S-a trezit brusc, fără să deschidă ochii, doar conştientizând raţionalitatea gândirii de acum faţă de logica ciudată din visul abia întrerupt. Trecerea asta rapidă de la vis la raţional semăna cu ieşirea la suprafaţă, după ce ai înotat pe fundul bazinului. Iar lui nu-i plăcea momentul ăsta niciodată, pentru că mereu aprecia greşit şi se îneca, inspirând prea devreme. O senzaţie neplăcută, de déjà vu, i-a desenat pe faţă o grimasă. A simţit o lumină pe pleoape şi a deschis ochii. Afară era deja un soare strălucitor ce se reflecta din toate picăturile de rouă de pe frunzele copacului din faţa geamului. Imaginea era înviorătoare, aşa că sentimentul neplăcut de mai devreme a dispărut fără să lase amintiri. Printre crengile copacului se vedeau munţii cu crestele deja albe. Aseară, când l-au adus în salon, era întuneric afară şi nu văzuse nimic pe geam. De fapt nici nu văzuse fereastra. Era sub anestezic aşa că îşi amintea vag până şi camera, deşi el şi Tatiana au stat de vorbă destul de mult până ca ea să plece. Un frison de spaimă îl făcu să-şi amintească tot ce s-a-ntâmplat aseară.
Veneau acasă după o zi obositoare, în care rezolvaseră totuşi problema apartamentului. El conducea şi Tatiana stătea în dreapta, moţăind, aproape adormită. Dăduse radioul mai încet să n-o deranjeze, deşi în zece minute ar fi ajuns, aşa că oricum s-ar fi trezit. Îi era şi lui la fel de somn, abia aştepta să se culce. Deodată a realizat că oboseala îl făcuse să închidă ochii. Speriat, i-a deschis şi a văzut două faruri venind direct spre el. A virat brusc dreapta. În lumina farurilor i-a apărut parapetul de pe marginea drumului şi până să mai pună frână, a simţit o izbitură care l-a propulsat spre volan, iar apoi, apăsarea puternică pe piept a centurii de siguranţă l-a făcut să scoată un icnet de durere. Totuşi maşina nu s-a oprit. A simţit-o cum se răsuceşte şi după un zgomot de geam spart, a mai simţit o lovitură în piept, de data asta atât de puternică încât a leşinat. L-au trezit nişte lumini scormonitoare şi sirena salvării. Razele unor lanterne pătrundeau prin parbriz şi umblau prin toată maşina. A încercat să se mişte, dar durerea din piept l-a făcut să geamă şi s-a oprit. A întors încet capul spre Tatiana şi a văzut cum din ochii ce priveau fix înainte curgeau lacrimi mari. La câţiva centimetri de faţa ei era o şină metalică din parapetul de pe marginea drumului, care intrase pe geamul din dreapta, traversase maşina şi se oprise în pieptul lui. A mai apucat să vadă cum cei de la descarcerare încercau să taie şina metalică, dar vibraţia polidiscului care se transmitea până în carnea lui, l-a făcut să leşine din nou.
Şi-a revenit când era pe masa de operaţie. Doi ochi de femeie l-au privit scurt pe deasupra unei măşti chirurgicale, după care s-au întors din nou către pieptul lui. Fără grabă, mâinile femeii executau o operaţie, pe care, din poziţia în care stătea, el nu avea cum s-o vadă. Şi-a întors încet capul, dar în partea cealaltă nu mai era nimeni.
– V-aţi trezit domnule Firean?
A vrut să răspundă, dar s-a înecat cu propria salivă şi a început să tuşească ferit,
abţinându-se de teama durerii din piept. Spre surprinderea lui aproape că nu l-a durut.
– Staţi cât mai liniştit, nu e nevoie să spuneţi nimic dacă nu puteţi. Am terminat intervenţia, vă fixam ultimul bandaj. Din fericire nu e nimic grav, balustrada de tablă v-a sfâşiat doar pielea de pe piept şi foarte puţin muşchiul pectoral drept. V-am făcut două suturi la muşchi şi şase la piele. Deocamdată sunteţi anesteziat şi nu simţiţi durerea, dar e bine să vă mişcaţi cât mai puţin. Mai aveţi o rană la piciorul drept, dar nu prezintă nici un risc.
După ce şi-a dres glasul ca să nu se înece din nou, a vorbit încet.
– Nu mă cheamă Firean.
– Scuzaţi-mă, doamna Firean…
– Nu suntem căsătoriţi cu acte. Mă numesc George Drumeş. Tatiana ce face? Vreau să spun doamna Firean.
– Este în sala de aşteptare. Dumneaei a avut noroc, are doar o mică zgârietură la gât… De fapt şi dumneavoastră aţi avut noroc. Dacă balustrada intra în maşină câţiva centimetri mai în spate acum eraţi la morgă amândoi.
Altădată o afirmaţie ca asta l-ar fi oripilat, dar acum i se părea foarte firească. Dacă ar fi avut timp să-şi analizeze situaţia, probabil aşa ar fi enunţat-o şi el.
– În trei sau patru zile veţi putea pleca acasă dacă nu apar complicaţii. Dar nu văd ce complicaţii pot să apară. Vor veni doi brancardieri să vă ducă într-o rezervă. Am s-o trimit acolo şi pe doamna Firean după ce voi completa cu dânsa actele de internare.
Au venit brancardierii şi l-au mutat două sau trei uşi mai încolo. Probabil că de la anestezic îl cuprinsese o moleşeală cumplită şi voia să doarmă. După câteva minute a venit Tatiana. Avea un mic bandaj la gât, în rest nu se vedea nici o urmă a accidentului.
– Cum eşti?
– N-am nimic. Doctora zice că nici tu nu n-ai ceva grav.
– E doctor? Credeam că e o asistentă.
– E şefa secţiei chirurgie. Şi mi-a zis o asistentă, pe hol că e foarte bună, c-a lucrat la un institut de cercetări.
– Hm! Tu ai sunat acasă?
– Nu. Oricum copiii ştiu că sunt cu tine şi mă aşteaptă mai târziu.
Pe el nu-l aştepta nimeni. Nu mai avea pe nimeni de mult. De curând îşi găsise ceva de lucru prin nordul ţării şi azi îşi cumpărase acolo şi un apartament. Venise în oraş doar ca s-o aducă pe Tatiana. Mâine trebuia să plece înapoi, iar Tatiana urma să vină peste două luni. Acum va trebui să mai amâne puţin.
– Am să trec mâine pe la tine. Acum plec, sunt tare obosită.
– Şi eu la fel. Du-te. Vino mâine doar dacă poţi să te învoieşti de la muncă.
A adormit foarte repede, iar acum, la nici zece ore de la cele întâmplate aseară, avea senzaţia ciudată că totul a fost tare demult. S-a uitat din nou pe geam şi s-a mirat puţin de vârfurile munţilor pline de zăpadă. Anul ăsta o să vină iarna mai devreme. Erau abia în opt septembrie.
Uşa salonului s-a deschis şi a intrat o femeie îmbrăcată în alb. Avea o expresie dură, nepotrivită pentru faţa ei frumoasă, cu trăsături fine. Părea să aibă treizeci şi opt, patruzeci de ani. S-a uitat pe geam şi a tăcut aproape un minut până să spună ceva.
– Mă numesc Adriana Feraru, sunt medicul care v-a operat aseară. Am venit să văd cum vă simţiţi.
Într-adevăr erau aceiaşi ochi de lângă masa de operaţie, abia acum a băgat de seamă.
– Mă simt foarte bine, nu mă doare nimic, cred că pot chiar să mă dau jos din pat. Şi a făcut o mişcare în sensul ăsta, dar femeia, care venise lângă pat, i-a pus calm mâinile pe umeri, ca şi cum s-ar fi aşteptat la gestul lui.
– Staţi liniştit vă rog, o să vă smulgeţi electrozii pentru monitorizare.
Abia acum a remarcat că pe lângă umărul lui, de sub cămaşă, ieşea un mănunchi de fire ce ducea la o instalaţie destul de complexă, montată la capul patului. S-a pipăit pe sub pătură şi a simţit o mulţime de ventuze împrăştiate pe tot corpul. Ştia sigur că aseară nu le avea. Un sâmbure de spaimă a încolţit atunci în mintea lui.
– Vi le-am montat aseară. Răspunse femeia la întrebarea lui, nerostită încă. Eraţi deja adormit când am venit şi nu v-am mai trezit. Nu trebuie să vă faceţi griji, sunt pentru monitorizare. Stăm prost cu personalul şi pe timpul nopţii recurgem des la metoda asta. Dacă vă deranjează, le pot decupla.
– Nu e nevoie.
Nu ştia de ce-a zis asta pentru că, de fapt, acum când aflase de ele şi le simţea pe tot corpul, îl deranjau.
– Am să vi le scot totuşi pentru că astăzi nu mai sunt necesare. Privi scurt faţa nedumerită a pacientului şi se corectă ca şi când ar fi făcut o gafă. Vreau să spun că ziua nu e nevoie de ele, le folosim doar noaptea.
O bătaie uşoară în uşă i-a oprit lui George întrebarea ce-i stătea pe buze. Sub privirea dezaprobatoare a Tatianei, care tocmai intrase, femeia în alb s-a apucat să dezlipească ventuzele de pe corpul pacientului, după care s-a îndreptat precipitată către uşă.
– Am să vă las singuri. Voi reveni la vizita de la ora douăsprezece.
După ce s-a închis uşa, Tatiana observă privirea oarecum panicată a lui George şi încercă să zâmbească, dar asta n-a îndepărtat câtuşi de puţin tristeţea nemărginită ce-i stătea pe chipul obosit.
– Ce s-a-ntâmplat? Ce e cu tine?
– Nu e nimic. Sunt obosită, n-am dormit bine.
– De ce? Te doare ceva? Poate ar trebui să-ţi faci şi tu un tomograf, să nu fi păţit aseară ceva ce nu se vede.
– Nu, nu e asta. M-a supărat Cornel. Iar a lipsit de la şcoală.
Cornel era băiatul cel mic al Tatianei. Fusese căsătorită patru ani cu un contabil, care o lăsase singură cu doi băieţi şi plecase în Suedia cu o puştoaică. După trei luni se întorsese singur şi fără nici un ban, dar să vină acasă n-a mai avut curaj. Îi transmisese Tatianei printr-un văr al ei că ar fi bine să divorţeze, cu speranţa că ea n-o să fie de acord. Tatiana a fost de acord şi după pronunţarea divorţului, el a plecat din oraş, iar de atunci n-a mai dat nici un semn. Cornel, băiatul cel mic, era cam năstruşnic şi-i dădea mereu motive de supărare, dar asta nu justifica supărarea din spatele zâmbetului ei. Şi mai erau şi cearcănele alea mari şi faţa obosită şi mai ales tristeţea. Tatiana nu era niciodată tristă.
– De fapt care e problema? Nu poate fi numai Cornel. S-a mai întâmplat ceva?
– Nu e nimic, sunt doar obosită.
– Hm… Am văzut că te uitai cam urât la doctoriţă şi nici ea nu ţi-a vorbit. A zis ceva, au apărut complicaţii?
– Nu, nu sunt complicaţii. Adică n-am vorbit cu ea… Adică am vorbit dar nu despre asta.
– Ce aţi vorbit?
– … De fapt ne-am cam certat… Vrea să semnez nişte acte.
– Ce acte?
– Păi… Cu internarea. Cred că mă pune să semnez ca să plătim noi spitalizarea.
