I

De fiecare dată când auzea zgomotul ― ca de gheare trase pe metal ― administratorul simţea valuri-valuri de frisoane care-i cutremurau tot corpul, iar reacţia, aproape întotdeauna, era aceeaşi:

— Abraşteu’ mamii ei de cupolă! sudui el printre dinţi.

Tehnicianul de serviciu, aflat în faţa lui, zâmbi prudent prefăcându-se că nu a auzit sudalma scăpată intenţionat. Cu privirea aţintită în sus ― angajată în supravegherea operaţiunii ― îşi propuse totuşi să memoreze invenţia lingvistică auzită.

Scârţâind a rugină, o parte a cupolei observatorului astronomic glisă lent în lateral descoperind, treptat-treptat, o mică părticică din spaţiul necuprins de deasupra ei. Ochiul magic al telescopului era pregătit, din nou, să scruteze infinitatea cosmosului.

Odată încheiată operaţiunea cei doi coborâră scările în curtea ce înconjura clădirea  observatorului pe trei laturi. Un parfum floral discret persista în aerul încins al verii. Trăgând cu nesaţ aerul înmiresmat în piept, administratorul se înfoie mândru, ca un cocoş care-şi inspectează poiata, în timp ce privirea-i mângâia fiecare detaliu al arhitecturii curţii minuţios proiectate chiar de el. Rondurile de flori, proaspăt aranjate, se interpuneau pe două linii între verdele crud al gazonului tuns milităreşte şi asfaltul încins al aleii care sfârșea sub bolta intrării în observator. Flancul vestic al grădinii era străjuit de siluetele câtorva plopi care-şi aruncau umbrele tremurătoare înspre un mic grup statuar ce veghea împrejurimile din vârful unei fântâni arteziene. Aproape de intrare, un panou informativ te lămurea asupra programului de vizitare şi a proiectelor în desfăşurare.

Mulţumirea de sine se topi dintr-o dată, iar faţa administratorului deveni o caricatură acră, în momentul în care privirea acestuia se opri deasupra intrării unde, lăfăindu-se pe tot frontispiciul, un banner uriaş anunţa cu litere viu colorate: ″ZIUA PORŢILOR DESCHISE″.

― Copiii ăştia sunt din ce în ce mai dificil de stăpânit de la an la an, bombăni el strepezit. Nu-mi sunt îndeajuns îndrăgostiţii care, chipurile, vin aici să observe cerul şi nu obosesc să se giugiulească  până târziu, către dimineaţă… cineva a trebuit să inventeze şi afurisita asta de zi a porţilor deschise… halal zi… până şi denumirea au ales-o după ureche… noaptea porţilor deschise era mai aproape de realitate, îşi schimbă el ţinta supărărilor.

Privi încă o dată ceasul de la mână cu un tic nervos, după care intră în anexa observatorului ce adăpostea biroul său.

Obişnuit cu genul de oameni născuţi parcă pentru a împrăştia orice fel de bună-dispoziţie, tehnicianul nu se obosi să-i răspundă.

― Auzi? Ce liceu zici că ne va onora cu prezenţa, anu′ ăsta?

În vocea administratorului se putea simţi o notă de sarcasm şi repulsie în acelaşi timp.

Conlocutorul său, care îl urmase în răcoarea biroului, nu-i răspunse imediat. Îl măsură, pe furiş, cu privirea din cap până în picioare estimând mental şansele ca părinţii acestuia să fi fost un cactus şi o lămâie, după care catadicsi să-i răspundă:

― Aaaa… cred că liceul ăla de elită, cu genii şi copii de bani gata.

Liniştea se înstăpâni din nou. Era singurul armistiţiu pe care administratorul îl încheia cu cei din preajma sa. Un lucru de altfel cunoscut şi respectat de toţi colegii de muncă. Orice încercare de a-l binedispune echivala cu o luptă împotriva timpului. Sortită de la bun început eşecului.

Cu toate acestea, zâmbetul ascuns apăru din nou pe faţa tehnicianului. Înviorat brusc de răcoarea aerului condiţionat şi de provocarea la care urma să asiste, acesta se plasă în spatele colegului său frunzărind insistent o revistă.

