S.K. : Povestirile dumneavoastră seamănă cu picturile suprarealiste: trandafiri cresc din piept, un Ferrari este înghiţit de o stradă … Aţi fost influenţat de artişti precum Dalí şi Magritte ? Cum integraţi aceste influenţe în decorurile dumneavoastră narative ?
J.-C.D. : Suprarealismul este parte a peisajului în Europa, da, am fost influenţat de acesta (sînt chiar pasionat de Delvaux, Leonor Fini şi desigur, Dali şi Magritte, pentru a numi doar cîţiva… pictori). Dar această influenţă s-a pierdut treptat, cred. Primii mei ani au fost mai degrabă în stilul baroc, şi asta a devenit o marcă, aşa că am decis să mă depărtez şi să mă abat de la propria-mi cale bătută. Probabil că voi reveni cîndva.
S.K. : Există scriitori care v-au influenţat ?
J.-C.D. : Totul mă influenţează ! Scriitori, tot felul de artişti (pictori, muzicieni, fotografi şi arhitecţi – sînt extrem de sensibil la peisajele create de oameni) sau oamenii de pe stradă în cazul în care comportamentul sau înfăţişarea lor este suficient de neobişnuită. Poveşti sînt peste tot. Şi multe rătăcesc în jurul tău aşteptînd să fie culese.
În ceea ce priveşte scriitorii, lista este lungă – citesc o carte pe zi de cînd mă ştiu şi-mi plac în mod deosebit scriitori de proză scurtă cum ar fi J.G. Ballard, Ian Watson, Julio Cortazar, Jorge Luis Borges, Francis Scott Fitzgerald, Richard Brautigan, Dino Buzzatti, Italo Calvino, mulţi dintre japonezi (Yasunari Kawabata, Kobo Abe, Banana Yashimoto, Haruki Murakami)… science fiction-ul este un loc minunat de joacă pentru experimentarea povestirilor. Aproape în fiecare lună sau cam aşa ceva, am citit măcar o povestire care m-a dat pe spate. E minunat.
Îmi place, de asemenea, foarte mult SF-ul scris de femei (Elizabeth Bear, Kristine Kathryn Rusch, Linda Nagata, Chris Moriarty, sau cel al franţuzoaicelor Catherine Dufour şi Sylvie Lainé, pentru a numi doar cîteva autoare). Proza lor are o savoare distinctă, care-mi place.
S.K. : Aşa cum sînteţi capabil să scrieţi scene foarte vizuale, pline de culoare, aţi putea de asemenea să vă imaginaţi scriind fantasy, care are pe plan internaţional un potenţial mai mare din punct de vedere comercial ?
J.-C.D. : Eu nu decid cu adevărat ce să scriu. Poveştile se cuibăresc în mintea mea şi mă decid să le scriu pentru a scăpa de ele – a scrie este o formă de evacuare, de expulzare a „ocupanţilor” din creier. Am scris totuşi un roman dark fantasy („La Guerre des Cercles”, 1995). Ei bine, de fapt am scris şi publicat primul volum şi am avansat mult cu cel de al doilea, după cîteva starturi false. Ar trebui să existe trei volume. E sumbru, baroc și extrem de crud. Îmi place.
S.K. : Pentru scriitorii prezenţi pe pieţele mai puţin cunoscute, este colaborarea internaţională esenţială în cazul în care doresc să-şi vândă lucrările şi în cazul în care doresc să atragă atenţia cititorilor ? Credeţi că există suficientă colaborare în Europa, sau ar putea fi mai bine ?
J.-C.D. : Oh, cu siguranţă, ar putea fi mult mai bine. Sînt complet de acord cu analiza ta şi sînt convins că ar trebui mai mult schimburi culturale la nivel european. Cu cîţiva ani în urmă, am transmis un articol în limba engleză ce descria scena franceză SF, iar nişte prieteni au făcut acelaşi lucru pentru ţările lor. Dar o colaborare reală este greu de implementat. Cînd am fost redactor asociat al revistei franceze Galaxie, am încercat să public autori italieni, germani şi spanioli, pe lîngă francezi şi anglo-saxoni. Dar sînt greu de găsit traducători buni – am avut noroc de a lucra cu unii dintre cei mai valoroşi – era frustrant să citeşti o povestire bună scrisă de cineva care nu avusese şansa traducerii unui roman în franceză.
S.K. : În Franţa şi Quebec există o piaţă SF consolidată (care ar putea fi mai mare şi mai valoroasă, dar care, ei bine, e încă OK). De ce este atît de dificil pentru autori francezi (şi pentru alţii) să devină cunoscuţi pe plan internaţional? Ai nevoie de contacte bune ?