– Aaa… Asta era. Stai liniştită, nu te mai frământa. Dacă insistă, semnează-le. Cât crezi c-o să coste trei sau patru zile de spitalizare?
Tatiana îşi muşcă limba până-i dădură lacrimile.
– Acuma ce faci, plângi pentru nişte bani? Dă-o-ncolo de treabă. Tu cum ai venit aşa devreme, te-ai învoit de la muncă? Schimbase subiectul cu speranţa că o va scoate din starea asta.
– Da, m-am învoit toată ziua, m-am gândit să stăm împreună.
– Ce e măi fată cu tine, ce să facem toată ziua, eu în pat şi tu pe scaun? Du-te la lucru, ştii bine că dobitocul ăla o să-ţi scoată ochii un an întreg pentru ziua asta.
– Da, dar mă gândeam să…
– Fă cum spun eu Tatiana, că e mai bine aşa. În patru zile, cel mult, ies de aici şi o să tot stăm de vorbă. Vino să te sărut şi du-te liniştită că eu sunt în regulă.
A venit lângă el şi l-a sărutat, apoi i-a luat mâna şi i-a ţinut-o strâns lângă inima ei, zâmbind, în timp ce ochii i s-au umezit până când au format două lacrimi ce s-au scurs pe obraji şi au căzut pe pat.
– Hei! Termină cu prostiile fata mea. Te ştiam altfel. Hai, du-te şi mâine nu mai veni. Vorbim la telefon.
Tatiana s-a ridicat, s-a şters la ochi şi a plecat spre uşă. Când a pus mâna pe clanţă l-a auzit din spate.
– Şi nu mai fi supărată pentru bani. Semnează ce vor ei.
N-a mai avut putere să se întoarcă spre el. A răspuns cu faţa spre coridor.
– Bine George. Semnez.
Închizând uşa, incapabilă să se depărteze de uşă măcar câţiva paşi, Tatiana izbucni într-un plâns ce-i zguduia trupul. Un plâns pe care cu greu îl stăpânea să nu devină vocal, nu că i-ar fi păsat de ceilalţi, ci de teamă să n-o audă George. După o vreme, în care plânsul s-a transformat încet într-un şir de suspine prelungi, a observat că Adriana Procopie o aştepta la capătul culoarului.
A pornit hotărâtă spre ea de teamă să nu se răzgândească din nou. În drum şi-a scos batista să-şi şteargă lacrimile. Ajunsă în faţa femeii în alb, a rostit cu o voce hotărâtă, ceea ce nu crezuse că va spune vreodată.
– Haideţi doamna doctor. Le voi semna.
Adriana Procopie, fără să spună nici un cuvânt, a deschis uşa biroului şi a poftit-o înăuntru. I-a arătat un scaun şi i-a făcut semn să se aşeze, după care a scos un dosar dintr-un sertar şi l-a deschis la ultima filă. A văzut că femeia, fără să se fi aşezat pe scaun, privea pierdută pe geam frecându-şi mâinile una de alta, probabil inconştientă de gestul ei. I-a aşezat dosarul în faţă.
– Aici trebuie să semnaţi. Şi i-a întins pixul c-o mână, cu cealaltă indicându-i unde anume să scrie.
Tatiana Firean a semnat, s-a întors şi fără nici un cuvânt a străbătut culoarele spitalului până la intrarea mare ce dădea în bulevard. Ajunsă pe trotuar, a luat-o la dreapta spre casă, dar după câţiva paşi s-a oprit năucită de un gând. Ce să facă ea acasă? S-a aşezat pe o bancă gândindu-se c-o să-i vină din nou să plângă, dar acum nici să plângă nu mai putea. Era obosită, stoarsă de toată vlaga. Nu mai avea nici un fel de voinţă, iar acum nu mai avea nici pentru ce să aibă voinţă.
Un an şi două luni de supărări, încercări, speranţe, tristeţi, răbufniri şi mai ales disperări o secătuiseră de tot. Acum un an şi două luni, după accident, plânsese şi râsese de fericire c-au scăpat amândoi cu viaţă. A doua zi s-a învoit de la lucru şi s-a dus la George cu două ciocolate şi un kilogram de mere. Au stat de vorbă şi au făcut planuri despre cum o să fie în apartamentul nou, ce mobilă o să-şi ia, cum o să-şi aleagă noi prieteni. Când a plecat nu ştia că era ultima dată când discută cu un George aşa cum îl ştia ea, cu un George normal. În ziua următoare n-a putut să mai meargă la el, dar a treia zi, când a ajuns, în uşă o aştepta Adriana Feraru. I-a spus că, probabil din cauza şocului, George suferă de un lapsus ciudat, care până acum l-a făcut să creadă în fiecare dimineaţă că e în prima zi după accident. A sfătuit-o să nu-l contrazică, să-i vorbească despre lucruri comune, să aducă vorba cât mai des de persoane cunoscute şi să încerce să-i alunge temerile că accidentul ar putea avea urmări. Părerea ei de medic era că problema nu putea fi de durată. Tatiana a promis că va face întocmai, dar abia ajunsă în faţa lui George şi-a dat seama că-i vine peste mână să vorbească şi să se poarte ca şi cum ar fi cu două zile în urmă. N-a putut să stea mult, a realizat că nu se pregătise pentru situaţia asta şi de teamă să nu se dea de gol, şi-a luat rămas bun destul de repede. A plecat cu inima strânsă, contrariară de schimbarea asta inexplicabilă şi tardivă. De ce n-a avut un şoc în seara aia sau în ziua următoare, de ce abia după două zile?
Au urmat trei săptămâni de spaime şi nădejdi succesive, care au culminat cu acuzaţii făcute celor de la spital asupra felului în care l-au tratat. A vrut să-l ducă la alt spital, dar s-a lovit de tot felul de bariere birocratice, pe care mai târziu le-a identificat ca fiind puse de Adriana Feraru. La un moment dat şi-a dat seama că trecuseră peste două luni fără să se schimbe ceva şi mai ales fără să se întrevadă vreo cât de mică speranţă. A încercat de două ori să-i spună lui George care e realitatea, dar de fiecare dată acesta o privise cu neîncredere, convins că de fapt ea e cea şocată de la accident şi se crede cu două luni mai târziu. Când l-a vizitat de Crăciun era hotărâtă să facă un gest radical. Adriana Feraru, parcă bănuind ceva, o aştepta în salonul lui George. Tatiana n-a zis nimic, a stat liniştită vreo două ore şi când a început să se însereze, s-a dus brusc la geam, l-a deschis şi a arătat cu mâna spre castanul din curte.
– Suntem în decembrie, uite crengile pline de zăpadă, ascultă copiii cum cântă colindul. Eşti în spitalul ăsta de trei luni, nu de ieri. Şi-a smuls plasturele de la gât: Uite, din rana mea nu mai e nici măcar cicatricea. Trebuie să mă crezi George, nu poţi trăi la nesfârşit aceeaşi zi.
A fost un fiasco. George a picat într-o stare cataleptică din care nu l-au mai putut scoate în ziua aia. A doua zi el s-a trezit normal şi a retrăit din nou perpetua lui zi de opt septembrie. După asta nu i-au mai dat voie să-l viziteze. A mers la un avocat care a trimis-o la alt avocat. A aflat că nefiind căsătoriţi nu poate să-l mai viziteze dacă n-o lasă cei de la spital. Avocatul i-a sugerat, că fiind vorba de o boală psihică gravă, ar putea să aibă nevoie de un tutore legal şi cum relaţia lor, deşi neoficială, era de notorietate, i-ar putea devenii ea tutore. Când a realizat ce birocraţie şi alergătură presupunea obţinerea tutelei, şi-a dat seama că n-o să poată aşa, cu serviciul, cu copiii. A făcut atunci un lucru de care mai înainte nu s-ar fi crezut în stare. L-a căutat pe tatăl copiilor şi când l-a găsit i-a spus că are nevoie să-i ţină la el câteva luni de zile. Surprinzător, acesta a fost imediat de acord. Se recăsătorise, avea o soţie cu unsprezece ani mai tânără, nu aveau copii şi o duceau destul de bine. A rămas c-o să vină ea peste trei zile cu copiii. Între timp el urma să le aranjeze transferul la o şcoală din oraşul lui. Numai că peste trei zile, când a venit cu băieţii şi cu o grămadă de bagaje: haine, cărţi, jucării, problema nu mai era cum fusese. El discutase cu consoarta şi hotărâseră că nu pot lua copiii în orice condiţii. Aaa… Nu că nu vor să-i ia, dar s-o facă cu acte. La notariat. Să preia el tutela, dacă tot e să stea copiii la el. L-ar fi scuipat, acolo în mijlocul străzii, că venise el în faţa blocului în loc să-i invite pe ea şi pe copii sus. Dar ştia că n-are loc de-ntors, c-o are la mână şi că nu poate face altfel decât cum vrea el. Aşa că s-au dus la notariat, unde şi-a dat seama că totul era aranjat şi unde n-a trebuit decât să semneze actul de predare a tutelei. La sfârşit, când notarul a spus că nu mai trebuie decât să cadă de comun acord asupra pensiei alimentare, a înţeles în sfârşit de ce era nevoie de acte. A simţit cum îi vine să vomite şi n-a mai putut să tacă.
– Păi bine măi Mihai, pentru bani faci tu asta? Şi de pe urma copiilor vrei să câştigi bani?
N-a mai ascultat ce i-a răspuns. Şi-a îmbrăţişat copiii şi a plecat neîndrăznind să se gândească la ce făcuse. Să termine cu George şi apoi o s-o repare ea şi pe asta.
Întoarsă acasă şi-a luat concediu, cu toate ameninţările şefului şi a pornit corvoada juridică pentru obţinerea tutelei. A durat aproape trei luni şi a lăsat-o fără nici un ban. Când a ieşit de la tribunal cu hârtia în mână, şi-a dat seama că dac-ar trebui s-o ia de la capăt, n-ar mai fi în stare. S-a sus la spital şi a întrebat direct de Adriana Feraru. Voia să-i arate actul ca să nu mai aibă surprize după aia. A aflat că n-o mai cheamă Feraru, pentru că între timp a divorţat, o cheamă Procopie şi de trei săptămâni e director general al spitalului. I-au spus că nu e zi de audienţe aşa că nu poate s-o vadă pe doamna director. A ridicat din umeri şi s-a îndreptat spre rezerva în care îl ştia pe George. L-a găsit tot acolo. S-a bucurat c-a venit pe la el dar a remarcat imediat că Tatiana nu mai avea bandaj la gât şi nu se vedea nici o urmă de la rana din seara trecută. Asta l-a adus în pragul unui atac de panică. Imediat a intrat o asistentă care i-a făcut o injecţie, după care a început să verifice o mulţime de aparate aşezate lângă pat. Abia atunci a remarcat Tatiana toate aparatele alea şi mai ales firele care plecau de la ele şi intrau pe sub cămaşa lui George.
– Ce e cu dumneata aici. S-a auzit un glas răstit din uşă. Era noua directoare a spitalului c-o falcă în cer şi una în pământ.
– Doamna Procopie, am vrut să vin mai întâi la dumneavoastră dar mi-au spus de la poartă că nu primiţi azi. Îşi adusese aminte în ultima clipă că portarul i-a atras atenţia să nu cumva să-i zică Feraru că face crize când îi mai spune cineva aşa. S-a uitat spre pat şi a văzut că George adormise deja de la medicament.
