breşa este un al treilea loc care există, literalmente, în interstiţiile celor două oraşe. Şi tocmai această metaforă face ca The City & The City să fie, pentru mine, unul din cele mai incitante romane ale anului [2009 – n. tr.].
© Paul Kincaid
Blogul Big Other: http://bigother.com/2010/05/03/blogging-the-hugos-the-city-and-the-city/
Notele traducătorului:
¹ Romanul The City &The City are o versiune românească din anul 2010, dar aceasta nu este reprezentativă prin nivelul traducerii. Recomandăm citirea originalului.
² Personaje din Stăpânul Inelelor, de Tolkien, întruchiparea răului.
Traducere de Cristian Tamaş.
Traducerea şi publicarea s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.
Romanul borgesian al lui China Miéville, „The City&The City” a primit Premiul Hugo 2010, Premiul Arthur C.Clarke, Premiul BSFA, Premiul World Fantasy, Premiul Locus, Premiul Kurd Lasswitz 2011 şi a fost nominalizat la Premiile Nebula şi John W.Campbell.
Paul Kincaid (Marea Britanie) – „Extinderea virtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012”
Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului şi administrator al Premiului Arthur C. Clarke (1995-2006), a avut o contribuţie majoră la transformarea acestei distincţii literare într-un reper respectat al SF-ului mondial.
A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicaţiei Vector (British Science Fiction Association), dedicată criticii literare SF.
Este autorul volumelor :
A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction (BSFA, 1995)
What It Is We Do When We Read Science Fiction (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)
Editor, împreună cu Andrew M. Butler, al:
The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)
Laureat, în 2006, al Premiului Clareson pentru contribuţii deosebite aduse science- fictionului.
În 2011, i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award la categoria non-fiction, pentru eseul Blogging the Hugos: Decline (în curs de traducere – Cristian Tamaş) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenţei şi a autoîncrederii.
Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF; a reuşit să vândă o povestire la „New Writings in SF”, apoi, în 1984, i-a fost publicată povestirea The Second Coming, în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea The Song of Women i-a fost publicată în antologia Arrows of Eros (1989), editată de Alex Stewart.
Tot în anii ’70, a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor şi de două ori Reviews Editor. A fost redactor de ştiri al publicaţiei „Matrix” (editată de soţia sa, Maureen Kincaid Speller) şi administrator al BSFA.
În anii ’80, a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw (1981), iar a doua lui Keith Roberts, British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts (1983).
O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei şi caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts şi Christopher Priest şi asupra limbajului şi naturii science-fictionului, pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată, ci o colecţie de tropi şi de caracteristici unite de anumite asemănări.