J.-C.D. : Nu este atît de dificil să devii cunoscut pe plan internaţional; este dificil este să intri ca vorbitor ne-nativ de engleză pe piaţa anglo-saxonă, care este foarte complexă (şi costisitoare pentru non-anglofoni). Evident, primul lucru care trebuie făcut este de a găsi un editor străin care să poată să-ţi citească textele în limba originală (s-ar putea întîmpla în Europa) – sau să-ţi traduci textele în engleză, deoarece orice editor de SF din lume citeşte şi în englezeşte. Ei, aici e problema … Am fost publicat în Statele Unite şi în lumea anglofonă, dar numai pentru că am suficienţi bani ca să-mi plătesc traducerile. Am o traducătoare remarcabilă, Sheryl Curtis. Deşi de multe ori lucrează pro bono, din pasiune, şi ea este, de asemenea, (şi pe bună dreptate), motivată de necesitatea de a-şi plăti facturile. Pentru că Sheryl este o traducătoare talentată, ceea ce scriu se publică în engleză. Dar nu-mi recuperez banii cheltuiţi timp de ani de zile, trebuie să aştept cîte trei sau patru ani pentru ca un text să producă nişte bani pentru a rambursa costul unei traduceri, altfel nu cîştig cu adevărat bani. În prezent pentru că două dintre culegerile mele de povestiri au fost deja publicate, şi există şi în format digital ca e-books, care nu mă costă nimic, dar îmi permit să fac mai mult, îmi pot recupera costurile mult mai repede. Sînt mai puţin îngrijorat acum.
Aceasta, desigur, se aplică în cazul povestirilor. Dar ai nevoie de cîteva mii de euro pentru traducerea unui roman şi, din moment ce nu poţi fi sigur că va fi publicat, e un pariu, şi unul riscant. Am aplicat cu tone de manuscrise în format standard pe piaţa anglo-saxonă – 150.000 de cuvinte şi evident, sinopsisurile de rigoare – şi chiar dacă volumul respectiv era deja publicat în franceză, cîştigase premii, etc., în general, răspunsul editorilor este, „Arată grozav, cînd putem vedea restul ? “, iar eu le ziceam, „Trimiteţi-mi un contract şi plătesc pentru restul de traducere.”, şi ei răspundeau: „Nu, nu pot să vă trimit un contract bazat pe primele o sută cincizeci de mii de cuvinte, am nevoie de tot manuscrisul”. Cu alte cuvinte, ei se aşteaptă ca eu să cheltui 10.000 de dolari pe o traducere şi mai tîrziu mai vedem noi… Sau poate că nu, dacă nu le place cartea. N-au pe nimeni în stare să citească o să citească o carte în franţuzeşte, pe nimeni. Cota de piaţă a cărţilor traduse din limbi străine şi publicate în Statele Unite este pe la două-trei procente din piaţa totală – şi aceste cifre includ toate limbile. În Franţa, cota cărţilor traduse este la mai mult de 30% … Nu folosim acelaşi set de reguli.
S.K. : Publicaţiile online sînt un bună oportunitate pentru tinerii scriitori să-şi publice povestirile, dar, din păcate, există, de asemenea, o mulţime de texte proaste. Ar trebui să existe o verificare a calitaţii, o garanţie oficială pentru SF-ul bun prezent online ?
J.-C.D. : Aceasta este o observație relevantă. Indiferent de formatul în care povestea ta va fi publicată, e nevoie de un lector, de un redactor, de un editor pentru a evalua, alege, pentru a îmbunătăţi şi valida un text. Dacă recurgi la auto-publicare nu există nici o garanţie pentru cititor. Deci, există o nevoie de redactori şi editori online – aceştia există deja în lumea anglo-saxonă. În Franţa, sînt reviste on-line, cum ar fi Angle mort (www.angle-mort.fr), care publică povestiri superbe. Acestea devin o marcă a calităţii. Avem nevoie de mai multe iniţiative de genul ăsta.
S.K. : Care sînt cele mai bune metode pentru scriitorii necunoscuţi să iasă în evidenţă, să fie unici ? Ar trebui să aibă nişte caracteristici unice sau şi stilul contează ?
J.-C.D. : Dacă eşti unic, îţi vei găsi drumul ca să ieşi în evidenţă. Dar a contrapune stilul conţinutului este o veche şi uzată dezbatere. În calitate de cititor, am nevoie de ambele. Din belşug, de ambele. Şi nu uitaţi: adînc în inima lui, fiecare este unic. Dar să nu crezi că doar originalitatea ta va fi suficientă. Va fi nevoie şi de foarte multă muncă.
SK : Cînd ai scris prima povestire SF şi unde a fost publicată ?
J.-C.D. : Am început să scriu în iulie 1981, pentru că atunci aveam suficient timp. Mi-a luat o lună să scriu prima mea povestire – v-am spus că sînt un scriitor lent ? – apoi am scris alta în august, o a treia în septembrie. Am trimis-o pe ultima revistei franceze Fiction şi a fost acceptată în cinci săptămîni (am fost foarte norocos). A fost publicată în martie 1982. După aceea, a fost mai uşor, am avut un contact direct cu editorul de la Fiction, am început să întîlnesc colegi şi redactori de SF la alte convenţii SF şi am scris în mod regulat povestiri în fiecare an. Primul meu roman, pe de altă parte, a fost scris în 1986, mult mai tîrziu.