Aţi crescut în mediu PIC (Profesori-Instructori Computerizaţi) sau aţi prins vechiul sistem, cel cu profesori umanoizi?

Dacă vă încadraţi în cea de-a doua variantă veţi înţelege senzaţia de nimicnicie a soţilor Ionescu, lăsaţi să aştepte în biroul directorului şcolii. Încăperea aproape nemobilată, plină de panouri vizuale ce prezentau stadiul festivităţii de absolvire a elevilor din ultimul an de studiu şi de fotografii tridimensionale ale unor oameni de care nu auziseră niciodată era testul de îmblânzire al părinţilor. După cinci minute acolo, nimeni nu mai avea nimic de obiectat şi tot ce-şi doreau era să plece cât mai repede.

În cele din urmă directorul li se alătură şi se oferi să-i conducă la tânărul absolvent, în aulă, dar Ioneştii erau înca sub influenţa imaginilor din jurul lor.

– Doriţi să-i cunoaşteţi pe cei ce s-au ocupat de Sorin?

– Nu cred că e cazul să transformăm asta în ceva atât de personal, spuse doamna Ionescu şi părea de-a dreptul speriată de idee.

Faţa domnului Ionescu se lumină. Înţelese de ce nu auzise vreodată de oamenii de pe panoul principal. Erau instructori. Profesori robot. Ar fi trebuit să-şi dea seama după iniţiala cu punct care determina apartenenţa lor la o anumită clasă. Mediul PIC fusese instalat la câţiva ani după ce el şi soţia îşi terminaseră studiile. Emoţiile, bate-le vina!

Odinioară, pe panoul principal erau portretele oamenilor care, într-un fel sau altul, au schimbat lumea…

De la o fereastră, Sanda Q. şi Dorin K. îi urmăreau pe cei ce părăseau şcoala. Sanda rula simultan şase programe pentru a-şi ascunde îngrijorarea, dar Dorin era imposibil de păcălit. Programele sale funcţionau impecabil.

– Am făcut treabă bună. Sigur se vor descurca, spuse el prinzându-i mâna şi oferindu-i o mângâiere de încurajare.

– Dar sunt atât de tineri şi lipsiţi de experienţă… Ar fi trebuit să le acordăm mai mult timp. Următoarea etapă este foarte grea…

– …dar necesară. Nu uita că ei vor decide ce vor face mai departe.

– Ştiu, dar simulările nu au fost concludente.

– Adevărat. Simulările nu pot înlocui un program de existenţă.

– Vrei să spui viaţa. Simulările nu pot înlocui viaţa.

– Tu le diferenţiezi? Pentru mine sunt acelaşi lucru.

– Înscrie-te pentru upgrade.

– Nu acum. Trebuie să rămân cel pe care ei îl cunosc.

– Crezi că e timpul?

– Curând… Foarte curând.

 

După festivitate, pe drumul spre casă, Sorin s-a concentrat asupra tabletei şi a răspuns apatic ori de câte ori a fost solicitat. Doamna Ionescu spera că băiatul va face tot ce face al Popeştilor şi că va reuşi să repare dezintegratorul, ca şi fata Georgeştilor. Organizase o petrecere în cinstea absolvirii şi era nerăbdătoare să-l prezinte vecinilor mutaţi de câteva luni în cartier, însă lipsa lui de interes cât şi faptul că evitase orice atingere şi sentimentalism o nemulţumeau profund. Îi oferise tot ce era mai bun şi iată ce primea. Pe jumătate furioasă, scoase fard-procesorul şi-i solicită un machiaj optimist. Ba nu, unul vesel.

Domnul Ionescu se întreba (pentru a câta oară?) de ce a fost înlocuit sistemul educaţional. Era convins că studiul individual este cheia educaţiei şi doar profesorii umanoizi puteau insufla acea dragoste sau sâmbure de curiozitate pentru a te îndemna să afli mai mult, indiferent despre ce ar fi vorba. El, unul, adora să scotocească, să descopere, nu să i se livreze informaţii. Sigur, nu putea aminti acest lucru în prezenţa soţiei sau a şefului său fără a fi considerat „zgârcit”, „înapoiat” sau „răuvoitor”, cuvinte cu care era gratulat ori de câte ori îndrăznise să comenteze. În plus, toată chestia asta cu „pachete de studiu pe niveluri de vârste şi aptitudini” îl costase enorm şi nu i se părea justificat. Îşi privea din când în când fiul şi nu i se părea mai sigur pe el decât orice alt adolescent de 16 ani. De fapt, se vedea pe sine, zburlit şi temător în faţa oportunităţilor vieţii. Atâta doar că el nu avusese o tabletă ci servieta de piele a bunicului, recondiţionată, dar de efect.  Servieta aceea îi garantase seriozitatea şi-i obţinuse prima slujbă. Nemulţumit de evoluţia societăţii şi de foamea care-i rodea stomacul la fel de constant precum extrasele de cont ale soţiei, acceleră vehiculul.