Pe tot parcursul anului, observatorul împrumuta ceva din singurătatea posomorâtă a administratorului, însă de ″Ziua porţilor deschise″ devenea un adevărat furnicar uman. Şi, de fiecare dată, un adevărat război izbucnea între veselia şi vioiciunea vizitatorilor şi mohoreala administratorului. Uneori conflictul între cele două tabere se desfăşura de pe poziţii egale ― manifestându-se prin atitudini provocatoare sau prin cuvinte aruncate violent ― dar de cele mai multe ori victoria aparţinea acestuia din urmă care-şi transforma micuţii vizitatori într-o turmă de mieluşei.

Câteva minute mai târziu, porţile institutului se deschiseră larg lăsând să curgă înăuntru un şuvoi gălăgios de energie şi tinereţe. Pendulând şi agitându-se în acest torent, o duzină de pedagogi şi profesori încercau să creeze o ordine relativă.

Administratorul oftă adânc în momentul în care observă  doi puşti care, din senin, se luară la trântă strivind un întreg rond cu flori. Unul din pedagogi interveni să-i despartă, dar era prea târziu.

— Abia săptămâna trecută au înflorit irişii aceia superbi, scuipă el cu obidă printre dinţi către tehnician şi se năpusti către ieşire.

Plecarea sa precipitată îl scuti de un nou acces de furie. În încercarea de a-şi impresiona prietena cu un buchet de flori uriaş, un adolescent reuşi să distrugă încă unul din rondurile care mărgineau aleea.

— Cine este responsabilul grupului? se agită administratorul în mijlocul copiilor. Aproape că nu reuşea să-şi audă propriile-i vorbe în larma creată.

Abia după ce reluă de câteva ori întrebarea, din ce în ce mai sonor, reuşi să se întâlnească faţă în faţă cu persoana căutată.

— Aşa se organizează o vizită într-un institut? gemu el când contabiliză toate distrugerile.

— Sunt destul de greu de stăpânit, recunoscu coordonatorul grupului.

— Destul de greu? îşi ieşi din pepeni administratorul, cu faţa roşie de indignare. Arată ca o turmă de mistreţi care au reuşit să scape din captivitate, exageră el voit proporţiile dezastrului.

Coordonatorul grupului, rănit în amorul propriu, îşi bombă pieptul:

— Sunt pedagog de peste 30 de ani şi nu am avut niciodată probleme în a mă impune în faţa copiilor.

— Impune-te şi acum, pentru Dumnezeu! horcăi administratorul când descoperi pe faţada institutului lăfăindu-se câteva cuvinte obscene. Toate distrugerile o să apară în daunele cerute şcolii pe care o reprezentaţi, articulă el cuvintele aproape cu ură.

— Vor fi acoperite fără probleme, îi răspunse vizibil încurcat coordonatorul. Nu oricine este acceptat să urmeze cursurile colegiului nostru. Doar copii foarte talentaţi precum şi cei ai căror părinţi au o situaţie financiară generoasă pot absolvi la noi. De altfel…

Se întrerupse când văzu că vorbele sale nu au niciun efect asupra stării administratorului.

― Nu putem să le facem nimic, lăsă el garda jos. Pentru mulți dintre ei, școala nu reprezintă decât un loc de distracție. Iar noi ne riscăm posturile dacă încercăm să ne impunem prin metode mai radicale.

— Eu nu sunt angajatul şcolii, îi răspunse administratorul cu un zâmbet care, la fel de uşor, putea fi confundat cu un rictus.

Se depărtă în grabă intrând în biroul său şi reapăru câteva minute mai târziu cu o portavoce în mână. Ochii îi sclipeau într-un mod nu tocmai plăcut.

— Atenţie! Atenţie! reverberă vocea lui seacă în incinta încinsă de căldură a curţii observatorului acoperind toate celelalte zgomote şi atrăgând privirile tuturor. Persoanele care sunt vinovate de distrugerea rondurilor cu flori şi de vandalizarea pereţilor clădirii principale vor rămâne aici până când urmele trecerii lor vor fi îndepărtate.

Niciunul dintre copii nu îndrăzni să-i răspundă. Dacă în faţa profesorilor îşi puteau permite să se comporte cu lejeritate, în faţa administratorului nu ştiau cât de mult puteau întinde coarda. Acesta simţi imediat victoria uşoară pe care o repurtase:

— O să aştept ca la sfârşitul orelor vinovaţii să se prezinte la mine în birou.

