Cu foarte puţine excepţii, Agenţii nu fuseseră inventaţi de savanţii ce întreprindeau Proiectul schimbării istoriei, în scopul obţinerii celei O Mie de Ani de concordie. Cei mai mulţi trăiseră în istoria nemodificată şi făcuseră cam aceleaşi lucruri, de-a lungul vieţii. Fluxurile tahionice modificau numai foarte puţin, însă hotărâtor, vorbele şi faptele, viaţa şi moartea acelor oameni. Provocau schimbări minore care, după primele două-trei generaţii, duceau la efecte minore, însă mărimea şi importanţa acestora creştea hotărâtor, după douăzeci de generaţii. Istoria nu se modifica vizibil în ziua de mâine, dar peste trei secole, cu siguranţă, era foarte diferită de ceea ce ar fi fost în versiunea veche. În varianta nemodificată, Isus ar fi fost un profet oarecare din Galileea. Ar fi trăit şi ar fi murit fără evenimente notabile. Învăţăturile lui s-ar fi limitat la pildele despre toleranţă, umilinţă, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi oameni, fără să pomenească nimic, niciodată, despre o împărăţie a dreptăţii şi a celor drepţi, de undeva, de la capătul dinspre viitor al timpului. Nefiind influenţat de informaţia adusă de fluxurile tahionice, nu avea să ştie nici de fiinţele divine care îl formaseră din punct de vedere spiritual, transformându-l, prin intermediul „contextului”, dintr-un om obişnuit într-o fiinţă superioară, o progenitură de-a lor. Şi niciunul dintre ascultătorii săi nu avea să spună vreodată că Isus este chiar fiul lui Dumnezeu, conceput cu o fecioară, atunci când ceva ca o lumină căzuse asupra unei case oarecare din Nazaret…
Acesta era magnificul adevăr, acela de necrezut pentru marea majoritate a oamenilor. Acum şi în viitor, timp de sute şi mii de ani… Oftă adânc. Adevărul pentru care trebuia să moară, chiar împotriva voinţei sale. Mintea îi accepta cumva logica internă – indiferentă şi nemiloasă – dar sufletul său, natura sa omenească o refuza cu îndârjire.
Încă o dată, se simţi înşelat şi abandonat. De nişte oameni cu ştiinţă şi puteri divine care, dintr-un viitor îndepărtat, schimbau lumea pentru a obţine un mileniu de pace şi dreptate. Scopul lor era minunat, mijloacele însă atât de discutabile! Câţi oameni aveau să sufere pentru asta, de-a lungul istoriei? Câţi aveau să moară? Mulţi, foarte mulţi! Dar ei îşi asumau întreaga responsabilitate, după o etică diferită. Fluxurile tahionice îşi făceau imperturbabile treaba. Istoria se schimba în bine, în şi mai bine, în cel mai bine, după fiecare intervenţie temporală. Ducând la bun sfârşit cel mai grandios Proiect iniţiat şi realizat vreodată de omenire. Al cărui nume îl cunoscuse şi el, Isus, prin implementarea în propria minte a „contextului”. Ellis. Astfel se chema Proiectul. Sau acela era numele grupului de savanţi şi politicieni… Ellis. Sau numele locului de pe Pământ şi din viitor, de unde plecau fluxurile de tahioni. Aflat undeva într-o lume nouă, situată dincolo de marele ocean, o ţară ce nu fusese descoperită încă. Într-un ţinut deluros, foarte bogat sub pământ… Ellis. Un templu al lumii viitorului, la construcţia căruia se renunţase oficial, din cauza unor cheltuieli imense, pur şi simplu inutile, dar care fusese făcut în secret. Ellis. Nu mai ştia exact. Nu ştiuse niciodată…
Nu mai conta acum!
Constată înfiorat că în celulă nu mai este atât de întuneric. Noaptea se dilua încet, transformându-se în ceva mai puţin opac şi mai puţin impenetrabil. În lumea reală de dincolo, zorile se revărsau cu fermitate, anunţând începutul unei zile noi. O zi a durerii, umilinţei şi morţii, care pentru el, Isus din Nazaret, era şi ultima zi din viaţă.
În mintea sa, interogaţia prinse contur. Aceeaşi interogaţie, încărcată de disperare şi revoltă, pe care, la capătul calvarului, răstignit pe cruce şi aproape mort, avea să o adreseze unora mereu surzi la întrebările sale :
Ellis, Ellis, lama sabachtani?
Nici la aceasta din urmă nu se aştepta să primească răspuns…
Şi atunci, auzi zgomote îndepărtate… Glasuri de oameni şi zăngănit de arme. Gardienii templului… Veneau să-l ia, pentru a îndeplini ceea ce gândurile îi vestiseră deja, cu indiferenţă nemiloasă. Suferinţa – imensă! – şi moartea. Gata, se terminase. Asta avea să fie chiar totul. La ora trei după amiază, se va sfârşi cu el. Pentru totdeauna. Însă gândurile, care nici acum nu erau ale lui, însă pe care le gândea de parcă ar fi fost, îi inundară mintea cu un nou flux de informaţie, căruia voinţa sa sceptică nu mai reuşi să i se împotrivească. Sub puterea lor, îşi văzu propriul mormânt, în care îl va pune Iosif din Arimateea. Văzu piatra de la intrare, atât de grea încât abia vor reuşi să o urnească trei oameni, şi se văzu pe sine înăuntru, un cadavru învăluit în giulgiu mortuar. Lipsit complet de viaţă. Dar, în dimineaţa zilei de duminică, foarte devreme, zări ceva ca o lumină cum se revarsă, din alt cer şi din alt timp, peste locul de veci. Scăldându-l, pentru o clipă, în strălucirea sa difuză şi rece…
Când Maria, Maria Magdalena şi Salomeea vor sosi la mormânt, vor găsi piatra de la intrare dată la o parte de cineva cu o putere mare, iar înăuntru vor vedea înspăimântate patul mortuar gol şi bucăţi de giulgiu aruncate în toate părţile.
„Căutaţi pe Isus din Nazaret, cel răstignit? Nu mai este aici. A înviat.”