Premiul British Science Fiction Association 2010 pentru eseu
Partea I
Cînd m-am hotărît să blogăresc despre romanele finaliste la Premiul Hugo, mi-am imaginat ceva convenţional, cîte o postare separată pentru fiecare carte. În cazul primelor două am fost în stare să mă încadrez în limitele acestei modeste ambiţii dar în cazul următoarelor trei am decelat asemenea rezonanţe şi curenţi transversali încît am simţit că trebuie să citesc fiecare carte în raport cu celelalte două. Prin urmare, rezultatul este această postare compozită despre „The Windup Girl” de Paolo Bacigalupi, „Boneshaker” de Cherie Priest și „Julian Comstock” de Robert Charles Wilson. (La început am presupus că o astfel de comparaţie şi de contrastare nu ar impieta asupra unor postări individuale despre oricare sau despre toate aceste trei romane, pînă cînd reflecţiile mele s-au amplificat. Acum cred că cel mai bine e să lansez un serial.)
Toate sunt romane care explorează într-o formă sau alta declinul Americii. Nu e ceva atît de neobişnuit astăzi dar odată a fost. Înainte de 1984, viitorul era american. Chiar şi atunci cînd science fiction-ul bîntuia cele mai îndepărtate colţuri ale galaxiei, întîlneam planete americanizate sau căram cu noi victorioasele valori americane. Chiar atunci cînd acţiunea unui roman SF se limita la planeta Pămînt, guvernul său mondial reflecta de fapt în mod evident America (din punct de vedere social, cultural, rasial, sexual şi politic).
O motivaţie a acestei stări de lucruri a fost influenţa covîrşitoare a abordării şoviniste a genului de către John W. Campbell. De la sfîrşitul anilor ‘30, Campbell, editor al revistei cele mai bine plătitoare şi celei mai bine vîndute a genului, a insistat asupra prezenţei în textele publicate a bărbatului competent (niciodată a unei femei) în calitate de erou, şi a faptului că ingeniozitatea umană trebuia să fie în măsură să învingă orice ar fi putut să arunce universul asupra ei. Chiar şi alţi mari editori rivali ai lui Campbell în anii 1950 precum Cele Goldsmith şi Frederik Pohl au menţinut multe dintre atitudinile acestuia. Pînă la noul val din anii ’60, nu a existat nici o contestare a viziunii cambelliene a lumii, şi aceasta (cel puţin în noul val american, distinct și diferit în tonalitate şi formă faţă de noul val britanic) a fost mai mult de ordin social şi stilistic. Dominaţia americană încă era într-un mod de necontestat acolo, în fundalul celor mai multe texte science fiction ale perioadei.
De fapt, cred că şovinismul campbellian a fost doar un aspect al unei influenţe mult mai mari, care consta în propria-i imagine şi în încrederea de sine a Americii de-a lungul întregii perioade postbelice. Statele Unite ale Americii s-au clasat la sfîrşitul celui de al doilea război mondial pe o poziţie mult mai puternică decît oricare dintre potenţialii săi rivali economici, fiind în acelaşi timp o mare putere militară şi liderul economic al lumii. Cine altcineva putea crea în proporţie de masă bunurile de consum care au revoluţionat viaţa domestică ? Scrutînd viitorul puteai oare să nu vezi America mărşăluind glorios de-a pururi ?
Oh da, au existat dezastre în science fiction-ul american, dar acestea au apărut invariabil într-un mod brusc, abrupt, fiind de obicei nucleare. Vedem America fie luptînd cu extincţia (cu implicaţia că restul lumii, niciodată evidenţiat în vreun fel, este într-o stare chiar şi mai nasoală), sau vedem eroici supravieţuitori combătînd de zor pentru eventuala restaurare a valorilor americane. Există, de asemenea, poveşti despre înfrîngerea Americii, învinsă de multe ori ca urmare a trădării sau de către copleşitoare forţe străine, dar, în general astfel de narațiuni reprezintă scena unei eroice rezistenţe americane pentru a dovedi că invadatorii sunt nepotriviţi pentru vreun rol conducător, din cauza caracteristicilor lor politice, religioase sau rasiale. Aşa cum John W.Campbell credea, masculii albi, anglo-saxoni, protestanţi şi americani puteau învinge orice chestie aruncată de univers în ei.
