Competiția inițiată de SRSFF încă din noiembrie 2011, intrată, iată, în a doua sa fază autumnală, începe la data de 10 septembrie cu lucrarea „Arborele și veninul”, semnată de Teodora Chiș. Despre autoare, se cuvine să spunem din capul locului că nu ne pare deloc un condei pierdut, fiindcă am găsit în povestioara de față acea neliniște creativă și acele germinații ideatice necesare ca punct de pornire pentru un prozator de succes. Cu toate acestea, textul propus acum nu e o reușită. Redactat neglijent, cu miriade de erori de tastare înfipte ca niște schije în carnea sa narativă („să îş copleşească”, „este mai prudent să îţi ţină ochii închişi”, „răsăriă”, „în acelaăi timp”, „o altş texturş”, „adevărul îi era aşternut în fată”), cărora li se adaugă alte și alte suprimări de diacritice („inconstient”, „însusi”, „se facu”, „Îsi aminti”,„răzvratit”, „ea însaşi”, „Să îsi ţină”, „hărti”, „se deschidea în fată”), el pare numai umbra străvezie a unei idei de povestire ce merita mai multă atenție. Deși nu mai era nevoie și de alte argumente, febrilitatea creativă lăsată de capul ei e cât se poate de vizibilă și în scriitura la fel de dezordonată, în care-și fac loc construcții pleonastice inedite (cum e cazul în formula „un colos mult prea mare”, ușor evitabilă, fie printr-o virgulă așezată după „colos”, fie renunțându-se la „un colos”), formule neglijente („nu mai rămăsese cu nimic ce se mănânce”) sau granadilocvente („stă în faţa unui cap de dragon, ale cărui dimensiuni fuseseră augmentate la limita inimaginabilului”, „în mijlocul acelui haos, se ivi un moment de serenitate”) sau contorsionări semantice neașteptate („Acum s-ar putea să nu inţelegi, însă sunt convins că într-o zi o vei face.”a înțelege nu este o întreprindere factuală, ci un proces mental; în context, verbul a face disonează). În câteva rânduri, punctuația este și ea scăpată din frâie, cum e cazul în fraza „Să îsi ţină ochii deschişi, îi era cu neputinţă.”, unde virgula e mai mult decât inutilă, sau în „Acel ceva ce nu îl lăsa să respire şi care dupa toate aparenţele era viu, mai stătea încă încolăcit în jurul gâtului său.”, unde lipsa sa repetată limitează mult vibrația. Ne pare rău, dar suntem nevoiți să transmitem autoarei pe această cale că simpla erupție spontană a creativității sale nu înseamnă automat literatură. Acesta e doar începutul. Apoi urmează acel proces lent de șlefuire, de retușare, de filigranare, până ce cristalul ascuns în ideație capătă luciri diamantine. Parafrazând un ilustru cercetător al începuturilor modernității, literatura înseamnă 99% transpirație și doar 1 % inspirație… Dacă merită, hotărăște fiecare…

La 21 septembrie, se înscrie în concurs și cel de-al doilea text: „Celălalt capăt”, de Gheorghe Belecescu, o lucrare condensată, comprimată, care începe in medias res și tot astfel se și termină, lăsând pe cititor descumpănit și nemulțumit. Karl, eroul principal, captiv într-un oraș cuprins de nebunia unui conflict armat, pare un personaj dezarticulat, incapabil să-și găsească firescul. El adoarme imediat ce îl iau gândurile („Mintea i se umplu de gânduri: mâncarea, peretele găurit, Caron, familia. Adormi.”) și renunță, resemnându-se, exact în clipa când află că are șanse să scape și să-și urmeze familia evacuată. Dar nu doar personajul din poveste pare încropit. Întregul demers, încărcat de repetări supărătoare de termeni, semne ale unei posibile sărăcii de vocabular („…hipnotizat de orizontul umplut de formele uriaşe, dreptunghiulare ale clădirilor. Mintea i se umplu de gânduri…”; începu să fie călcat în picioare la propriu. Începu să audă un ţiuit uşor în urechi. Sunetul începudevină ritmat, devenind o serie de bipuri scurte.”), de probleme evidente legate de concordanța timpurilor cu succesiunea evenimentelor descrise („Cu câteva ore înainte o rafală rătăcită trecuse prin fereastra dormitorului. Cioburile de sticlă se împrăştiaseră pe podea, iar gloanţele se înfipseră cu un zgomot surd în perete.”, „Karl blocase toate căile de acces astfel încât suprafaţa locuibilă a aprtamentului se reduse la dormitor, toaletă şi sufragerie…”), de greșeli mărunte („nu mai avuse bani”) și cacofonii („extraatmosferică construită”, „Se ridică, căutând”), lasă impresia unei întreprinderi grăbite, condusă către un deznodămând disperat, construit ca o răsuflare ușurată. În ciuda tuturor acestor neajunsuri, credem că autorul are o anume neliniște, simte o anume chemare, pe care însă nu o poate susține, fiind lipsit de mijloace și de idei. Îi recomandăm să citească sfaturile scriitorului american Jeffrey A. Carver și, pe cât posibil, să le urmeze. Ele sunt un bun punct de plecare pentru oricine. Vom fi aici când se va simți gata de drum. Iar dacă nu noi, cu siguranță, alții…