Se întoarse către coordonatorul grupului şi i se adresă cu un zâmbet superior:

— Nu a fost deloc dificil, nu? O să trimit lista cu costurile pagubelor la începutul săptămânii viitoare. Rămâne în grija dumneavoastră ca, de aici înainte, ea să nu se mai încarce şi cu alte eventuale daune. Aveţi aici lista sălilor disponibile în care se vor desfăşura orele de curs ale elevilor.

Cu aceste cuvinte se îndepărtă fără a-şi mai lua rămas bun şi dispăru în biroul său.

 

⃰

Un iPhone ţinut ostentativ pe bancă, chiar în faţa catedrei, începu să bâzâie discret. Ecranul se lumină pentru câteva secunde afişând un text încadrat între două inimioare: ″Ai un mesaj nou. De la: Iubi ″.

Fără să-i pese de privirea profesorului de biologie, care o fixa cu un reproş mut, o adolescentă roşcată începu să citească mesajul sosit pe telefonul de ultimă generaţie primit cadou recent. Îşi întoarse capul către prietenul ei aflat într-una din ultimele bănci şi-i trimise o bezea. Câteva momente mai târziu, bâzâitul discret se repetă anunţând-o de primirea unui alt mesaj.

″Câtă lipsă de respect″, constată cu amărăciune profesorul, urmărind-o cu privirea.

Ignorând deliberat atitudinea dezaprobatoare a acestuia, fata începu să-şi citească noul mesaj.

― Vezi, tu, că moşneagul se holbează la tine, îi şuşoti colega ei de bancă.

― Ei, şi? îi răspunse roşcata pe aceeaşi tonalitate joasă, ridicând din umeri. Altceva decât să se holbeze nu are ce să-mi facă.

Colega ei de bancă renunţă la alte comentarii şi se reîntoarse la preocuparea ei anterioară frunzărind distrată paginile unei reviste de modă.

″Chiul de la ultima oră k o să întârziem la party″ o anunţa noul mesaj. ″Am vb cu şoferul autobuzului nostru k să ne ducă înapoi la liceu, să ne recuperăm maşinile. Trimite msg mai departe. Te iubi.″

Fata întoarse din nou capul către ultima bancă unde prietenul ei mişca sacadat din cap cu căştile pe urechi şi îi făcu semn că totul se va rezolva.

Din ce în ce mai enervat de debandada din sală, profesorul se ridică de la catedra improvizată şi se îndreptă către fundul sălii. Se opri în faţa ultimei bănci şi cu o voce firavă, la fel ca şi constituţia sa, începu să vocifereze stârnind râsete în sală:

― Dă-ţi jos căştile de pe urechi pentru că altfel ţi le voi da eu şi nu va fi prea plăcut.

Deloc impresionat de prezenţa din faţa sa, tânărul îndepărtă una din căşti şi întrebă plictisit:

― S-a întâmplat ceva, dom′ profesor?

― Oare până unde puteţi merge cu impertinenţa voastră? M-am săturat de voi ca de mere pădureţe!

― Păi… nu mai aveţi mult până vă pensionaţi, nu? îi răspunse tânărul provocând un alt val de râsete.

Bătrânul profesor de biologie rămase ca la dentist. Îi trebuiră câteva momente pentru a se gândi la o soluţie:

― Ai reuşit să termini eseul dat ca temă de casă?

― Aşa cum ne-aţi sfătuit, am lucrat în echipă pentru a ne fi mai uşor.

Tânărul se întoarse apoi în stânga sa şi se încruntă uşor spre unul dintre colegi:

― Conform înţelegerii noastre, tu  trebuia să termini de tehnoredactat materialul…

Cel vizat, considerat a fi unul dintre tocilarii clasei, se înroşi la faţă şi fără a mai aştepta acordul profesorului se ridică şi începu să citească eseul.

Neîndrăznind să meargă mai departe, profesorul oftă şi se întoarse la catedră.

 

 

II

 

Lumina roşie, întunecată, provenind de la cei doi aştri incandescenţi, prevestea dimineaţa. Razele solare pătrundeau chinuit către suprafaţa giganticei planete — printr-o atmosferă densă de  praf şi gaze — colorând în ruginiu un relief uniform ce se întindea parcă la nesfârşit. Pe alocuri, protuberanţe ciudate, nu mai înalte de un metru, canelate în vârf, obturau monotonia peisajului lipsit de viaţă. Nimic nu părea să tulbure încremenirea locului. Până şi spargerea acestei imobilităţi totale, ce îşi făcu simţită prezenţa la un moment dat, nu făcu decât să accentueze şi mai mult dezolarea şi liniştea ce se întindeau pretutindeni.

