Cum ar fi dacă,
într-o bună zi,
din înaltul cerului
s-ar auzi o voce
care ne-ar spune tuturor
că tocmai s-a încheiat călătoria
şi că trebuie să ne pregătim de coborâre ?

*
Doamna J. se ridică de pe scaun şi îşi mai admiră o dată ţinuta în oglinda de pe perete. Era o femeie între două vârste, de statură medie şi foarte corpolentă. În seara aceea purta o rochie roz, plină de dantele şi volănaşe şi un şirag de mărgele opulente la gât. Cu mişcări ferme luă de pe masă o pălărie cu boruri largi şi o aşeză cu mare grijă pe cap. Apoi deschise un dulăpior din perete şi scoase de acolo un ţigaret lung care avea prins în capăt o ţigară foarte subţire. Cu pălăria roz pe cap şi ţigaretul ţinut între buze îşi mai contemplă încă o dată imaginea în oglindă apoi deschise uşa şi ieşi hotărâtă din încăpere.
Traversă un mic holişor întunecat şi ieşi în sufrageria scăldată în lumină. Ospătarii o aşteptau aliniaţi respectuos. Se opri în centrul sufrageriei şi îşi roti privirea prin încăpere. Totul strălucea. Tablourile de pe pereţi, reprezentând personalităţi din negura timpului, erau perfect rânduite, mobilierul vechi era lustruit şi împrăştia un aer de nobleţe iar cele douăzeci de mese, aranjate impecabil, cu tot dichisul, ca pentru un mare restaurant, îşi aşteptau clienţii ce erau pe cale de a sosi. Stăpâna privi spre orologiul aflat pe unul dintre pereţi, lângă un gramofon îngălbenit de trecerea timpului. Era exact ora şapte seara.
Se auzi prima bătaie în uşa restaurantului. Majordomul deschise uşa şi Doamna J. se îndreptă spre primii invitaţi, pentru a-i primi cu braţele deschise. Timp de o oră, uşa restaurantului se deschise de zeci de ori pentru a lăsa clienţii să pătrundă înăuntru. După ce acest interval fu epuizat, toate mesele erau ocupate.
Ospătarii, după toate regulile artei, serviră nişte lichior şi un mic aperitiv, muzica începu să susure în surdină melodii de mult uitate şi lumea se simţea bine. Zumzetul vocilor care sporovăiau şi râdeau gâdila plăcut auzul Stăpânei. De data asta însă, doamna J. avea o mică problemă.
Stătea la biroul ei, din lemn vechi, aflat chiar în “capul” sufrageriei, locul de unde supraveghea în fiecare seară cu atenţie toate bucatele pe care ospătarii le aduceau invitaţilor, şi nu-şi putea lua ochii de la colierul de diamante purtat de una dintre doamnele prezente printre clienţii din acea seară.
Se ridică şi începu sa se plimbe printre invitaţi, făcând oficiile obişnuite de gazdă atentă şi culegând aprecierile darnice ale celor prezenţi. Când ajunse în dreptul doamnei care purta colierul care îi atrăsese atenţia, se oprii mai mult, schimbă mai multe impresii cu invitaţii de la acea masă şi studie cu atenţie, fără ca ceilalţi să observe, minunatul colier.
După ce îşi termină rondul printre invitaţi, privi încă o dată tot restaurantul, ca să se asigure că totul decurgea firesc şi apoi se strecură neobservată prin holişorul cel mic, spre camera din care ieşise mai devreme.
Ajunsă înăuntru, închise cu grijă uşa, scoase din dulăpiorul de pe perete o mică baghetă şi se aşează pe scaun în faţa oglinzii. Îşi privi şiragul de mărgele aflat la gât şi îl atinse uşor cu bagheta. Acesta vibră câteva clipe şi se transformă într-un colier de diamante. Doamna J. îl privi câteva secunde apoi începu sa atingă cu bagheta fiecare din diamantele înşirate care, pe rând, se transformară în pietre preţioase mult mai mari şi mai strălucitoare. După ce termină aranjarea lor îşi privi mândră colierul aflat la gâtul său şi zâmbi mulţumită.