– Voiam să vă spun că acum eu sunt tutorele legal al domnului Drumeş, aşa că am de gând să-l vizitez în fiecare zi.
A văzut atunci cum femeia din prag rămăsese cu gura căscată, la propriu. Câteva zeci de secunde nici măcar n-a clipit, părea chiar că nici nu respiră. Asistenta s-a precipitat spre uşa de la intrare.
– Doamna doctor, sunteţi bine?
Abia atunci Adriana Procopie a închis gura, a început să clipească des şi a rostit isteric.
– Da! Sunt bine. După care, dezmeticindu-se complet: Cum se simte pacientul?
– A trebuit să-l adorm. Se declanşase alarma de gradul doi.
– Eu sunt de vină. A văzut că nu mai am rana de la gât, am uitat că trebuia să-mi pun un plasture.
– Doamna Firean, cu dumneata aş vrea să discut la mine în birou. Şi fără s-o aştepte a plecat grăbită pe coridor.
Tatiana rămăsese nehotărâtă, uitându-se la George care dormea, nevenindu-i să creadă că după trei luni de alergătură şi de stres, prima ei întrevedere cu el nu durase nici un minut. Asistenta a închis uşa şi i-a spus conspirativ.
– Ştiţi, doamna director ţine la pacientul ăsta ca la copilul dumneaei. Se ocupă personal de el şi în afară de dânsa, numai eu şi o colegă de-a mea din tura cealaltă avem voie să intrăm în rezerva asta. Când am fost în concediu a stat dânsa în locul meu. Stătea aproape în fiecare noapte să aibă grijă de el. Eu cred că de aia a lăsat-o şi bărbatul. Păi să fi femeie tânără şi şi să nu stai noaptea în patul tău?
Apoi, cu voce mult mai tare şi pe alt ton, de parcă atunci începuse să-i vorbească.
– Eu zic să vă duceţi la doamna director dacă v-a chemat, că dup-aia se supără. Are biroul la capătul culoarului, pe dreapta.
Când a intrat în birou directoarea nu era singură. Mai era acolo juristul spitalului, pe care-l ştia de la tribunal, unde i-l arătase avocatul. El le-a salutat pe amândouă şi a ieşit. S-a dus şi a pus pe birou hârtia de la tribunal.
– Cred că pentru asta m-aţi chemat.
Cealaltă a luat hârtia, a studiat-o succint şi i-a dat-o înapoi.
– De fapt vă chemasem să discutăm despre condiţia domnului Drumeş, dar între timp a apărut o urgenţă şi sunt nevoită să amân întrevederea cu dumneavoastră. Dacă puteţi veni mâine sau poimâine să stăm de vorbă ar fi foarte bine.
– Am să vin pentru că şi eu vreau să stăm de vorbă.
– Foarte bine. Voi anunţa eu la poartă să vă trimită la mine imediat ce sosiţi.
Între timp se ridicase în picioare, dând de înţeles că discuţia s-a terminat. S-a ridicat şi Tatiana şi a ieşit. În ziua aia n-a mai trecut pe la George, nu mai avea rost.
A doua zi a găsit-o pe Adriana Procopie în birou, unde o lăsase cu o zi înainte. Avea cu totul altă atitudine. Era, sau cel puţin voia să pară, prietenoasă şi dispusă la un dialog civilizat.
– Bine aţi venit doamna Firean. Luaţi loc. Am să trec direct la partea concretă. După cum sigur v-aţi dat seama de ieri, starea domnului Drumeş a rămas din păcate aceeaşi. Deşi aparent nu s-a schimbat nimic, noi am evoluat destul de mult spre definirea unui diagnostic care, vreau să cred, ne va permite în curând să-i aplicăm un tratament eficient. Nu vă ascund că am făcut eforturi şi mai ales investiţii destul de mari, punctual pentru cazul acesta. Am reuşit să achiziţionăm echipament de ultimă generaţie, care ne permite să monitorizăm în permanenţă şi foarte precis toate funcţiile importante ale domnului Drumeş. Operaţia asta e totuşi de durată şi n-aş putea să vă spun, nici măcar aproximativ, când vom ajunge la final. Vreau doar să mă înţelegeţi că orice vizită a dumneavoastră va întrerupe activitatea noastră şi va întârzia însănătoşirea pe care o dorim cu toţii.
Anticipând întrebarea Tatianei, a continuat conciliant.
– Bineînţeles asta nu înseamnă că nu puteţi să-l vizitaţi oricând vreţi dumneavoastră, numai că sugestia mea ar fi s-o faceţi mai rar. În compensaţie, noi două ne putem vedea absolut oricând, iar eu vă voi ţine la curent tot timpul cu toate problemele, în detaliu.
După o pauză, în care se vedea că aşteaptă un răspuns, Tatiana, care simţea că nu mai are nici o satisfacţie pentru rezultatul la care ajunsese cu atâtea eforturi, a întrebat destul de timid, faţă de felul în care fusese hotărâtă să poarte discuţia asta.
– A dat măcar vreun semn că îşi revine?
– Nu.
Glasul care rostise acest,, Nu’’ era moale, fără nerv. Dar după asta pledoaria continuă din nou pe tonul de mai înainte, încurajator şi hotărât.
– Dar asta pentru că până acum nu i-am aplicat nici un tratament. Nu vreau să acţionez în nici un fel până nu mă lămuresc exact ce anume trebuie să fac.
– Doamna doctor, eu nu vreau să spun nimic nelalocul lui, dar aşa cum văd eu problema, George are nevoie de ajutorul unui psihiatru şi din ce am aflat, singurul medic care îl vede sunteţi dumneavoastră.
– Da doamna Firean, aveţi dreptate. Problema e de natură psihică.
Adriana Procopie vorbea deja pe un ton condescendent.
– Prima mea specializare, ca medic, este psihiatria. Chirurgia este a doua. Am profesat aici în chirurgie doar provizoriu. După ce s-a pensionat domnul profesor Priboi eu i-am preluat nu numai funcţia de director ci şi calitatea de medic psihiatru.
Dându-şi seama de emfaza cu care rostise ultimele fraze, reveni repede la un ton mai familiar.
– Vă rog să aveţi încredere în mine. Înainte să vin în acest spital am lucrat opt ani la un institut de cercetare axat numai pe probleme psihice. Nu vreau să credeţi că mă laud, dar după ce mi-am luat doctoratul, am lucrat ani de zile numai la cazuri asemănătoare cu cel al domnului Drumeş. Dealtfel puteţi cere referinţe despre mine. Veţi vedea ca sunt doar trei sau patru psihiatri mai bine cotaţi în toată ţara şi mă îndoiesc să fie vreunul dispus să preia cazul acesta după ce m-am ocupat eu de el atâta timp.
– Eu n-am zis că vreau să-l duc în altă parte. Şi când am spus că are nevoie de psihiatru, ştiam că dumneavoastră sunteţi chirurg.
– Îmi pare bine s-aud că gândiţi aşa. Vă asigur că şi echipamentul cu care ne-am dotat ne ajută foarte mult, iar dacă vom avea şi cooperarea dumneavoastră, avem atunci toate şansele de reuşită.
– Cooperarea mea însemnând vizite cât mai rare?
– Nu. De fapt îmi dau seama că, surprinsă de noua situaţie, am apreciat greşit efectul vizitelor dumneavoastră. Starea nefericită a domnului Drumeş are totuşi un avantaj. Vizitele dumneavoastră, ca dealtfel orice alt eveniment care ne întrerupe activitatea de cercetare, au efect asupra dânsului doar în ziua respectivă. Prin cooperare înţelegeam altceva. Mă gândesc la probabilitatea foarte mare ca în curând să vă rog eu să-l vizitaţi, atunci când voi considera că asta o să fie spre binele lui.
Tatiana nu ştia ce ar trebui să mai spună. Discuţia decursese cu totul altfel decât îşi imaginase ea în drum spre spital. S-a întrebat chiar, dacă nu luptase inutil pentru obţinerea tutelei. Femeia asta părea cu totul alta decât cea de acum trei luni care i-a interzis să mai vină în vizită. S-a ridicat şi a rămas în picioare nehotărâtă, privind întrebătoare peste birou.
Directoarea s-a ridicat în picioare.
– Bineînţeles, dacă vreţi să-l vedeţi acum nu este nici o problemă. Şi i-a întins mâna, în care avea un plasture, zâmbind cu înţeles.
Tatiana l-a luat, deşi de data asta avea şi ea un pachet de plasturi în geantă, la lipit pe gât, a spus la revedere şi a ieşit.
A intrat în rezerva lui George cu inima strânsă. Fără să fi conştientizat asta, până ieri nutrise speranţa c-o să-l găsească dacă nu vindecat, măcar în curs de vindecare. Acum, după ce se lovise de crudul adevăr, şi-a dat seama că sfârşitul sacrificiilor ei de până atunci marcau de fapt începutul unui alt calvar, căruia nu i se vedea capătul. L-a găsit în pat ca de fiecare dată, şi cu toate că dulapul ăla format dintr-o mulţime de aparate sofisticate era tot acolo, lipseau firele care intrau ieri pe sub cămaşa lui George. Discuţia pe care au avut-o a urmat aproape acelaşi curs ca la vizitele de demult şi s-a terminat cu îndemnul lui de a merge înapoi la muncă. A plecat şi a revenit a doua zi, iar apoi încă opt zile. De fiecare dată totul era la fel, ca reluarea unei secvenţe dintr-un film, pe care cineva te obligă să o revezi până când îşi pierde complet sensul, fiecare moment devenind obositor, aproape dureros. Ajunsese să-l vadă pe George ca fiind cu totul altă persoană. A realizat atunci ce ciudată e mintea omului. Recunoştea ca fiind aceleaşi, persoane care evoluaseră cu ea odată, schimbându-şi de fapt fizionomia, personalitatea, comportamentul, dar îl vedea cu totul alt om pe cel care, mai mult decât oricine altcineva, era mereu acelaşi. A hotărât să-l vadă mult mai rar şi să aştepte rezultate pozitive cu răbdare. A stat de vorbă cu Adriana Procopie şi au stabilit că va veni să-l vadă de două ori pe lună, duminica.
Ajunsă acasă, eliberată după multă vreme de responsabilitatea la care se înhămase singură, împinsă poate mai mult de simţul datoriei decât de dragoste, a realizat pentru prima dată golul din viaţa ei. Copiii şi-i trimisese de acasă, George era deocamdată aşa cum era, serviciul îl pierduse de mult, iar acum se terminase şi lupta care îi ocupase timpul şi-i măcinase emoţiile în ultima vreme. Cât a umblat prin tribunal îşi găsise ceva de lucru ca dactilografă. Lua actele acasă şi le scria la calculator când avea timp. Nu câştiga cine ştie ce, dar îşi aranja timpul liber aşa cum avea nevoie. Pe copii nu-i mai văzuse de când îi dusese la tatăl lor. Mai vorbiseră la telefon, dar asta n-o ajuta să-i simtă mai aproape.