O oarecare chestionare a ipotezei dominaţiei culturale americane a început să apară în texte ca „Dhalgren” (1975) de Samuel R. Delany şi „Seven American Nights” (1978) de Gene Wolfe, dar romanul „Neuromancer” de William Gibson (1984), a fost cel care pentru practic prima dată a prezentat o Americă în declin. Japonia, puternicul rival economic, domină planeta iar oraşele din S.U.A. au devenit „lăbărţarea”, habitatul natural al unui proletariat de marginali şi cerşetori, de săraci şi de învinşi. Găseai de zeci de ani o asemenea clasă socială în romanele poliţiste americane, dar mai deloc în science fiction-ul american. Această viziune a unei Americii în declin a devenit un loc comun, nu numai în cyberpunk, dar şi în multe alte texte SF scrise de atunci. Îndeosebi în ultimii douăzeci de ani a devenit mai greu să continui să vezi America într-o poziţie dominantă, din punct de vedere politic, militar, social sau cultural. Atît Paolo Bacigalupi, cît şi Cherie Priest şi Robert Charles Wilson, fiecare dintre ei a considerat declinul Americii ca stînd la baza romanelor lor.
Fiecare explorează acest subiect într-un mod diferit, dar suprapunerile prezintă interes pentru mine. Atît Bacigalupi cît şi Wilson au plasat acţiunea romanelor lor în viitor dar folosesc tehnologie de modă veche, iar Wilson şi Cherie Priest, utilizează Războiul Civil American ca temelie pentru declin, Cherie Priest şi Bacigalupi consideră cauza declinului dintr-un neutru punct de vedere moral dar au pus toată greutatea morală a poveştilor lor asupra personajelor care se confruntă cu declinul.
Să începem prin analizarea steampunk-ului. Steampunk-ul a devenit omniprezent în ultima vreme şi încă mă lupt să înţelege de ce. Steampunk-ul este un cyberpunk pe dos, şi are caracteristici comune cu acesta, apărînd cam în acelaşi timp în volume cum ar fi „The Anubis Gates” (1983) de Tim Powers şi „Homunculus” (1986) de James Blaylock, suprapunîndu-se în intriga din „The Difference Engine” (1990 ; „Machina Diferentiala”, trad. românească, 1997) de William Gibson şi Bruce Sterling. De fapt, bănuiesc că a fost doar coincidenţa apariţiei cyberpunk-ului care a transformat steampunk-ul într-o vizibilă prezenţă percepută cu un nume propriu (inventat de K.W. Jeter).
„The Anubis Gates” în special, a fost un roman excelent, dar o mînă de cărţi n-au făcut mai mult decît ceea ce alţi scriitori SF făcuseră deja de de ani de zile. De exemplu, „Pavane” (1968) de Keith Roberts, „A Transatlantic Tunnel, Hurrah ! “ (1973) de Harry Harrison sau „Catch That Zeppelin” (1975) de Fritz Leiber, fiecare dintre ele a dat un impuls modei fantazării asupra vechii tehnologii. Dar Tim Powers, James Blaylock şi K.W. Jeter erau prieteni, aşa ca a fost uşor să inventezi încă o etichetă pentru un fel de retro-cyberpunk. Cu excepţia faptului că cyberpunk-ul a înflorit şi a murit şi a fost renăscut în ficţiunea postumanistă aşa cum am văzut la Greg Egan şi la Charles Stross, iar steampunk-ul a zăcut steril cîteva zeci de ani pînă a reapărut în noul secol.
Stafia steampunk-ului a fost „însufleţită” probabil de comicsurile din seria „The League of Extraordinary Gentlemen” (1999) de Alan Moore (care au fost, desigur, inspirate de obiceiul postmodern de a crea un ghiveci din orice) și a avut tendinţa de a împrumuta personaje victoriene şi edwardiene ficţionale în acelaşi mod cum s-a împrumutat demodata tehnologie a perioadei respective. Deci, există un element postmodernist al acestei tendinţe deşi steampunk-ul contemporan tinde să utilizeze un stil literar cazanier-mediocru şi exclude într-un mod conştient experimentul literar, așa că nu sunt sigur dacă acesta este într-adevăr un factor concludent. Și atractivitatea „aburului” este un factor (mă gîndesc la cît de mulţi oameni sunt implicaţi în menţinerea cîtorva locomotive cu aburi în Marea Britanie), care nu-i aşa, dă maşinilor aparenţa respiraţiei, a vieţii. Dar dacă ar fi existat o motivaţie reală pentru existenţa acestei tendinţe literare, atunci steampunk-ul ar fi fost o mişcare literară majoră a ultimilor sute de ani.