Aşează micuţa baghetă în dulăpior şi ieşi repede din cameră. Acum totul era în regulă şi se putea ocupa din nou de invitaţi. Ajunse în sufragerie şi îşi roti din nou privirea prin încăpere.
Oaspeţii discutau şi râdeau iar muzica se auzea în surdină. Se aşeză mulţumită la biroul său. Totul era bine acum.
**
Supraveghetorul de serviciu pentru Sectorul 576 al Simulării clipi buimac privind ecranul din faţa lui. Se frecă la ochi gândindu-se că poate i s-a părut. Anomalia însă continuă timp de câteva secunde. Se întrebă dacă nu cumva a aţipit şi visează dar se pişcă şi îşi dădu seama că era cât se poate de treaz. Privi mai atent. Anomalia continua. Întinse mâna şi-l bătu pe umăr pe vecinul său, supraveghetorul de serviciu pentru Sectorul 577. Acesta îl privi iritat.
– Ce naiba vrei ?
– Ia uită-te un pic aici.
Colegul privi în monitorul lui S-576 fără a observa nimic deosebit.
– Ce să văd?
S-576 privi şi el în monitorul său dar acum totul părea în regulă.
– Mi s-a părut adineauri că văd o modificare neobișnuită a parametrilor.
S577 îl privi atent.
– Ţi s-a părut sau eşti sigur ?
S576 tăcu câteva secunde. Ştia cât de gravă era o asemenea constatare, ce proceduri presupunea raportarea, apoi verificarea, şi nu vroia să-şi aprindă paie în cap degeaba.
– Poate mi s-o fi părut. Oi fi obosit.
S577 se trase spre monitorul lui.
– Se întâmplă. Ar fi trebuit să pună roboţi la munca asta, nu oameni. Cât mai ai până ieşi din tură?
S576 îşi privi ceasul.
– Cam douăzeci de minute.
– Poate ar fi bine să menţionezi în raportul de gardă că ţi s-a părut ceva. Ştii că nu-i de glumă cu chestiile astea.
S576 îl privi gânditor.
– O să văd, nici să creez alarme false n-are rost…
S577 îşi fixă privirea în monitorul lui.
– Cum crezi, tu ştii cel mai bine ce-ai văzut.
S576 continuă să privească foarte atent evoluţia datelor de pe monitorul său dar nimic deosebit nu mai apăru. În final, după câteva ezitări, se hotărî totuși să menționeze în raportul de serviciu scurta anomalie sesizată.
**
În restaurantul Doamnei J. petrecerea continua nestingherită, ca în fiecare seară. La una dintre mese, doi tineri ce păreau a fi îndrăgostiţi şuşoteau stând apropiaţi unul de altul. Amândoi erau îmbrăcaţi foarte elegant, el într-un costum negru, impecabil, iar ea într-o rochie vaporoasă de seară. Ea luă o măslină de pe farfurie privindu-l atent.
– Cum a fost azi la serviciu ?
El făcu o faţă plictisită:
– A fost cam boring…Dacă n-ar fi întâlnirile noastre de seară, nu ştiu cum aş reusi să trec peste fiecare din zilele astea…
Ea zâmbi şăgalnic:
– Asta înseamnă că eu sunt salvarea ta, nu ?
Zâmbi şi el:
– Ce-ți place să te mai umfli în pene…
Ea râse discret. El continuă:
– Uneori sunt momente când simt că aş dori să fac altceva, să fiu altcineva…
Ea tresări, păru că se gîndeşte la ceva, apoi zise:
– Păi, poate ai putea cere să fii altcineva…
El se încruntă:
– Cui să cer asta ?