Vreo două luni treburile nu s-au mişcat nici la vale nici la deal. Tot la două săptămâni mergea pe la George, vorbea mai des cu copiii, de dactilografiat ba avea ba nu avea. La un moment dat şi-a găsit de lucru ceva cu jumătate de normă. Se plătea prost, dar adunat cu banii de dincolo era oricum mai bine. Împrumutase bani de la toţi prietenii şi în sfârşit putea începe să-i dea înapoi. Pe la începutul lui iunie şi-a dat seama că venea vacanţa şi a decis că era momentul cel mai bun să aducă băieţii acasă. Mai întâi a mers la şcoală şi a vorbit cu cele două învăţătoare, să nu aibă probleme la începutul anului şcolar. Nu a întâmpinat nici o piedică, o înţeleseseră şi când i-a luat, au înţeles-o şi că-i aduce înapoi. După ce a venit vacanţa, s-a dus şi i-a luat de la tatăl lor. I-a mulţumit pentru ajutor şi i-a spus că vor sta din nou la ea, că acum a scăpat de încurcăturile pe care le-a avut. El n-a zis nici da nici ba, dar ea nu s-a gândit atunci că asta ar putea fi o problemă. Copiilor le-a părut bine că a venit vacanţa şi ei sunt din nou împreună cu prietenii lor. Totul începea să intre în normal.
Pe la sfârşitul lui august, într-o duminică în care s-a dus la spital, asistenta i-a spus că directoarea o invită la ea în birou. Mai vorbise în ultimele luni cu ea, de mai multe ori, dar de obicei pe coridor şi nu din iniţiativa directoarei. S-a dus direct, n-a mai intrat la George. A fost invitată să se aşeze cu un aer destul de protocolar.
– V-am chemat să discutăm, pentru că au apărut nişte probleme de natură administrativă. Vedeţi dumneavoastră, cheltuielile făcute de spital cu domnul Drumeş au epuizat partea de buget pe care o puteam aloca acestui caz. Începând de luna viitoare va trebui să găsim altă modalitate de finanţare.
– Şi dacă nu găsiţi ce se va întâmpla cu George?
– Despre asta voiam să vorbesc cu dumneavoastră.
Tatiana a simţit dintr-o dată că liniştea ei din ultima vreme o să ia sfârşit şi toată viaţa o să i se dea iarăşi peste cap.
– Şi cât m-ar costa, dac-ar fi să suport eu cheltuielile?
Întrebase doar pentru că simţea că asta trebuie să facă, ştiind că nu va avea de unde să ia bani. Nu se aştepta deloc la o sumă rezonabilă.
– Eu nu asta am vrut să vă sugerez, pentru că nu e vorba de o spitalizare obişnuită. Medicaţia, întreţinerea, consumabilele pentru aparatura complexă pe care o folosim la monitorizare şi alte cheltuieli pentru care lista ar fi destul de lungă să le mai menţionez acum, se ridică la costuri lunare destul de mari. Şi spuse o sumă care pe Tatiana a făcut-o să simtă că n-o să se mai poată ridica din scaun. Atâţia bani nu putea ea strânge în zece ani. Nu mai ştia ce să spună, nu mai ştia ce să întrebe.
Adriana Procopie nu aştepta însă un răspuns.
– Eu v-am chemat să vă spun că am găsit o soluţie şi să vă întreb în ce măsură putem conta pe acordul dumneavoastră.
Tatiana, incapabilă să mai rostească o vorbă, privea întrebător, aproape rugător spre femeia din faţa ei.
– Institutul de cercetări la care am lucrat eu înainte are posibilităţi financiare mult mai mari, dedicate special unor astfel de cazuri. Am discutat cu ei şi sunt dispuşi să preia responsabilitatea cazului domnului Drumeş. Numai că este nevoie de acordul tutorelui, adică de acordul dumneavoastră.
Prăbuşirii de mai devreme i-a urmat o nouă revenire la viaţă. Parcă rămăsese fără aer, iar acum putea din nou să respire.
– Păi… Vă daţi şi dumneavoastră seama că sunt de acord.
– Va trebui să semnaţi un act prin care renunţaţi la tutelă în favoarea institutului, pentru că domnul Drumeş va fi transferat acolo.
Tatiana avu dintr-odată sentimentul că ceva nu e bine.
– Dacă semnez că sunt de acord să-l ia acolo, de ce să renunţ la tutelă?
Pe faţa femei în alb se citea încurcătura. Fără să dezarmeze, a început totuşi o explicaţie alambicată, plină de termeni juridici şi medicali, până când, la final, a reuşit să concluzioneze cu o motivaţie coerentă.
– … Deci ei nu pot beneficia de fondurile respective dacă nu prezintă garanţia că orice studiu al unui caz poate fi dus până la capăt, fără riscul de a fi întrerupt. Ori dumneavoastră, ca tutore, puteţi oricând cere externarea domnului Drumeş, iar consecinţele le vor suporta ei.
Cu toată explicaţia elaborată a medicului, sau mai degrabă datorită acestei explicaţii, Tatiana n-a reuşit să scape de sentimentul indefinit că ceva nu e în regulă.
– Doamna doctor, eu tot nu înţeleg de ce să renunţ la tutelă, dacă semnez că sunt de acord să-l ia şi să-l trateze.
Pe un ton diferit, lipsit de bunăvoinţa de până atunci, Adriana Procopie preferă să sară peste explicaţia ce i se cerea.
– Eu v-am expus problema şi o posibilă rezolvare a ei. Aceştia sunt termenii în care cei de la institut acceptă preluarea cazului, cu toate cheltuielile aferente, iar dumneavoastră vă rămâne să mă anunţaţi cât mai repede posibil ce aţi hotărât.
Şi ca de fiecare dată când voia să puncteze sfârşitul întrevederii, se ridică în picioare.
S-a ridicat şi Tatiana, deşi nu considera deloc discuţia terminată. Dar, pentru că ceea ce auzise azi, o făcuse să vadă fundul iadului şi apoi să întrezărească din nou lumina cerului, nu voia s-o supere pe cea care îi arătase singura speranţă.
– Dacă vă dau răspunsul peste două săptămâni, la următoarea vizită, e bine?
– Vă aştept.
Cu mintea răscolită de gânduri, abia când a ajuns acasă şi-a dat seama că uitase să mai treacă pe la George. Nu s-a mai întors. S-a aşezat pe canapea, aşa cum venise, încălţată şi cu hainele pe ea şi a rămas cu privirea aţintită în gol. Târziu, seara, când a auzit copiii urcând scările, a realizat că stă acolo de la amiază şi că nu-şi aminteşte să se fi gândit la ceva anume. Idei amestecate, despre copilăria ei, despre fostul soţ, despre reţeta de maioneză, despre mătuşa copiilor, despre nasturii verzi de la palton, idei fără nici o legătură între ele, se strecuraseră în mintea ei şi apoi pieriseră fără să lase în urmă nimic concret. Noaptea, când s-a dus la culcare, mintea ei mesteca în continuare gânduri, sau mai bine spus, cioburi de gânduri, pe care oricât te-ai fi străduit să le lipeşti, nu se îmbuca nici unul cu altul.
A doua zi s-a scurs aparent normal, şi a treia, şi a patra, deşi parcă lipsea ceva din ele. Abia pe la mijlocul săptămânii, mergând pe stradă, şi-a dat seama că în tot timpul ăsta ea evita să se gândească la George şi la discuţia de la spital. De fiecare dată când problema asta începea să se contureze, mintea ei o alunga, înlocuind-o repede, la întâmplare, cu ce găsea la îndemână în noianul de amintiri ce umple memoria oricărui om. Responsabilitatea luării unei decizii i se părea copleşitoare, peste puterile ei. Se temea de semnătura ei, care ar fi decis în bine sau în rău soarta unui om, în aşa măsură, încât se apăra după metoda struţului. A realizat că nici acum, când găsise cauza pentru care era incapabilă să pună două idei cap la cap, nu putea să se gândească la problema lui George. A hotărât să nu se mai gândească acum la asta, dar şi-a propus ca duminică să fie ziua special destinată acestui lucru. Orice s-ar întâmpla, duminică se va va gândi dacă e bine sau nu să semneze cedarea tutelei. Şi chiar dacă nu va lua o decizie duminică, măcar va pune în balanţă argumentele pro şi contra.
Amânarea problemei, de data asta conştientă, dar mai ales portiţa pe care şi-o lăsase, că se va gândi fără obligaţia de a lua o decizie pe loc, au eliberat-o cumva şi i-au creat o stare de euforie aproape orgasmică. Dintr-o dată a realizat ce cald şi ce frumos e afară, ce bine e să ai atâţia oameni împrejur, ce plăcut e să te plimbi, chiar şi pe trotuarul ăsta aglomerat şi zgomotos. Ca trezită din somn, şi-a adus aminte că nu mai sunt nici două săptămâni şi începe şcoala, iar copiii nu au rechizite. Cu bucuria unui elev de clasa întâi a început să intre în toate librăriile şi să aleagă cărţi, caiete, creioane, gume, rigle, penare, fără a mai ţine cont că de unele n-ar fi fost nevoie.
A venit ziua de duminică şi aşa cum îşi promisese, de data asta nu s-a mai ferit de hotărârea pe care ea singură putea şi trebuia să o ia. După ce au ieşit băieţii la joacă a început sa ia în calcul toate posibilităţile. Nu i-a trebuit mult timp să-şi dea seama că de fapt problema se reducea la o alternativă simplă. Ori semnează şi atunci George o să beneficieze în continuare de asistenţă medicală şi o să aibă şanse de vindecare, ori nu semnează şi atunci… Nu avea curaj să-şi imagineze ce ar putea fi atunci. Era nevoită să semneze. Nu pentru că aşa ar fi cel mai bine ci pentru că altfel, oricum ar fi privit situaţia, era un dezastru.
Împăcată cu sine, spunându-şi că nu ea a ales, pentru că, de fapt, nu era nimic de ales, a hotărât să meargă duminica următoare, aşa cum promisese, să semneze actul.
A urmat o săptămână în care şi-a ocupat timpul cu treburi de tot felul, iar duminică s-a dus la spital. De data asta a intrat mai întâi la George, îşi făcuse mustrări de conştiinţă că data trecută uitase de el. L-a găsit dormind şi vegheat de o asistentă nouă, pe celelalte două le cunoştea. Să se fi produs vreo schimbare? Era prima dată când îl găsea dormind.
– Ce s-a întâmplat, de ce doarme la ora asta?
– L-am anesteziat. Mi-a spus doamna doctor să-l pregătesc pentru experiment.
– Ce experiment?
– Ăăă… Vreau să spun pentru operaţie.
– Ce operaţie?
În clipa aceea s-a deschis uşa şi în cadrul ei a apărut Adriana Procopie.
– Ce experiment faceţi pe George doamna doctor?
Nu-i lăsase timp să înceapă ea cu vreo minciună. O privea cu furie. Furia
disperări. Într-o clipă înţelesese tot scenariul macabru pe care-l ascunsese până atunci doctora asta diabolică. George era cobaiul ei. De aia o punea să renunţe la tutelă. Ca să-şi facă liniştită testele, fără s-o poată trage nimeni la răspundere.
În spatele ei, asistenta, clănţănindu-şi dinţii, încerca să îngaime o scuză.
– Ştiţi… Nu mi-am dat seama…
– Ieşi!
Şuieratul unui şarpe n-ar fi avut un efect mai puternic. Asistenta reuşi, in extremis, să se strecoare fără să o atingă pe directoare, care nu se clintise din uşă.
Aceasta închise uşa şi rămase cu privirea plină de ură îndreptată spre Tatiana, care la rândul ei o privea cu furie. O furie crescândă ce se mărea, hrănindu-se cu disperarea gândului că şi până acum George fusese tot cobai.
– Ce experienţe aţi făcut pe el până acum?
– Nici unul.
– Ce experiment voiaţi să faceţi acum?
– Nici un experiment. Sunt testele obişnuite.