La început mişcarea păru mai mult o amăgire, însă iluzia tremurului înfundat ce animă solul luă curând forme concrete. Mici grăunţi de nisip începură să tresalte spasmodic încălecându-se unul pe celălalt, într-un dans din ce în ce mai îndrăcit, urmaţi îndeaproape de alte roci mai măricele, până când o erupţie de energie — ce făcu să tremure atmosfera — îşi croi loc către suprafaţă lăsând în urmă un mic dâmb crestat.

Aproape instantaneu, apărute de nicăieri, forme nedesluşite — înceţoşate din cauza prafului — se avântară în zona erupţiei, avide de hrană. Sclipiri intense, de scurtă durată, punctau acest festin matinal. Când totul se termină, câteva dintre aceste forme se catapultară abrupt, cu o viteză incredibilă, în imensitatea spaţiului, pornind în direcţii diferite.

Dar planeta se stingea încet-încet. Punctul precar de echilibru, în care viaţa mai putea fi susţinută, fusese demult depăşit. Arareori, câte o emisie de energie izbucnea din străfundurile ei, hrănind aleatoriu fiinţele aflate în preajmă. Singura soluţie, cu oarecare sorţi de izbândă, era găsirea altor locuri prielnice vieţii, astfel încât nenumărate misiuni ― cele mai multe dintre ele sinucigaşe ― fuseseră lansate în spaţiu.

 

⃰

Obiectul necunoscut înainta cu viteză constantă, pe o traiectorie perfect rectilinie, către marginile sistemului solar care cuprindea şi planeta cunoscută de locuitorii ei sub denumirea de Terra.

Formele sale sugerau aparenţa unei sfere ― aproape transparente ― însă la exteriorul acesteia o serie de fluctuaţii infime îi distorsionau perfecţiunea. Marginile sale se remodelau continuu, ca şi când, din interiorul ei, forţe necunoscute încercau în mod repetat să spargă o  barieră invizibilă.

Înăuntru acestei sfere se agita o creatură ciudată, dacă puseurile de energie, ce o animau, puteau fi considerate astfel. Exact în mijloc, un nucleu, de o luminozitate intensă, emana scurte descărcări de energie care se întindeau intermitent către marginile obiectului. Aveai impresia că înăuntru se afla captivă o caracatiţă ― alcătuită numai din energie luminoasă ― ale cărei tentacule stranii se iţeau şi apoi dispăreau în momentul în care interferau cu marginile sferei. În mod cert, obiectul şi forma de viaţă dinăuntru acesteia reprezentau orice altceva decât ceea ce puteai găsi în mod obişnuit în imensitatea spaţiului.

Pe măsură ce timpul trecea şi obiectul se apropia de sistemul solar al Pământului, luminozitatea formei de energie era în continuă scădere. Concomitent, consistenţa sferei devenea din ce în ce mai greu de perceput, ca şi când forma de viaţă dinăuntru ei s-ar fi hrănit cu învelişul protector al acesteia.

Însă călătoria misterioasei fiinţe avea să fie încununată de succes. Străbătuse nenumăraţi parseci pentru a atinge una din graniţele universului inserate în cunoştiinţele ei. Consumul de energie necesar acestei călătorii fusese fantastic, dar aproape reuşise. Ultimele fărâme se consumaseră ― încorporate în structura micuţei forme de viaţă ― în apropierea Pământului, astfel încât ajunsă într-un anumit punct din apropierea Lunii aceasta abondonă sfera, care-i servise atât ca pavăză cât şi ca sursă de hrană, angajându-se ― cu o viteză mult încetinită ―  într-o coborâre aproape perpendiculară într-unul din craterele de impact care mutilaseră faţa satelitului natural al Pământului.

Odată ce atinse podeaua craterului, fiinţa enigmatică se strecură de-a lungul unei crevase către locul de întâlnire întipărit în structura ei, deşi niciodată atins. Trei alţi semeni o aşteptau la capătul ei.