Ea rămase din nou tăcută pentru câteva clipe apoi zise:
– Ți-am zis de colega aceea a mea care s-a înscris la un grup de meditație… ?
– Parcă mi-ai zis ceva…
– Ei bine, acum vreo două zile mi-a zis o chestie foarte tare…
El o scrută cu privirea:
– Ce anume ?
Ea îl privi amuzată.
– Hai pe terasă să facem câţiva paşi. Este o seară foarte frumoasă.
Cei doi se ridicară, se strecurară printre mese şi ieşiră pe terasa restaurantului. Localul Doamnei J. se afla pe coama unui deal care domina întregul oraş. De pe terasa sa putea fi văzută întreaga panoramă a metropolei, cu minunatul ei joc de lumini nocturn. Făcură câţiva paşi şi se apropiară de balconul acesteia. Priviră câteva momente în tăcere spre milioanele de lumini care pulsau în vale, apoi el se întoarse spre ea:
– Deci, ce ţi-a zis colega ta ?
Ea mai ezită câteva clipe apoi zise:
– Zicea că Gurul acela al lor, cel care le îndrumă procesul de meditaţie, este un tip foarte tare…
– Adică ?
– Adică, se pare că ar fi reuşit să atingă nişte nivele superioare ale conştiinţei…
El pufni în râs.
– Şi ce-i aşa de formidabil în asta ? E plină lumea de astfel de iniţiaţi…
– Mmm…aicea se pare că este vorba de ceva cu adevărat foarte tare…
El se încruntă un pic.
– Anume ?
De data asta o pufni pe ea râsul, dar redeveni serioasă imediat.
– Se pare că le-ar fi zis nişte chestii…
– Ce chestii ?
– …N-a vrut să-mi spună în detaliu că n-are voie dar, în tot cazul, ideea ar fi că am putea să ne transformăm întreaga existenţă, în toate aspectele ei, dacă am medita suficient…
– Daa ?
– Da.
– Aha, şi de-asta ziceai că aş putea cere să fiu altcineva ?
– Da.
El tăcu.
– Nu mi se pare cine ştie ce… Am mai auzit teorii din astea..
Ea continuă
– Şi a mai zis ceva…
– Ce anume ?
– Asta n-am înţeles nici eu exact…Zicea că ni se vor da la un moment dat alte corpuri, ca să trăim…A fost destul de neclară, cred că nici ea n-a înţeles foarte bine ce le-a spus Gurul acela…Probabil ar trebui să ne alipim şi noi de grupul lor, ca să aflăm mai multe…
El rămase tăcut o vreme, apoi zise:
– Intrăm ? Poate ne-au aduc comanda…
**
Guvernatorul general al navei stătea pe pasarela superioară a Halei Depozit privind îngândurat spre cele zece milioanele de luminiţe care sclipeau intermitent în faţa sa, la nivelul I al câmpurilor suprapuse. Zece milioane de tije cristaline, palpitând intermitent în diverse nuanţe şi culori, fiecare reprezentând un om, o viaţă, o conştiinţă. Îşi aminti că în primul proiect al Halei Depozit fiecare server de descărcare individual avea forma rotundă a unui glob. Se renunţase în final la forma rotundă şi fusese aleasă cea de bastonaş pentru a se reduce la nişte dimensiuni cât de cât rezonabile spaţiul alocat Halei Depozit, care oricum, şi aşa, era uriaşă. Se gândi o fracţiune de secundă să coboare pe scări până la nivelul zero. Ar fi vrut să privească cu atenţie, măcar şi pentru câteva secunde, fiecare din cele 500 de câmpuri suprapuse, în speranţa că poate o idee salvatoare i-ar fi apărut astfel în minte. Se uită la ceas şi îşi dădu seama că, până la şedinţa de Consiliu, nu ar fi avut timp să parcurgă pe jos nici măcar a zecea parte din nivele.