– Minţi! Am să te dau în judecată.
– Nu ai nici o dovadă.
Asta era. Negarea cu atâta siguranţă, a folosiri lui George drept cobai, avea la bază inexistenţa oricăror dovezi. De aia nu intra aici decât ea şi câteva asistente. Tatiana era convinsă că nu existau nici un fel de hârtii sau înregistrări, iar după reacţia asistentei, avea certitudinea că nici una n-ar fi recunoscut nimic. Trebuia să găsească o soluţie, să-l pună la adăpost, măcar până se va gândi mai bine ce e de făcut.
– Nu mai permit să faci pe el nici un fel de teste. Nici obişnuite, nici neobişnuite. Vreau să fie mutat într-un salon comun, cu oameni în jur.
Gura celeilalte luă forma unui zâmbet subţire ca o aţă.
– Bineînţeles. Sunt curioasă cum se va comporta în fiecare zi, când îi vor spune colegii de salon în ce dată suntem.
Tatiana nu mai era aşa de sigură pe ea. Prin faţă îi trecu rapid figura împietrită de groază a lui George, când îi spusese că e crăciunul şi îi arătase zăpada. Furia totuşi nu-i trecuse.
– Vă daţi seama că, dacă l-aţi fi tratat pentru boala lui şi nu l-aţi fi transformat în cobai, acum poate era la casa lui, sănătos?
– Doamna Firean, vă garantez că am făcut tot ce a fost omeneşte posibil ca să-l scot din starea în care se află şi că nimic din ce am făcut nu i-a agravat sau menţinut starea asta. Din păcate, până acum nici nu i-a îmbunătăţit-o.
Trecuseră de faza violentă în care se tutuiau una pe alta. Tatiana nu ştia ce să mai creadă. Femeia în alb părea totuşi sinceră. Şi avea dreptate în privinţa mutării în alt salon. Cu toate acestea atitudinea ei de adineauri era inexplicabilă pentru un om cu gânduri bune. Doar privirea aia şerpească ar fi fost de ajuns să-ţi pierzi încrederea în ea.
– Am să consult un avocat şi voi veni mâine sau poimâine să vedem ce trebuie făcut.
Faţa celeilalte se metamorfoză iar într-una de reptilă.
– În funcţie de ceea ce vreţi să faceţi, vă recomand să veniţi cu un stilou sau cu banii de spitalizare pentru luna care deja a început.
Fusese o lovitură sub centură la care nu se aşteptase. Fără să mai spună nimic a ieşit din spital şi a plecat încet, nerealizând că a luat-o în direcţia greşită. După ore întregi de hălăduială a ajuns în faţa blocului, unde s-a oprit şi a început să se caute prin buzunare. Curând s-a oprit din căutare şi s-a întrebat nedumerită ce caută. Cheia o avea în mână. Apoi, ca şi cum cineva i-ar fi adus aminte, a băgat din nou mâna în buzunar, a scos portofelul şi a intrat în magazinul din colţ. A cumpărat un pachet de ţigări, s-a dus acasă şi şi-a aprins prima ţigară din viaţa ei. După primul fum a tuşit scurt, dar a continuat să tragă cu înverşunare tuşind iar şi iar, ca şi cum prin modul ăsta de revoltă autoflagelantă, ar fi răzbunat tot ce-i fusese dat să pătimească în ultimul an.
A doua zi s-a dus la avocatul care o ajutase să devină tutorele lui George. Acesta, un bătrân înţelegător, era în mare parte la curent cu problemele ei aşa că nu i-a luat mult să-i spună şi restul. Nu i-a ascuns nici faptele şi nici bănuielile ei. Fără să caute s-o descurajeze mai mult decât se vedea că e deja, avocatul i-a explicat că aşa cum se prezintă situaţia nu prea vede altă cale de ieşire în afară de renunţarea la tutelă, dar i-a cerut un răgaz de o zi, în care să mai adune el ceva informaţii. În ziua următoare, când s-au văzut, s-a arătat destul de pesimist. Vorbise cu juristul spitalului, de la care aflase că situaţia era chiar aşa cum i-o prezentase ei directoarea. Fiind vorba de o boală ce nu afecta funcţiile vitale ale pacientului, cei de la spital nu erau obligaţi să-l ţină internat. Iar la externare întreaga responsabilitate cădea în sarcina tutorelui. Tot de la jurist aflase că Adriana Procopie, deşi foarte severă, era considerată o persoană foarte corectă chiar şi de cei pe care îi pedepsise disciplinar. Aşa că el o sfătuia să se gândească foarte serios să renunţe la tutelă.
De fapt juristul se exprimase cu totul altfel,,O scorpie dornică de carieră, care taie şi spânzură în spitalul ăsta cum vrea ea, dar pe care n-are nimeni curajul s-o acuze de nimic pentru că de fiecare dată lucrează acoperit’’ dar bătrânul, văzând starea în care se afla clienta lui, nu se îndurase să-i spună asta, aşa că reformulase.
– Gândeşte-te fata mea ce-ar însemna să-l iei acasă şi să te comporţi mereu ca şi cum ar fi aceeaşi zi. În câteva săptămâni o să înnebuneşti. Ca să nu mai vorbesc de copii. Au crescut, nu mai seamănă cu cei pe care şi-i aminteşte el. Ce o să le faci, o să-i ţii ascunşi? Şi apoi gândeşte-te că acolo la institut sunt alţi oameni, nu mai e directoarea de aici pe care tu o bănuieşti c-ar fi aşa cum mi-ai spus mie.
Gândul că va fi nevoită să-l ia acasă se ivise de multe ori în mintea Tatianei fără să fi avut vreodată curajul să-l ducă până la sfârşit, dar acum, după ce l-a auzit spus cu voce tare de altcineva, a realizat oroarea situaţiei pe care o întrevăzuse de fiecare dată la capătul acestei idei. Ar fi putut să-l ia pe George acasă şi să aibă grijă de el dacă ar fi fost fără mâini sau fără picioare, dar să fi fost un George care evolua, care îmbătrânea, care se schimba odată cu toată lumea. În schimb n-ar fi putut să stea cu un George care era mereu acelaşi, blocat în timp. Două persoane nu pot fi împreună chiar dacă stau în acelaşi loc, atâta vreme cât nu sunt şi în acelaşi timp.
La toate astea se gândea Tatiana în timp ce avocatul credea că ea încă ezită şi nu poate să ia o decizie. Aşa că s-a simţit dator să o ajute.
– Uite, eu ştiu că e o hotărâre pe care nu poţi s-o iei aşa, dintr-o dată, pentru că totul a venit prea repede şi n-ai avut timp să te gândeşti. Putem să mai obţinem o amânare pentru că ei nu ţi-au trimis încă o somaţie scrisă, oficială. Iar după ce ţi-o vor trimite, ţinând cont de gravitatea cazului domnului Drumeş, vei avea dreptul la o perioadă în care să poţi aranja lucrurile acasă, să-l poţi aduce în condiţiile pe care le cere situaţia lui. Eu aş putea să obţin, în total, o amânare de vreo lună de zile. Şi o să fac în aşa fel încât oricând, pe parcursul acestei luni, să te poţi răzgândi şi să renunţi la tutelă.
– Vă mulţumesc mult domnule avocat. Sunt aproape sigură că voi fi nevoită să cedez tutela, dar mi-ar prinde tare bine o amânare.
– Atunci o să facem aşa: Am să mă duc eu mâine la spital. Singur. Asta va da o tentă mai oficială cazului şi vei fi şi dumneata mai liniştită. Dacă va simţi că e sub lupa legii, cu siguranţă că doamna directoare nu va mai îndrăzni să calce strâmb, cel puţin în perioada asta. Iar apoi te voi anunţa pe dumneata ce am stabilit şi care e data limită. E bine?
– E bine. Vă mulţumesc încă o dată tare mult. Singură, mă simţeam la capătul puterilor.
Acasă şi-a dat seama că nu ştie dacă e mulţumită, dar e mult mai liniştită. Avea de gând să mai judece în timpul amânării ăsteia nesperate la ceea ce avea să facă. Nu mai credea că se poată sustrage deciziei de a ceda tutela, voia doar să se liniştească şi să se împace cu gândul, să înţeleagă singură, fără îndemnurile sau ameninţările altora, că numai aşa se poate.
N-a avut parte de liniştea la care spera. A doua zi a sunat-o fostul soţ să-i spună că începe şcoala şi e cazul să-i aducă înapoi copiii.
– Ce e cu tine măi omule, nu ţi-am spus că mi-am rezolvat problemele şi de acum o să stea băieţii din nou la mine?
– Eu mi-am făcut datoria şi te-am anunţat. Să nu zici că nu ţi-am spus.
Şi a închis. Tatiana n-a înţeles prea bine ce a vrut el să zică. S-a gândit că Mihai e zăpăcit, cum fusese întotdeauna şi n-a fost atent la ce i-a spus ea când a luat copiii de la el. Şi-a mutat repede gândul la altele şi nu s-a mai preocupat de telefonul primit.
Asta era marţi. Miercuri, când a venit de la lucru l-a găsit pe Mihai aşteptând-o la uşa blocului cu copiii de mână. Mai erau acolo un poliţist şi un reprezentant de la autoritatea tutelară. Acesta din urmă i-a explicat că din punct de vedere legal, copiii sunt în întreţinerea tatălui cu acordul ei, conform actului pe care îl semnase la notariat. Atunci abia, şi-a adus aminte că el nu fusese de acord să ia băieţii decât după ce au făcut acte la notar. Încă mai credea că e o neînţelegere, că Mihai rămăsese cu o impresie greşită de data trecută şi a vrut să lămurească acum situaţia. N-a avut cu cine discuta. Fără s-o mai asculte, tatăl şi-a luat copiii şi i-a băgat într-un taxi care aştepta în faţa blocului. Incapabilă să facă sau să zică ceva, cu o faţă buimacă, s-a uitat după maşină până n-a mai văzut-o, apoi şi-a întors privirea către cel de la autoritatea tutelară. Acesta, spăşit, a ridicat din umeri, s-a întors şi a plecat.
A mai rămas acolo preţ de câteva minute. La câte lovituri primise în ultima vreme, asta nouă n-o mai făcea să simtă nici spaimă, nici durere, doar că s-a simţit dintr-o dată, aşa, apatică, indiferentă la tot ce se întâmpla cu ea sau în jurul ei. Nu mai ştia ce ar trebui să facă. De fapt nu ştia nici dacă ar trebui să facă ceva. S-a gândit apoi că ar fi bine să urce în casă. Nu pentru că era anormal să stea acolo în faţa blocului, nemişcată, cu umerii căzuţi şi cu faţa lipsită de orice expresie, dar se simţea obosită, tare obosită, şi aici nu era nici un scaun. O să meargă sus să stea pe scaun. Când a intrat în casă, a uitat de ce venise. S-a schimbat de haine, s-a apucat să spele vasele din chiuvetă, a dat cu aspiratorul, apoi s-a apucat să şteargă praful. Când a ajuns la dulapul cu rechizite i-a apărut în minte imaginea copiilor care urcau în taxi. Au început să-i curgă lacrimi din ochi şi a simţit că nu mai poate să stea în picioare. Era un scaun lângă ea, dar nu s-a aşezat pe el. S-a sprijinit de spătarul lui şi s-a prelins încet, până s-a întins toată pe covor. Şi-a pus o mână sub cap, şi-a tras genunchii spre piept şi a rămas aşezată pe-o parte, în poziţia fetusului. Lacrimile îi curgeau, formând o pată din ce în ce mai mare pe mâneca bluzei, dar un zâmbet liniştit îi lumina faţa şi dacă n-ar fi avut ochii deschişi, ai fi zis că doarme şi visează frumos.