Un schimb intens, de scurtă durată, începu în momentul în care se reuniră. Săgeţi minuscule de energie se atingeau între ele ― întorcându-se aproape instantaneu de unde porniseră — încorporând veşti şi informaţii preţioase.

Primul schimb de energie al noului venit solicita reîncărcarea sferei protectoare abandonată undeva la suprafaţa Lunii. Drept urmare, înainte ca totul să se fi încheiat, una din micile sferele purtătoare de viaţă ― invizibile privirii omeneşti ― părăsi locul de întâlnire ridicându-se la suprafaţa Lunii unde anexă rapid globul lipsit de energie, îndreptându-se apoi fulgerător către Pământ. În doar câteva minute îşi îndeplini misiunea. Unităţile de energie colectate în această scurtă călătorie reîncărcară sfera protectoare.

În tot acest timp, noul sosit reuşise să-şi actualizeze toate datele. Informaţiile înglobate în propria structură nu erau deloc îmbucurătoare. În fapt, nimic nu se schimbase de când Pământul fusese descoperit. Planeta supravegheată din ascunzişurile satelitului ei natural constituia o sursă abundentă de energie hrănitoare care se multiplica în mod constant. Ar fi putut constitui o nouă casă dacă nu ar fi existat, în acelaşi timp, alte nenumărate manifestări energetice mortale care o animau. Mai mult de o duzină de semeni pieriseră până să descopere diferenţa între hrană şi dispariţie. Imprevizibilitatea manifestărilor energetice terestre nu lăsa loc nici măcar unei soluţii provizorii în amânarea extincţiei. Ca şi în alte cazuri, Pământul reprezenta doar un avanpost ostil, de unde, totuşi, se puteau lansa alte misiuni de căutare.

O mică parte din datele încorporate în structura noului venit erau aproape inutile. Ştia că nu avea cum să cunoască Pământul şi sursa lui de hrană îndeaproape pentru că acest lucru îi putea periclita misiunea. Înregistră, totuşi, toate datele relevante asupra energiei atât de necesare supravieţuirii propriei specii, regăsită aici, pe Pământ, într-o simbioză stranie cu o anumită formă a materiei, mai densă.

Toată întâlnirea nu dură mai mult de jumătate de ceas. Tentaculele de energie se atinseră pentru ultima oară, ca într-un rămas bun, ultimele informaţii fură schimbate şi micuţa fiinţă energetică se ridică rapid în sfera reîncărcată către spaţiul ce o aştepta deasupra. În curând avea să depăşească pragul universului cunoscut. Călătoria ei, în căutarea unei noi case, începuse.

 

 

III

 

Păcănitul întrerupătoarelor înlocui lumina crudă a neoanelor cu nerăbdarea aproape palpabilă a celor peste o sută de elevi înghesuiţi în sala mare a observatorului. Proiecţia        scurt-metrajului tematic reprezenta ultima etapă înaintea punctului culminant ce încununa de fiecare dată ″Ziua porţilor deschise″. Rând pe rând, doritorii urmau să urce în sala cupolei şi să se perinde prin faţa telescopului aruncând o privire înspre firmamentul înstelat.

După câteva momente de tăcere înfrigurată, imagini fantastice începură să se perinde pe ecran însoţite de explicaţii prezentate de o voce feminină cu timbru cald:

— Pământul… una din nenumăratele planete aflate în infinitatea spaţiului… unică însă prin miracolul ce-l susţine… miracolul vieţii — apărut în acest colţ de univers acum mai bine de patru miliarde de ani — a cărei ultimă treaptă de evoluţie o reprezintă fiinţa umană… un univers în alt univers…

În câteva minute, fascinaţia pusese stăpânire pe toată suflarea prezentă în sală. Sau, mai bine zis, pe aproape toţi cei prezenţi. Câţiva dintre ei aşteptau cu nerăbdare momentul prielnic în care să dispară nebăgaţi în seamă. Iar acesta nu se lăsă foarte mult aşteptat.

Aproape de sfârşitul documentarului uşa de la intrare scârţâi încet. Un fascicul de lumină proiectă pentru câteva clipe umbra administratorului pe culoarul central ce despărţea sala mare în două. Acesta aşteptă până când ochii i se obişnuiră cu semiîntunericul din sală, apoi înaintă către mijlocul ei.