În cazul în care punem faţă în faţă scara umană a tehnologiei cu abur cu scara postumană a tehnologiei digitale, contrapunînd un mod vizibil, pipăibil, inteligibil, al pistoanelor şi pîrghiilor cu un altul invizibil, super-rapid, mistificator al biţilor şi informaţiei, e clar că am pus degetul pe rană. Steampunk-ul reprezintă declinul faţă de modernitate, dar un declin la ceva reconfortant în scară şi aspect, un declin faţă de societatea fracturată, controlată de computere, un declin către o ordine socială ierarhică mai ordonată. Uneori vrem să păşim alături de ziua de mâine şi steampunk-ul ne oferă o modalitate de a face acest lucru, pretinzînd în mod convingător că nu este anti-tehnologie, ci mai degrabă elegant şi la modă.
Și moda de fapt este cheia a ceea ce se numește „steampunk”. Tehnologia care ne afectează cel mai mult și cel mai consecvent pe cei mai mulți dintre noi este transportul și ceea ce marchează începutul adevărat al erei tehnologice este abilitatea de a călători mai departe, mai repede fără a se mai recurge la efortul mușchilor oamenilor sau animalelor. Simbolul evident al tehnologiei motorului cu abur, prin urmare, este locomotiva cu aburi, care este o caracteristică a unui număr de romane steampunk, de la „Consiliul de fier” de China Miéville pînă la „Julian Comstock” (2004) de Robert Charles Wilson. Dar o locomotivă cu aburi este un pic prea stridentă, iar steampunk-ul (ca orice subgen al fantasticului) vrea să sugereze o diferență, astfel încât soluția este de a se recurge la o altă tehnologie, cea a unei o epoci puțin mai târzii, o tehnologie care de fapt a capotat, dar hei, noi suntem autori de ficțiune speculativă, e vorba de fantasy, astfel încât sigur putem pretinde că tehnologia respectivă ar fi fost de mare viitor. Această tehnologie este reprezentată de dirijabil sau aerostat, care a devenit un obligatoriu accesoriu la modă al oricărui grozav de auto-important steampunk contemporan. Uitați-vă doar la numărul copertelor care prezintă un dirijabil ca modalitate convenabilă de a trîmbița: volumul ăsta este steampunk.
Sunt departe de a fi un cititor consecvent de steampunk (mă intereseză foarte puțin asemenea farafastîcuri „la modă”), dar numai în luna aprilie am citit trei romane în care se utilizau dirijabile: „Pinion” (2010) de Jay Lake, „Terminal World” (2010) de Alastair Reynolds și „Boneshaker” de Cherie Priest. Nu mai poți scăpa de blestemățiile astea. Sunt romantice, desigur și steampunk-ul nu este nimic altceva decît o modă foarte romantică, dar dirijabilele acestea sunt vulnerabile (cum ar fi putut fi un sac enorm de gaz să fi fost altceva decît un periculos mijloc de transport), ceea ce le transformă în dispozitive potrivite ori de câte ori e nevoie de melodramă, iar steampunk-ul este un registru foarte melodramatic. Să zicem că dirijabilele acestea sunt o modalitate bună de a călători pe distanțe lungi, asta dacă nu te duce capul să inventezi ceva de bun simț, un avion de exemplu și din moment ce autorii de steampunk provin dintr-o cultură în care nu e cazul să te gîndești prea mult la călătoriile intercontinentale, dirijabilele reprezintă o modalitate simplă și în același simplistă de a introduce o viziune asupra lumii moderne, în pseudo-lumile lor de modă veche.
© Paul Kincaid
Traducere de Cristian Tamaș
Textul a fost tradus și publicat cu permisiunea autorului și a editorilor blogului „Big Other”. Le mulțumim.
Titlul original : „Blogging the Hugos: Decline” :
http://bigother.com/2010/07/14/blogging-the-hugos-decline-part-1/
Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.
Este autorul volumelor :
„A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)
„What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)
Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:
„The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)
Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.
În 2010 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.
Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.
Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.
În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).
O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.