A adormit acolo şi dimineaţa când a sunat ceasul, s-a ridicat, fără să-şi aducă aminte de ce n-a dormit în pat, dar şi fără să se întrebe cum a ajuns pe jos. S-a pregătit să se ducă la lucru, dar când să iasă pe uşă a simţit că-i vine rău. S-a dus la baie şi a vomitat, deşi nu mâncase nimic de ieri dimineaţă. Când n-a mai avut ce să vomite, a dat să se ridice în picioare, dar a ameţit şi era să cadă pe gresia din baie. S-a târât încet sprijinindu-se de zid, până pe canapeaua din sufragerie. Acolo, s-a întins şi a rămas aşa, sperând că dacă se odihneşte puţin o să-şi revină. La un moment dat a aţipit puţin şi când s-a trezit se simţea la fel de vlăguită, aşa că a mai stat acolo şi a aţipit din nou. S-a mai trezit de vreo câteva ori, dar de fiecare dată adormea la loc, până când a deschis ochii şi a văzut că afară e întuneric. Atunci şi-a adunat toate puterile şi s-a ridicat în şezut. S-a dus încet până la telefon şi a sunat-o pe Mioara, vecina de la trei. Apoi şi-a adus aminte că e uşa încuiată şi s-a dus cu chiu cu vai până în hol s-o descuie. Când a văzut-o, Mioara n-a mai stat pe gânduri, a sunat la salvare.
Au venit destul de repede şi după un consult sumar, au dus-o cu targa la salvare, unde i-au pus deja o perfuzie. La spital i-au făcut mai multe analize şi i-au zis că este foarte slăbită, aşa că o vor hrăni intravenos vreo două zile. A stat patru zile la spital, primele două numai cu perfuzii, după care a putut mânca supă şi ceaiuri. Începuse să se ridice din pat şi să meargă prin salon dar obosea destul de repede. A patra zi a venit pe la ea Adriana Procopie. N-a zis nimic de George sau de semnătură. A întrebat-o cum se simte, dacă poate să se ridice, dacă ameţeşte când se ridică şi i-a recomandat să mai stea măcar două, trei zile la spital chiar dacă are impresia că acum e bine. Tatiana n-a mai stat, după anul ce trecuse nu mai suferea spitalul. S-a dus acasă, iar în următoarele două zile a stat Mioara pe la ea cam tot timpul şi a obligat-o să mănânce. Când s-a simţit mai bine a vrut să se ducă la lucru dar şeful n-a primit-o. I-a zis să stea acasă până îşi revine de tot, că el ştie cum e să fi bolnav şi nu vrea să-şi bată joc de oameni. I-a spus astea prin telefon şi tot în ziua aia, i-a trimis printr-o colegă, banii care îi reveneau pentru concediu medical. Erau destul de mulţi bani şi Tatiana, care în ultima vreme dăduse tot din lac în puţ, s-a gândit că sigur urmează ceva rău.
Tot în ziua aia a venit poştaşul, care a pus-o să semneze de primire şi i-a dat o recomandată. Era o citaţie, trebuia să se prezinte la judecătorie. O dăduse în judecată fostul soţ pentru pensia alimentară neplătită de când avea el copiii în custodie. Un început de râs, ca un icnet, i-a ieşit atunci din gură. Ştia ea că trebuie să se întâmple ceva.
La vreo două zile a căutat-o avocatul. I-a spus că peste două săptămâni expiră termenul în care poate semna pentru renunţarea la tutela asupra lui George. Venise personal să se asigure că Tatiana nu s-a răzgândit şi se va duce să semneze. Avusese mulţi clienţi cu necazuri, dar de ea i se făcuse milă cel mai mult. O simţise că nu ştie ce să facă şi-i era teamă să nu facă ceva ce o să-i strice toată viaţa. L-a asigurat că se va duce să semneze şi el a plecat mai liniştit. Nu-l minţise când i-a promis că se duce, dar a amânat totuşi pentru ultima zi. Vreo câteva zile a mers pe la cei cărora începuse să le returneze datoriile, ca să le ceară iarăşi bani. Cu banii ăştia şi cu ce luase pe concediu a plătit pensia alimentară.
Apoi a venit şi ziua în care trebuia să semneze pentru cedarea tutelei. La văzut pentru ultima dată pe George şi apoi a semnat. Iar acum stătea pe bancă şi se gândea că ea nu mai are nici un rost. Era şi fără copii şi fără George, avea o grămadă de datorii, ajunsese aproape anorexică şi obosise îngrozitor să se mai ridice din gropile în care o tot aruncase viaţa. Pentru prima dată de la accident s-a gândit că era mai bine ca atunci să fi murit.
*
Adriana Procopie privea semnătura pe care, în sfârşit o obţinuse. Fusese sigură de la început că va reuşi, dar nu-şi imaginase că va dura atât de mult. Femeia asta fusese mult mai puternică decât părea. La câteva săptămâni după ce i-a interzis să mai vină în vizită, a crezut că renunţase. S-a apucat să facă unele teste pe care le gândise deja mai înainte. La câteva zile după ce luase contact cu cazul Drumeş, şi-a dat seama ca nu era vorba de o boală. Experienţa ei, de psihiatru şi chirurg în acelaşi timp, au făcut-o să vadă că, ceea ce alţii ar fi luat drept o formă de amnezie era de fapt o anomalie ce nu ţinea de funcţionarea corpului omenesc. După patru zile a realizat că rănile pacientului se prezentau în fiecare dimineaţă în aceeaşi stare, deşi pe parcursul zilei aveau o uşoară evoluţie spre vindecare. Mici experienţe, la început inofensive, i-au dat certitudinea că nu greşeşte. Omul ăsta era cumva blocat în timp, retrăind permanent, fizic şi psihic, aceeaşi zi, ziua de după accident. Au urmat nişte experienţe mai curajoase, dar întrerupte des de vizitele femeii. Abia după trei luni a găsit pretextul să întrerupă aceste vizite şi anume starea cataleptică, provocată de, nesăbuinţa’’ Tatianei Firean. Când a avut curajul să se apuce din nou de cercetările întrerupte, crezând că are mână liberă, a constatat repede că nu are dotarea necesară preciziei cu care sperase să facă anumite observaţii.
A urmat o pauză în cercetare, timp în care s-au succedat câteva evenimente, ce i-au schimbat viaţa particulară şi perspectivele profesionale. În primul rând soţul ei a cerut divorţul, nu mai formau de mult o familie, stăteau împreună doar din comoditate. Au divorţat şi ea s-a mutat într-o garsonieră. Nu avea nevoie de mult confort, considera oricum că timpul petrecut acasă era timp pierdut. Întotdeauna lucrase mult peste program, iar în ultima vreme aproape că nu mai pleca de la spital. Odată cu divorţul a revenit la numele de fată, Procopie, şi le-a atras atenţia tuturor că e de preferat să n-o mai apeleze nimeni cu vechiul nume, Feraru. În al doilea rând s-a produs în sfârşit evenimentul pe care-l aştepta de când venise aici, la spital. Profesorul Priboi, directorul spitalului, s-a pensionat şi în locul lui a fost numită ea, modificându-şi în acelaşi timp şi specialitatea meseriei de la chirurg la psihiatru, aşa cum fusese convenţia încă de la început. Ca psihiatru avea o experienţă bogată şi considera că pentru asta se pregătise şi luptase încă de la începutul liceului.
Cu frâiele puterii în mână s-a dedicat aproape complet cazului Drumeş. Sacrificând mai mult de jumătate din bugetul spitalului, pe anul care abia începuse, a cumpărat o instalaţie de monitorizare, extrem de complexă, pe care o considera strict necesară studiilor ce avea să le facă. O săptămână a durat montarea şi etalonarea aparaturii, timp în care ardea de nerăbdare să-şi reînceapă studiul.
Abia s-a apucat să facă primele înregistrări, când s-a trezit cu Tatiana Firean la spital. Obţinuse tutela lui George Drumeş, ca invalid psihic şi ameninţa să-şi înceapă din nou vizitele. Şi-a pierdut firea şi a simţit nevoia s-o pălmuiască, dar s-a stăpânit în ultimul moment şi a invitat-o la o discuţie între patru ochi. În faţa biroului l-a întâlnit pe jurist, căruia i-a expus succint problema şi i-a cerut sfatul. Juristul, considerat un crai de tot spitalul, şi care încerca s-o bage în patul lui pe directoare de când aflase c-a divorţat, s-a invitat singur în biroul ei şi amestecând un ton galant cu nişte termeni juridici a făcut-o să realizeze că în faţa unui tutore legal ea nu mai avea nici o putere. Înţelegând că în starea de surescitare de acum n-ar fi putut să obţină nici un rezultat, a amânat discuţia cu femeia pentru a doua zi. S-a calmat, s-a gândit toată ziua şi a ajuns la concluzia că cel mai bine era s-o lase deocamdată să-l viziteze cât de des doreşte. Modul în care se putea discuta cu pacientul, mereu ca şi când ai veni la el a doua zi de la accident, o va plictisi curând, sau şi mai probabil o va dezamăgi până când va renunţa singură la vizite.
Calculul ei a fost corect în primă fază; după nici două săptămâni femeia a obosit şi a renunţat la vizitele zilnice, dar a continuat să-l vadă din două în două săptămâni. A început din nou experimentele, dar cu teamă, oricând putea fi surprinsă de o vizită cel puţin incomodă. Când, după mai bine de două luni, şi-a dat seama că insistenţa Tatianei Firean de a veni periodic la spital o încurcă, a decis că e momentul să facă ceva în privinţa asta. Păstrase tot timpul legătura cu unii dintre foştii ei colegi de la institut, aşa că acum l-a sunat pe unul care, bănuia ea, n-ar fi putut s-o refuze şi i-a descris, atât cât a considerat că e necesar, problema ei şi ce anume intenţiona să facă. Voia să le transfere lor pacientul, dar numai în acte, acesta rămânând în continuare în custodia ei. Figurând ca pacient al institutului, spera că Tatiana Firean va pierde posibilitatea de a-l vizita, iar ea va putea să-şi reia liniştită studiile începute, fără întreruperile permanente din ultima vreme. A aflat că institutul nu putea prelua pacienţi decât dacă erau cazuri sociale, pentru care nu era nimeni dispus să-şi asume responsabilitatea. Fostul coleg s-a oferit totuşi s-o ajute dacă reuşea ea să convingă tutorele să renunţe la tutelă sau şi mai bine, să predea tutela unui delegat al institutului.