″Încă puţin şi am scăpat şi anul ăsta″, gândi el, în timp ce privirea lui iscodea în stânga   şi-n dreapta. Copii erau liniştiţi. Nimic demn de luat în seamă nu se mai petrecuse de când folosise portavocea. În momentul în care reuşi să-l identifice pe coordonatorul grupului, aşezat comod în primul rând, se îndreptă spre el pentru a schimba câteva vorbe.

Evitând vigilenţa administratorului şi a pedagogilor, un şir de umbre tăcute se strecură afară, pe uşa rămasă întredeschisă. Culoarele erau pustii la acea oră, astfel încât cei cincisprezece temerari reuşiră să ajungă fără nicio problemă în zona de parcare a autobuzelor.

― Ştiu că aveam o învoială, dar, sincer să fiu, timpul nu este suficient pentru un drum dus-întors, clătină cu îndoială din cap şoferul. În orice clipă lipsa mea poate fi observată, mai adăugă el.

― Înţelegerea trebuie respectată, se încăpăţână o voce adolescentină.

― Ascultaţi-mă şi voi măcar o dată, nu renunţă şoferul. Chiar vreţi cu orice preţ să dau de belea?

― Petrecerea a început, iar noi suntem în întârziere. Ţine astea pentru rezolvarea problemelor tale, şuieră din nou vocea adolescentină.

Câteva bacnote care-şi schimbară rapid proprietarul reuşiră să-l convingă pe şofer. Zâmbind pe sub mustaţă, în timp ce-şi îndesa banii în buzunar, acesta deschise uşa autocarului:

― Haideţi, trebuie să ne mişcăm rapid.

 

⃰

Şirul exclamaţiilor de uimire nu contenea, pe măsură ce copii îşi lipeau privirea de lentila telescopului.

― Extraordinar! explodă unul dintre ei. Am zărit ceva…

— Desigur, desigur, îl apucă de ureche fără nicio urmă de condescendenţă administratorul. Luna se vede foarte bine de aici.

— Dar…

— Niciun dar… mai sunt şi alţii care aşteaptă la coadă, îl împinse deoparte, cu o voce care nu admitea replică, acelaşi administrator. Următorul, vă rog…

Câteva minute mai târziu, tehnicianul de serviciu dădu buzna în sală croindu-şi loc prin înghesuială către administrator:

— A apărut ceva neobişnuit pe înregistrare. Un punct luminos sau ceva de genul acesta, dar a dispărut prea repede ca cineva să poată spună cu siguranţă ce anume s-a întâmplat.

Administratorul îşi plimbă privirea de la puştiul pe care-l bruscase puţin mai înainte la tehnician şi înapoi:

— Eşti sigur?

— Ultimul lucru pe care l-aş face la ora asta ar fi o glumă proastă, se burzului tehnicianul.

— Bine, bine, veni răspunsul pe un ton împăciuitor.

Cu acelaşi tic nervos aruncă o privire la ceas.

— Fă-mi o copie după înregistrare. O să trag o fugă până la Institutul de Fizică. Cei de acolo ar trebui să se descurce cu tehnologia de care dispun. Punctul luminos de pe faţa Lunii va fi ultima problemă pe agenda mea de astăzi, adăugă el cu maliţiozitate.

— Mda… o metodă elegantă de a-ţi scurta programul de lucru cu câteva ore, mormăi mai mult pentru sine tehnicianul, în timp ce se chinuia să iasă din sală.

 

⃰

În următorul interval orar avură loc două accidente tragice, în colţuri diferite ale oraşului. În primul dintre acestea, un autocar, aparţinând celui mai prestigios colegiu din localitate, părăsi fără niciun motiv cunoscut şoseaua oprindu-se în interiorul unei bănci. Toţi ocupanţii, inclusiv şoferul, decedară pe loc. Evenimentul stârni multă vâlvă. Doliul cuprinse câteva din cele mai influente familii din oraş. Ca o ciudăţenie, cauza morţii nu putu fi stabilită niciodată cu exactitate. Nimeni nu reuşi să explice vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, cu atât mai puţin micuţa sferă arginitie care, fără să ştie, colectase energia hrănitoare ― separând-o de simbioza în care se afla cu materia mai densă ― în momentul în care traversase fulgerător corpurile nefericitelor victime.