În chiar ultima zi a lunii, intră în competiție mai vechea noastră cunoștință Claudia Gehl, semnând acum textul „Astronautul imposibil”. Subiectul, deși ține de clasicismul scintificțiunii, este unul cât se poate de incitant, fiindcă totul pornește de la descoperirea unui astronaut mumificat pe… Lună, a cărui vechime este evaluată la 200.000 de ani!!! Derularea faptelor e condusă inteligent de autoare până aproape de final, asupra căruia se mai putea însă lucra, fiindcă încheierea dă impresia unei abandonări grăbite de intrigă înțepenită. Graba e vizibilă și pe parcurs, în cele câteva greșeli de tastare („el va singurul care…”; „afarş”; „Noor se împletici în vorbe şi îţi sterse cu batista…” – trebuia „își șterse…”, desigur; „Nici nu ar trebuit.”), omisiuni de diacritice („si isi cauta in barba”, „i se paru”), forme eronate ale unor cuvinte („îşi puse casca şi păşii; „celălalte”; „Stai, ăia nu erau scafandrii?” – era nevoie de forma nearticulată a pluralului: scafandri, cu un singur i), timpuri verbale succedându-se alambicat („Se aşeză pe singurul scaun şi, după cum a fost instruit, îşi legă cordonul la panou. Apoi s-au aprins luminile.”, „Se învârtea, alunecând înspre satelit, iar nava prinse ceva viteză de pe-acum. Culorile vii ale motorelor au aprins camera şi l-au orbit temporar.”), virgule suspecte („Asta era, coborârea.”; „Dar, Charlie nu s-a jucat frumos…”), formule neclare („Am pătruns în golful lunii cu toate pânzele sus, zăbovi pe Marea Liniştii, după care,…”) sau incomplete („Partea superioară, arsă de motoarele Evei, devenise [de] un negru murdar.”), repetări stângace (Obosise. Ridicându-şi cu greu capul, îşi întinse mâinile şi căscă obosit.”) și calchieri romgleze („reinforsată” – după englezescul reinforce (întăritură); în românește se spune ranforsat/ranforsată, provenind din termenul francez renforcé). Dincolo de toate aceste neajunsuri, textul este net peste celelalte două lucrări angajate în concurs, adunând sub acoperământul unei variațiuni pe tema contactului puțintel din explorările și colonizările cosmice, din conspiraționism (ipoteza extraterestră nu e pe placul unor persoane importante, nu spui care), din hard-SF (tehnologia este vizibilă, chiar dacă nu se insistă pe detalii) etc.

Acestea fiind zise, nu cred că mai e un mister cine este câștigătorul etapei, ierarhia finală rămânând importantă doar ca palmares. Drept pentru care o redăm mai jos:

1.„Astronautul imposibil”, de Claudia Gehl

2.„Celălalt capăt”, de Gheorghe Belecescu

3.„Arborele şi veninul”, de Teodora Chiş

Felicităm pe câștigătoare, care-și adjudecă pentru a doua oară etapa (a mai izbutit asta și în ianuarie 2012, cu povestirea „Particula lui Bohnem”) și vă așteptăm pentru ultima etapă. ULTIMA ETAPĂ! 🙂 Nu ratați ultima șansă de a vă măsura forțele… literare!

Până atunci, Forța fie cu voi! 🙂