Adriana Procopie a crezut că, dacă îi va prezenta femeii problema într-un mod persuasiv, nu va întâmpina dificultăţi şi după o discuţie cu ea pe care a manipulat-o aşa încât să nu-i lase loc de-ntors, a obţinut promisiunea că va avea un răspuns în două săptămâni. Nerăbdarea de a-şi reîncepe experienţele a făcut-o însă, ca exact peste cele două săptămâni, să piardă avantajul pe care îl căpătase cu atâta iscusinţă şi făţărnicie. Fără să mai numere zilele, a iniţiat unul dintre testele, pe care de mult aştepta să le facă, chiar în ziua de vizită a Tatianei Firean. Furioasă c-a fost prinsă cu mâţa-n sac, şi-a dat arama pe faţă, ameninţând şi provocând-o pe cea căreia acum nu mai putea să-i ascundă adevărul. După două zile s-a trezit la spital cu un avocat trimis de femeie, avocat care, pe un ton protocolar şi destul de ameninţător, i-a spus că legea nu e făcută numai pentru unii. Deşi tonul folosit de acesta nu era de bun augur, cuvintele lui lăsau să se înţeleagă că s-ar putea să obţină semnătura dorită, dar i se cere o amânare de câteva săptămâni. Cu o zi mai devreme, temându-se de reacţia femeii, care aflase ce nu trebuia să afle, anulase până şi monitorizarea pasivă a lui George Drumeş şi avusese intenţia să discute cu juristul spitalului. A renunţat totuşi la ideea asta pentru că, după ce i-a refuzat în mod consecvent avansurile, a observat cum în ultima vreme acesta o trata cu răceală şi pe cât posibil încerca să o evite. Aşa că s-a văzut nevoită să accepte condiţiile avocatului. Până la urmă câteva săptămâni nu sunt o eternitate.
Bogdan Bogatu, fostul ei coleg de la institut, la care ceruse ajutor, şi-a dat seama că Adriana nu-i spusese şi nici nu avea interesul să-i spună totul despre cazul pe care i l-a prezentat. În consecinţă, s-a interesat şi el, pe căi ocolite, de ce are nevoie directoarea de rocada asta destul de suspectă. Oricât s-ar fi ferit directoarea, în spital erau câteva persoane care ştiau destul de multe despre cazul Drumeş, iar Bogdan Bogatu a ajuns în posesia acestor informaţii. Cum nu era dispus să se bage singur în probleme de natură penală, şi-a spus că nu e cazul să-şi pună pielea-n băţ doar pentru că beneficiase la un moment dat de favorurile Adrianei, aşa că a sunat-o şi i-a comunicat că el şi-a făcut datoria şi dacă ea rezolvă cu cedarea tutelei, va veni să rezolve problema actelor o comisie formată din trei persoane: el, profesorul Adameşteanu şi Grigore Brezeanu, tutorele delegat al institutului. În prealabil vorbise cu cei doi şi făcuse cumva ca propunerea pentru formula comisiei să fie propusă de profesor. Directoarea n-a fost surprinsă, nu se aştepta să facă actele prin telefon şi pe ochi frumoşi. Dar aranjase totul în aşa fel încât era convinsă, că dacă face rost de semnătură, nici o piedică nu va mai fi de netrecut.
Până la urmă a trecut şi luna aia şi acum, după ce obţinuse semnătura, chibzuia dacă totul e pregătit ca să-l cheme pe Bogdan. L-a sunat şi după două ore a primit confirmarea că vor veni în ziua următoare.
A doua zi i-a aşteptat convinsă că, de fapt, totul va fi o formalitate. Au venit pe la prânz şi păreau şi ei destul de dispuşi să termine repede şi să plece înapoi. I-a dus în sala de şedinţe şi s-au aşezat toţi în jurul unei mese ovale. Profesorul Adameşteanu i s-a adresat primul.
– Înţeleg că vreţi să preluăm noi tutela şi odată cu asta responsabilitatea pentru pacientul dumneavoastră, dar el să rămână în custodia spitalului de aici. E un lucru neobişnuit, de fapt o premieră.
– Domnule profesor, eu încă am rămas cu sufletul la institutul unde m-am format ca medic. Pacientul, rămânând în grija mea, e ca şi cum ar fi la institut.
Profesorul nu mai era la vârsta la care să se lase impresionat de vorbe meşteşugite, aşa că a insistat să afle ce îl interesa.
– Dacă e vorba de un caz de amnezie posttraumatică, aşa cum mi s-a spus mie, nu văd nici un motiv pentru care să efectuăm transferul. E un caz banal, iar institutul nu se ocupă decât de cazuri speciale.
Adriana Procopie se crispă. Crezuse, sau poate doar sperase foarte mult, că nu va fi cazul să dea explicaţii. Dacă aflau prea multe era posibil să rămână fără pacient.
– Amnezie posttraumatică este diagnosticul pe care l-am pus în primele zile după accident, când nu aveam prea multe date după care să mă ghidez. Apoi când am văzut care era de fapt… anomalia de care suferă domnul Drumeş, am realizat că istoria medicinei nu a mai avut un asemenea caz şi nu există un nume pentru asta. Aşa că am păstrat denumirea de la primul diagnostic.
– Şi care ar fi anomalia asta?
Directoarea şi-a dat seama că, nici acum la patruzeci de ani, nu reuşise să scape de tracul pe care l-a avut toată facultatea în faţa profesorului Adameşteanu. La examene, simpla lui prezenţă o făcea să se bâlbâie, să uite ce trebuie să spună. Tot el era cel care, prin întrebări iscusite, o făcea să-şi aducă aminte, îi răscolea toate straturile memoriei. Aşa cum atunci scotea de la ea şi ce credea că nu mai ştie, acum o făcea să spună şi ce nu voia să spună.
– De fapt simptomele seamănă cu cele ale unei amnezii, doar că pacientul nu uită niciodată nimic din ce s-a întâmplat până în seara internării lui. Uită în schimb tot timpul ce i s-a întâmplat cu o zi înainte. Mintea lui porneşte în fiecare dimineaţă din acelaşi punct temporal.
– Cunosc două cazuri asemănătoare domnişoara Procopie. Vei constata că după câteva săptămâni, maxim câteva luni, pacientul va începe să uite bucăţi din trecutul îndepărtat, iar locul rămas liber în memorie va fi treptat acoperit de amintiri noi, chiar dacă, la început, nu le va putea localiza în timp. După care însănătoşirea se va accelera.
Profesorul, apelând-o astfel, n-o ironiza. De fapt nici nu ştia c-a divorţat, aşa o cunoştea din facultate şi aşa îi spusese şi după ce se căsătorise.
– Cred că am uitat să menţionez că este internat din septembrie anul trecut. Şi până acum nu am putut face nici o constatare din cele pe care le-aţi amintit.
– Hmm… E posibil dureze mai mult. Totuşi nu prea văd ce e special, v-am spus cazuri au mai fost.
Remarca lăsa de înţeles că, nefiind interesant, cazul putea fi respins. Directoarea decise să rişte câteva dezvăluiri. Era esenţial să-l convingă pe profesor.
– Anomalia domnului Drumeş nu se manifestă numai la nivel cerebral. Se manifestă la toate nivelurile.
– Adică?
– De exemplu, rănile arată la fel în fiecare dimineaţă.
– Sunt forme de hemofilie care păstrează răni deschise perioade îndelungate. Uneori luni de zile, foarte rar ani, dar există.
– Analizele sângelui, urinei, salivei sunt identice în fiecare zi.
– Un adult, pasiv, care are acelaşi regim alimentar, nu schimbă mediul, nu e supus exceselor, nu va suferii modificări fiziologice. În plus starea psihică a pacientului dumneavoastră, îi conferă în fiecare zi acelaşi nivel de stres şi emotivitate. E destul de normal să obţineţi analize foarte asemănătoare.
Adriana Procopie lăsă la o parte orice precauţie. De fapt ripostele profesorului îi treziseră orgolii vechi.
– Analizele nu sunt foarte asemănătoare, sunt identice. Rănile evoluează de dimineaţa până seara, dar dimineaţa următoare revin mereu la aceeaşi stare şi formă din urmă cu douăzeci şi patru de ore. I-am monitorizat toate funcţiile. La ora trei si patru minute, noaptea, are loc de fiecare dată o ruptură. Oricum ar fi arătat până atunci electrocardiograma, din momentul acela toate arată absolut identic. Diferenţele apar doar în momentul în care se trezeşte şi numai dacă schimbăm ceva în comparaţie cu celelalte zile. Schimbarea mobilierului generează cele mai mici variaţii ale formei electrocardiogramei. Urmează apoi schimbarea persoanei pe care o vede prima dată, schimbarea tonului pe care aceasta i se adresează şi în sfârşit schimbarea convorbirii pe care o poartă. L-am lăsat de mai multe ori să se trezească singur. Electrocardiogramele sunt identice toate până la ora unsprezece, opt minute şi şase secunde, când invariabil, încearcă să coboare din pat şi trebuie să intervenim. În opt zile, la distanţă una de alta, i-am adresat acelaşi set de şaptezeci de întrebări. Cu o singură excepţie, toate răspunsurile au fost identice până la cel mai mic detaliu, pentru că unele întrebări necesitau răspunsuri ample, cu amănunte despre fapte, stări, senzaţii de demult sau din momentul acela.
– Ce a provocat acea excepţie?
– Eram puţin răcită şi am tuşit după a şasea întrebare. În continuare, răspunsurile au fost foarte asemănătoare dar nu identice.
Faţa profesorului nu lăsa să se vadă ce părere are, tăcerea lui însă era mult mai elocventă. După câteva minute de linişte, o admonestă pe fosta lui elevă.
– Ar fi fost utile şi teste de altă natură.
Cu o faţă victorioasă, aceasta căzu în plasă.
– L-am tuns, a doua zi părul era la fel de mare. I-am tăiat unghiile, peste noapte şi-au revenit. Sub pretextul unui control bucal, i-am spart, din greşeală’’ un dinte, a doua zi era intact.
– Doar atât?
– I-am injectat ser fiziologic în loc de antibiotice. Seara rănile de la piept şi picior erau deja purulente. Dimineaţa nu mai aveau nimic. L-am rănit, accidental’’ cu o foarfecă infectată. A doua zi rana dispăruse.
– Bănuiesc că jongleria asta cu tutela o faceţi pentru a vă continua testele la un nivel avansat. Care e următoarea mişcare?
– Vreau să-i amputez un picior. Am convingerea că a doua zi îl va avea la loc.
– Şi ce-o să rezolvaţi cu asta?
– Voi căpăta convingerea că omul ăsta e indestructibil. După care voi încerca pe el toate operaţiile pe care ne ferim să le facem în mod normal, dar care ar putea salva milioane de oameni, dacă am avea certitudinea că pot fi făcute cu succes. Acum putem căpăta această certitudine. Putem testa medicamente care întârzie să apară pe piaţă ani de zile pentru că nu pot fi testate pe oameni. Recurenţa totală care îl caracterizează este tot ce şi-ar putea dori medicina.
– Dar este în acelaşi timp nenorocirea lui.
Vorbise Grigore Brezeanu. Adriana Procopie şi-a dat în sfârşit seama că spusese prea mult. Îl câştigase pe profesor dar putea să-l piardă pe celălalt. Uitase pur şi simplu că, vorbind în faţa unei comisii, se adresează tuturor. Pe Bogdan nu îl punea la socoteală, el era sigur de partea ei, dar pornise o luptă cu doi adversari şi pe drum uitase complet de unul din ei. Grigore Brezeanu era şeful serviciului administrativ încă de când terminase ea facultatea. Avea doi copii mari, o soţie pe care ea nu o văzuse niciodată şi era cam bisericos. Înainte să vină aici la spital, în ultima ei lună la institut, îl operase de apendicită, deşi institutul nu avea nici o legătură cu chirurgia. L-au apucat nişte dureri crunte când era la muncă şi pentru că era să facă peritonită, nu au mai avut timp să-l ducă în altă parte. L-a operat ea pentru că era singura cu specializare şi în chirurgie.