Cel de-al doilea accident se petrecu în apropierea Institutului de Fizică pe fondul oboselii şi stresului. Şoferul ghinionist, într-o clipă de neatenţie, intră pe contrasens tamponând o altă maşină. Din fericire, nu se înregistrară victime, însă vinovatul ajunse să se deplaseze pentru tot restul vieţii într-un scaun cu rotile.

 

IV

 

Cu invitaţia mototolită într-o mână şi cu un dosar în cealaltă, fostul administrator se lăsa condus pe drumul străbătut cândva zilnic. La vederea locurilor cunoscute, aproape neafectate de trecerea timpului, pieptul îi tresăltă de câteva ori necontrolat.

Noul administrator, la insistenţele căruia avea loc această vizită, îl privi cu o nedisimulată compătimire. Abia de curând aflase de tragediile care îl loviseră pe fostul ocupant al postului. Pentru o clipă încercă să se substituie bătrânului imobilizat în scaun, dar îi fu imposibil. Cum ar fi reacţionat oare, dacă în ziua în care urma să sărbătorească împreună cu familia noul loc de muncă, aceasta ar fi fost ucisă în modul cel mai stupid? Fiori reci îi străbătură tot corpul la acest gând. Încercă să abandoneze impresiile care-i treceau prin minte, dar nu reuşi. Cum ar fi trecut oare peste cealaltă lovitură dată de soartă care l-ar fi obligat să-şi petreacă tot restul zilelor pe jumătate paralizat? Într-o clipă de egoism se bucură că nu este el ocupantul scaunului, apoi ruşinea acestui gând îl făcu să-şi muşte obrazul.

― Daţi-mi voie să vă ajut, se repezi el binevoitor când la un hop bătrânul scăpă dosarul din mână.

O mulţime de tăieturi din ziare, unele mai vechi, altele mai noi, plus câteva notiţe scrise de mână zăceau împrăştiate pe culoar. Deşi se sili să strângă cât mai rapid hârtiile, administratorul nu putu să ignore conţinutul lor. O copertă de revistă, veche de mai bine de 20 de ani, anunţa decernarea premiului Nobel pentru fizică savantului australian care făcuse pasul decisiv în înţelegerea structurii energiei întunecate. Alte câteva tăieturi din diverse tabloide ale vremii anunţau descoperirea incredibilă a unor ciudate concentrări de energie observate într-un crater de pe suprafaţa Lunii. ″Fulger globular sau o nouă formă de viaţă?″ titra, plin de ignoranţă, unul dintre aceste articole. ″O nouă tehnologie de scanare, posibilă în urma descoperirilor făcute în domeniul energiei întunecate, relevă noi mistere la suprafaţa Lunii″ anunţa un alt articol cu litere de o şchioapă. Cum era de aşteptat, majoritatea articolelor erau dedicate „capturii secolului”. Acestea erau legate într-un teanc gros pe a cărui primă pagină se putea citi: „Cum a fost posibil? Agenţia Spaţială Europeană explică.”. Apoi, odată cu trecerea timpului, uitarea începu să se aştearnă şi peste acest subiect. Alte evenimente preluară prima pagină astfel încât, ultimul articol aşezat înapoi în dosar — care incidental era şi cel mai recent — nu conţinea decât câteva rânduri referitoare la exponatul ce urma să ajungă în oraş sub titlul   „ După douăzeci de ani: misterul „capturii secolului” nu a fost încă elucidat”.

Într-un timp record administratorul culese de pe jos toate hârtiile. Bucuros că se poate gândi la altceva, încercă să înfiripe un dialog cu predecesorul său în timp ce îi înmâna dosarul:

― Ştiaţi că, în momentul în care a fost capturată, trei cercetători au murit atunci când au atins în mod accidental forma asta ciudată de energie? Informaţia asta nu a ajuns la urechile publicului larg, se lăudă el.

― Da, ştiam, îi răspunse cu o voce seacă bătrânul încercând să-i reteze pofta de vorbă.

Interlocutorul său nu se dădu însă bătut ușor:

― Dar treaba cealaltă, cu cele două impulsuri de energie, o ştiaţi?

― Ce impulsuri de energie? se animă bătrânul în scaun.