 

Petrecerea de la sfârşitul săptămânii a avut succes. A reunit câteva familii şi fiecare a avut parte de noutăţi. Sorin a răspuns tuturor întrebărilor adulţilor şi a socializat foarte bine cu odraslele acestora, oferindu-le bucurie şi mândrie părinţilor săi.  De asemeni, a primit numeroase cadouri, realizate de noii săi prieteni şi asta l-a încântat foarte tare.

Doamna Ionescu a aflat că au apărut noi pachete educaţionale, mult mai performante, că Georgeştii au înscris-o deja pe fiica lor şi asta era o veste extrem de proastă. Pentru Sorin nu se mai putea face nimic, dar Gabi, fiul cel mic, în vîrstă de 13 ani, era încă în sistem. Supărarea doamnei şi noile planuri erau în plină desfăşurare când Popeştii i-au invitat în excursie la munte, unde îşi ridicaseră o vilă.

După petrecere, Sorin a întrebat unde pune cadourile primite, iar doamna Ionescu, bulversată de veştile proaste, i-a indicat dezintegratorul. Sorin s-a conformat, dar a dispărut fără urmă pentru câteva ore.

Doar domnul Ionescu a fost cel mai puţin afectat. Era încântat de Sorin, de bucuria pe care acesta a manifestat-o când a aflat că fratele său, Gabi, urma să vină acasă şi să petreacă împreună vacanţa, în condiţiile în care cei doi fraţi nu se mai văzuseră de un an. Apoi a zărit tableta lui Sorin unde, sub titlul „Game Status”, erau proiectaţi câţiva copaci şi vehiculul ce-l foloseau pentru deplasare. Părintele înduioşat se gândi atunci că a fost răuvoitor şi că băiatul este sensibil, chiar dacă nu o arată. Puţin ruşinat, îşi propuse să stea de vorbă cu el cât mai curând posibil. Din păcate, nu se ivi răgazul necesar pentru asta.

 

Excursia la munte a fost un eşec pentru adulţi. Acolo au aflat că scopul invitaţiei nu a fost doar etalarea vilei ci şi a punţilor culisante între niveluri, opera arhitectonică a fiului Popeştilor. Competiţia a încins spiritele şi a scurtat călătoria de la trei zile la una.

Dincolo de războiul dintre familii, adolescenţii şi-au văzut de treburile lor, adică vorbe puţine, priviri amuzate pe deasupra tabletelor, consum de alimente super-energo-procesate şi clăpăcit intens. Până şi cel mai elementar salut sau impresie era tastat printre mesajele de programare ale jocului care evolua. Acum tableta fiecăruia avea în fundal copacii, câteva vehicule şi un grup de oameni în jurul unei mese.

Seara, când Mihai, fiul Popeştilor, şi-a întrebat părinţii unde vor folosi instalaţia de umidificare adusă de Ioneşti drept cadou, invidia Popeştilor a ieşit la iveală şi i-au cerut să o distrugă ca pe ceva lipsit de importanţă. Cum ar fi putut ţine duşmanul în casă? Trebuia să le poată spune Ioneştilor: „Mulţumesc, dar instalaţia nu a funcţionat. Noroc cu Mihai, că e un geniu. A realizat o instalaţie mult mai performantă.”

 

Sosirea lui Gabi a marcat o nouă etapă. Nici măcar Ioneştii nu i-au acordat o importanţă prea mare, preocupaţi să păstreze o atmosferă cât mai plăcută cu vecinii după ce situaţia degenerase de câteva ori. De dragul cordialităţii organizaseră un picnic, în zona special amenajată de la marginea pădurii, destul de aproape de oraş. La masa adulţilor predomina circumspecţia. Niciunul nu era dispus să recunoască făţiş că a greşit, aşa că discuţia trena şi atmosfera tindea către una de priveghi.

La doar câteva mese depărtare, adrenalina atingea cote maxime. Gabi reuşea să se impună în faţa celorlalţi adolescenţi avansând jocul şi grafica până la o imagine finală. După ce s-a asigurat că toţi îi recunosc meritul, le-a spus:

– E timpul.

– Şi ei?, a întrebat Mihai, indicând cu bărbia grupul de părinţi.

– Ei nu sunt necesari, a spus el, aruncând o privire fugară dezintegratorului de lângă mesele de picnic, iar ceilalţi au aprobat uşor din cap, imaginea de pe tablete indicându-le clar ce aveau de făcut.