– Nu este nenorocirea lui, domnule Brezeanu. Este doar norocul nostru. El este atemporal, sau cel puţin aşa a devenit. Fericirea sau nefericirea sunt create prin memorarea pe termen lung a unui cumul de plăceri sau dureri scurte. Dacă vrei să ai copii şi nu poţi astăzi, nu eşti nefericit, eşti cel mult supărat. Dar dacă nu poţi nici azi, nici mâine, nici peste un an, abia atunci te cuprinde nefericirea. George Drumeş trăieşte întotdeauna astăzi. El nu mai poate acumula supărări să le transforme în nenorocire. De altfel el se trezeşte în fiecare dimineaţă fericit că a scăpat din accidentul de ieri.
– Da doamna doctor, dar nici durerile nu sunt plăcute. Şi dumneavoastră vreţi să-i provocaţi dureri.
– Dacă eu vă spun că ieri v-aţi rupt un picior, simţiţi acum vreo durere?
– Nu simt, pentru că nu mi-am rupt piciorul.
– Dacă-i spun pacientului meu ce a făcut ieri n-o să mă creadă pentru că el nu mai are memorată ziua de ieri. De unde ştiţi că nu păţiţi şi dumneavoastră la fel, iar eu am dreptate şi ieri chiar v-aţi rupt piciorul. Vă doare acum?
– Nu mă doare acum. Dar dacă l-am avut rupt ieri, m-a durut ieri.
Judecata lui simplă nu putea fi manipulată cu raţionamente abstracte. Uitase că nu i se mai adresează profesorului. Aşa că a hotărât să abordeze problema altfel.
– Domnule Brezeanu, vă mai doare apendicita?
– Doamna doctor, eu v-am mulţumit atunci şi vă mulţumesc şi acum pentru că m-aţi scăpat de la moarte, dar dacă aşa vreţi să-mi cumpăraţi semnătura…
Directoarea se destinse brusc şi râse, lăsând capul pe spate. În alte condiţii s-ar fi stăpânit, dar încordarea puternică din ultimele două ore, urmată pe neaşteptate de bănuiala puerilă a celuilalt, au făcut-o să reacţioneze spontan, fără control.
– Nu asta mi-a fost intenţia, dar îmi dau seama că aşa a sunat. Voiam de fapt să încep un raţionament, care să vă convingă de bunele mele intenţii. Vedeţi dumneavoastră, o operaţie de apendicită este una dintre cele mai uşoare intervenţii chirurgicale. Sau mai bine spus, una cu grad foarte mic de risc. Acum o sută de ani nu era de loc aşa. Mureau foarte mulţi oameni în timpul operaţiei sau imediat după. Unul dintre motive era inexistenţa antibioticelor, dar motivul principal era stadiul incipient al medicinei, lipsa de experienţă. Experienţă care s-a câştigat în timp cu sacrificarea vieţii multor oameni. Cazul Drumeş ne oferă şansa de a obţine experienţă fără să mai omorâm pe nimeni.
– Dar omorând de mai multe ori pe cineva.
Bătrânul se încăpăţâna să vadă chestiunea doar din punctul lui de vedere. Profesorul decise că disputa trebuia să se termine.
– Omorând pe cineva care nu moare, măi Grigore. Dumneata ţi-ai tăia un deget ca să-ţi salvezi copilul de la moarte?
– L-aş tăia dom’ profesor.
– Şi nu ţi-ar părea rău după aia?
– Nu mi-ar părea.
– Şi dacă ţi-ar creşte la loc, l-ai mai tăia o dată să mai salvezi un om?
– Dac-ar fi un om bun… l-aş tăia.
– Înseamnă că dacă ţi-ar creşte mereu, dumneata ai fi de acord să salvezi toată omenirea, măi Grigore.
Grigore Brezeanu a înţeles ce voia să zică profesorul. Era aşa şi nu prea era aşa. Una e să-ţi tai un deget că vrei tu şi alta e să te hăcuiască alţii fără să te întrebe nimic. Dar pe dom’ profesor, el nu-l contrazisese niciodată. Aşa că n-a mai zis nimic şi când l-au pus să semneze, a semnat.
*
După ce au plecat cei de la institut, Adriana Procopie a urcat la ea în birou şi a sunat-o pe asistenta şefă.
– Mâine dimineaţă la ora şapte să fie pregătită sala mică de operaţii. Vom efectua o amputare.
Considera că nu are rost să mai amâne. Aştepta asta de prea mult timp. S-a uitat la ceas şi şi-a dat seama că e destul de târziu, iar ea nu mai are chef să se ducă acasă. În ultima vreme dormise de mai multe ori la spital decât în patul ei. S-a dus să mănânce la cantina spitalului, cum făcea de fiecare dată când rămânea peste noapte să doarmă aici. Apoi, după o vizită prin saloanele de la chirurgie, s-a întors în birou cu gândul că ar fi bine să adoarmă devreme. După ce preluase funcţia de director, refuzase să se mute în biroul acestuia. Rămăsese în vechiul ei birou, singura modificare fiind schimbarea plăcuţei de bronz de pe uşă. O înlocuise pe cea veche cu una pe care scria simplu, Director’’. În birou avea un pat de spital, pe care şeful de la administrativ a vrut să i-l schimbe în primele zile după ce fusese numită în funcţie. De fapt chiar îl schimbase, adusese o canapea foarte frumoasă, din lemn de nuc şi o aşteptase mândru, sperând să primească laude. Primise în schimb canapeaua şi nota de plată pentru ea.
– Sper să-i placă şi soţiei domnule Vergu, pentru că la cât o că vă coste, ar fi păcat s-o aruncaţi. De acum înainte nu veţi mai achiziţiona nimic fără aprobarea mea.
Patul de spital îşi reluase locul şi chiar dacă biroul arăta exact ca înainte, asistentele şuşoteau pe la colţuri.
– Ai văzut dragă ce birou are acum?
S-a întins pe pat şi planurile de viitor, care îi veneau în minte fără să le poată opri, au lăsat-o să adoarmă destul de târziu.
S-a trezit speriată de un vis, pe care şi-a dat seama că-l mai avusese o dată, în copilărie. De fapt visul era despre copilăria ei, dar parcă îl visase mai târziu, în liceu sau în facultate, nu mai ştia sigur. Se făcea că e la un concurs de orientare turistică, organizat în pădurea de lângă bunicii ei. Veniseră din oraş cu profesorul de sport, dar ea nu spusese nimănui că ştie locurile alea ca-n palmă. Au primit fiecare câte o hartă şi o busolă. I-a lăsat pe toţi să plece, apoi a luat-o pe altă parte, pe unde ştia ea o scurtătură. Urca dealul cu mesteceni şi când mai avea puţin până la punctul de sosire, o mână mare de tot a luat-o pe sus şi a dus-o înapoi la locul de sosire, indicându-i cu arătătorul acela imens, drumul pe unde plecaseră colegi ei. Trezită brusc, nu şi-a dat seama dacă a speriat-o visul sau faptul că-l mai avusese o dată. S-a uitat la ceas. Era trei şi patru minute, avea timp să mai doarmă. S-a culcat din nou dar mai mult s-a răsucit de pe o parte pe alta, aşa că pe la cinci şi jumătate s-a ridicat din pat şi s-a dus la cantină să bea o cafea. Era prea devreme ca să fie cineva acolo, şi-a făcut singură o cafea şi a plecat cu ea în mână spre birou. Pe coridor s-a întâlnit cu o asistentă de la pediatrie.
– Bună dimineaţa doamna Feraru. Nu prea dormiţi pe acasă.
Şi zâmbetul maliţios al asistentei i-a blocat reacţia spontană pe care ar fi trebuit să o aibă. Când s-a dezmeticit asistenta dispăruse pe scară spre etajul doi.,,Obraznica asta o să aibă de-a face cu mine’’ îşi spuse indignată, nu numai de modul de adresare al celeilalte, dar şi de faptul că-i spusese Feraru. În faţa biroului a avut o nouă surpriză, plăcuţa pe care scria ,,Director’’ fusese înlocuită cu cea veche. Pe uşă scria acum ,,Chirurg şef’’. Cineva din spital făcuse o farsă pe care o va plăti. A intrat în birou şi ca să se mai calmeze a dat drumul la radio. După două melodii, a fost anunţată ora exactă, apoi un crainic a început să prezinte ştirile:,,Deoarece peste o săptămână şcolile îşi vor deschide porţile, astăzi, opt septembrie, ministrul învăţământului…’’ S-a înecat cu cafeaua şi pentru că stătea în picioare, a simţit cum i se moaie genunchii, aşa că s-a aşezat pe pat. Respirând sacadat, s-a uitat la ceasul electronic din perete. Indica data de opt septembrie anul trecut.
Pentru câteva minute mintea i s-a golit de orice gând. Apoi, cu o determinare ce o caracterizase toată viaţa, a respins pur şi simplu ipoteza ce se contura, oricât de evidentă părea aceasta. S-a ridicat încet în picioare şi după ce s-a convins că e din nou stăpână pe ea, a ieşit din birou şi a coborât la parter, la urgenţe. Aici erau două asistente, una care abia venise şi alta care îşi terminase tura şi se pregătea de plecare. Le-a întrebat cu un aer, care spera să fie cât mai nonşalant.
– În ce dată suntem astăzi?
– În opt septembrie doamna Feraru.
– Sigur?
– Sigur doamna Feraru, că azi e zi de salariu.
Nu putea să se mai opună la ceva atât de evident. Mintea ei ar fi suferit mai mult luptând cu fiecare nouă contradicţie. ,,Bun, deci e opt septembrie anul trecut. Înseamnă că tot ce mi s-a întâmplat de atunci încoace e numai în imaginaţia mea. Nu e neapărat schizofrenie. Poate am memorat un vis lung cu toate detaliile posibile. Dacă-mi pot dovedi că nimic din ce-am visat nu poate fi adevărat, voi putea să desprind bucata asta de viaţă imaginată, de viaţa mea adevărată’’. O idee i-a strecurat un fior prin tot corpul. Cu aerul unui condamnat la moarte, a întrebat-o pe asistenta care voia să plece.
– Cum se numeşte pacientul din rezerva patru?
Asistenta, care părea că se grăbeşte, a deschis totuşi un registru şi s-a uitat în el.
– Rezerva patru este goală.
– A sosit cumva aseară un pacient cu numele George Drumeş?
– Nu. Sigur nu.
Adriana Feraru începu să respire din nou. Spaima cu care aşteptase răspunsul acesta n-o mai simţise în toată viaţa ei. Începea să se liniştească. Bineînţeles că nu e nici un pacient cu numele ăsta, George Drumeş nici nu există de fapt, decât în mintea ei. Cu un tratament bun o să treacă peste criza asta. Va trebui să se odihnească mai mult. Asta e, stresul e de vină. Între timp, asistenta deschisese alt registru şi acum se uita cu o privire ciudată la femeia din faţa ei.
– George Drumeş aţi spus? Nu avem nici un pacient cu numele ăsta, dar…
– Dar ce?
– Aseară au fost aduse două victime ale unui accident rutier, Tatiana Firean şi George Drumeş. Au murit amândoi din cauza unui parapet care a pătruns în maşină. Sunt la morgă.
Asistenta a văzut-o pe femeia din faţa ei cum se aşază pe scaun. În picioare stătuse medicul Adriana Feraru. Pe scaun stătea acum epava unui om, care nu mai ştia dacă are un trecut sau dacă-i e sortit să mai aibă un viitor.
titlu nefericit… poveste plicticoasa… of, Doamne! 🙁