― Bănuiam eu că lucrul acesta nu-l cunoşteaţi, veni răspunsul însoţit de un zâmbet relaxat. Sunt doar zvonuri ― nimic nu a apărut oficial ― confirmate însă de o persoană ce a fost implicată direct în cercetarea fenomenului. Primul impuls, un fel de descărcare energetică ce a părăsit sfera, a avut loc la o săptămână după ce aceasta a fost capturată. Partea ciudată abia acum urmează. Descărcarea a trecut prin pereţii laboratorului ESA  unde se afla sfera, fără a se disipa, şi s-a pierdut în spaţiu. S-a produs atât de rapid încât numai cu ajutorul aparatelor a putut fi observată. Nici până azi nu se ştie ce a putut reprezenta. Varianta vehiculată cel mai mult ― şi cea mai plauzibilă totodată ― a fost cea a unui mesaj lansat de sferă.

― Să înţeleg că ESA a luat în calcul că această sferă poate fi o structură inteligentă?

― Din câte mi-a spus prietenul meu toate variantele au fost luate în calcul, fără niciun folos însă, îi răspunse administratorul. În condiţiile crizei actuale de energie vă daţi seama ce impact ar fi avut descoperirea unei noi surse de energie… Pe de altă parte, s-a pus problema distrugerii sferei datorită potenţialului pericol ce ar fi apărut la adresa noastră în cazul în care acea descărcare ar fi conţinut un mesaj adresat cuiva necunoscut. Capturarea sferei a fost un act ostil la urma urmei…

― Văd că s-a renunţat la această idee, spuse fostul administrator aruncând o privire în direcţia unde se afla sala expoziţiei.

― Nu am fi avut nimic de câştigat dacă sfera ar fi fost distrusă, dimpotrivă. Oricum, astăzi nu mai prezintă aproape niciun interes pentru cercetători. Mai bine de 30 de ani de încercări de comunicare soldate cu eșecuri pe linie… Acum a ajuns doar o curiozitate plimbată prin toată lumea…

― Şi cea de a doua descărcare? îl întrebă bătrânul.

― Nu s-a produs niciodată o a doua descărcare de energie. Acum câţiva ani însă aparatele au surprins un nou impuls energetic, provenind din exterior, care s-a integrat în sferă. Iarăşi, nu se ştie ce a putut reprezenta, dar prietenul meu mi-a spus că după receptarea impulsului sfera a luat-o razna de-a binelea. Mai bine de două săptămâni a fost într-o agitaţie continuă în cuşca aceea a ei energetică.

― Am înţeles, îi răspunse bătrânul după care căzu iar în muţenie.

Ajuns în sala unde era expusă ″captura secolului″ bătrânul se întoarse către administrator:

― Aş dori, dacă se poate, să rămân câteva clipe singur.

Administratorul se grăbi să-i îndeplinească dorinţa culegând către ieşire un vizitator stingher care se afla acolo — lăsându-l doar în compania celor doi paznici de la uşă.

La vederea sferei captive fostul administrator îşi încleştă mâinile neputincioase de mânerele scaunului.

— Suntem singuri acum, mormăi el uitându-se la dosarul care îi alunecase din nou pe podea. Poate ar trebui să ne prezentăm unul celuilalt. O să încep eu primul… Numele meu are prea puţină importanţă pentru tine şi probabil habar n-ai ce reprezint eu. Importantă esta starea în care mă aflu de mai bine de douăzeci de ani datorită ţie. Dacă tu nu ai fi existat, probabil aș fi mers și acum pe propriile mele picioare… Eu, în schimb, nu sunt cu nimic vinovat pentru captivitatea ta sau pentru lipsa oricărei punți de legătură între speciile noastre.

Sfera plutea, nepăsătoare la cuvintele bătrânului, înăuntrul câmpului energetic.

― Biscamforul tău de sferă! Cu ce oare am greşit ca sa fiu astfel pedepsit? strigă el  dintr-o dată. Se potoli când observă privirile intrigate ale paznicilor.

― Am venit aici ca să-ţi propun o înţelegere, continuă el potolit. Amândoi suntem captivi într-o imitaţie de viaţă. Eliberează-mă, aşa cum te voi elibera şi eu.

Apoi, înainte ca paznicii să poată interveni, opri sursa ce alimenta câmpul energetic în interiorul căruia se afla sfera. Eliberată, aceasta culese într-o fracţiune de secundă energia din preajma ei, lăsând în urmă trei corpuri fără suflare.

După mai bine de treizeci de ani de captivitate ea părăsi Pământul către noua ei casă descoperită între timp de semenii ei.