Sosind în Ghetsimani, însoţit de câţiva preoţi şi de una din gărzile Templului, Iuda a venit la el şi l-a sărutat. „Bucură-te, învăţătorule”, i-a spus. „Acum vor cunoaşte toţi cine eşti tu, cu adevărat!”.
Îşi şterse ochii înlăcrimaţi şi şopti cuvinte de împăcare pentru nedreptăţitul Iuda.
Sărmanul Iuda! Părăsit cu indiferenţă de gândurile străine lui, avea să rămână cu remuşcările greşelii pe care o făcuse. O greşeală de neiertat, pentru care urma să-l hulească o lume întreagă, secole şi milenii de acum înainte. Îşi vânduse învăţătorul iubit, pe Isus, acela mai bun, mai drept şi mai puternic decât orice alt om, fiindcă forţe aproape divine îşi făcuseră loc în sufletul şi în mintea lui. Aflând că preoţii judecători, dar şi Pontius Pilat, au hotărât că singura pedeapsă pe care o merită galileeanul blasfemiator este moartea, la ceasul când Isus va muri pe cruce, în partea cealaltă a oraşului va pieri şi Iuda din Kheriot. Neputând suporta pentru tot restul vieţii o greşeală care, în niciun caz, nu fusese a lui, se va spânzura cu propriile haine de un copac singuratic. El va pieri, însă amintirea faptei sale reprobabile avea să dăinuie nedrept, aproape în veci.
Se gândi îndurerat la alţi oamenii cu care îşi împărţise viaţa şi la lucrurile extraordinare ce li se întâmplaseră împreună, bineînţeles împotriva voinţei sale. Încerca să-şi explice, măcar la sfîrşitul zilelor, minunea nedorită ce îl însoţise, încă de la începutul acestora. O cunoaştere şi o putere de dimensiuni neomeneşti, cu care nişte oameni din viitor îl înzestraseră chiar înainte să se nască, urmând indiferenţi instrucţiunile unui Plan de schimbare a istoriei lumii şi de construire undeva, în viitor, a unei epoci de pace şi înţelegere, ce avea să dureze cel puţin o mie de ani!
Îşi aminti cu duioşie de Maria, mama lui, şi de casa lor micuţă din Nazaret. Acolo venise pe lume el, Isus, însă naşterea sa nu fusese deloc una obişnuită. Pentru că, la ceas târziu de seară, ceva ca o lumină căzuse asupra tinerei femei, făcând-o să simtă ceva nou înlăuntrul său. O viaţă nouă şi încă ceva, harul venit dintr-un cer străin cerului acela, de deasupra Galileii! Cum adică un cer străin, întrebau uimiţi puţinii oameni care stăteau să o asculte. Străin, repeta Maria cu încăpăţânare. În sfârşit… Dar lumina aceea? Nu e lumină, seamănă doar. Străluceşte stins, însă vizibil, e rece şi mângâietoare, o lumină bună, minunată… Ceva ca o lumină! Ciudată mai eşti, fato! Aproape nimeni nu o crezuse atunci sau mai târziu, însă Isus, fiul ei omenesc, ştia că spune adevărul. Fiindcă, de câteva ori în viaţă, şi el simţise lumina aceea. Iar gândurile pe care le aducea îl transformaseră radical. Îl făcuseră să fie altfel, distant şi rece, mult diferit de ceilalţi oameni. Era altfel decât ei!
Se simţi vinovat şi furios pe sine, totodată! Cunoaşterea gândurilor îl îndepărtase până şi de mama lui. O tratase ca pe o străină, de nenumărate ori. „Femeie, ce am eu de-a face cu tine?”, „Femeie, iată pe fiul tău!”. O făcuse să sufere, fără să îşi dea seama. Iar ea îl urmase, de câte ori putuse. Aşa cum mâine îl va însoţi încă o dată – pentru ultima dată – pe drumul chinuitor către Golgota. Şi nu va fi singură, căci gândurile îl făceau să-i vadă alături de ea pe Maria din Magdala şi pe Ioan. Pe Maria se străduise să o iubească, aşa cum un bărbat tânăr iubeşte o femeie. Nu ştia cât reuşise! Cât despre Ioan, fusese elevul său favorit. Cu Ioan avusese o relaţie mai apropiată decât cu ceilalţi ; cu el discuta deseori în particular, lui îi lămurea cele mai multe dintre învăţăturile sale, îl ajuta prompt, atunci când se încurca în predicile adresate celor veniţi să asculte pildele învăţătorului, îi acorda întâietatea în disputele din grup… Pentru că văzuse în Ioan toate însuşirile de care are nevoie un discipol ce trebuie să ducă mai departe învăţătura maestrului, atunci când maestrul nu va mai fi. Însă lucrurile acestea nu fuseseră deloc pe placul celorlalţi, ajungându-se nu o dată la invidie şi resentimente. Păcătos de felul său, Simon-Petru afirmase înveninat că, Doamne fereşte, între învăţător şi Ioan să nu fie o iubire ca aceea, cum auzise el că s-ar petrece nu rareori între bărbaţii greci sau în desfrâul de la Roma. Mai târziu, Petru se căise amarnic, dar cuvintele sale nesăbuite prinseseră rădăcini în mintea unora bârfitori de fel sau răuvoitori. Ioan, ucenicul pe care Isus îl iubea, vor spune mai târziu şi aceia ce vor scrie cărţi despre viaţa şi moartea sa, transmiţând peste milenii o mistificare confuză, dătătoare de interpretări nu tocmai benefice. Cu toată durerea ce îi scutura trupul, Isus mai avu totuşi putere să zâmbească.
Petru nu venise. Nici ceilalţi. Bine făcuseră, deoarece, pentru o perioadă de timp, trebuiau să se ascundă, să fie ignoraţi şi uitaţi. Va sosi apoi ceasul când vor ieşi iar în lume, ca să predice în cele patru zări învăţătura lui Isus şi profeţiile pe care el le făcuse, dar care nu îi aparţineau. Acelea despre o împărăţie ce se va construi undeva, în viitor – se construieşte deja! – a oamenilor liberi şi fericiţi, ce vor trăi în pace şi armonie timp de o mie de ani! Astfel cerea Proiectul, astfel urma să se întâmple. Fiindcă, la vremea potrivită, ceva ca o lumină avea să cadă şi asupra lor. În momentele de răscruce ale vieţii acestora, hotărâte însă nu de ei, ci de alţii, nişte oameni indiferenţi care trăiau într-un timp viitor şi schimbau lumea din timpul acela. Ceva ca o lumină avea să le aducă învăţăceilor-apostoli cunoştinţe noi în spirit şi puteri nebănuite în trup („…nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt”, le spusese cândva discipolilor, folosind concepte cunoscute lor, încercând să se facă înţeles de ei). Şi cunoştinţele, şi puterile dobândite din altă parte, ei le vor folosi cu teamă, cu veneraţie, le vor respinge uneori, revoltaţi de ce se află înlăuntrul lor şi nu le aparţine, însă îşi vor urma conştiincioşi drumul, oprindu-se, în final, la o moarte îngrozitoare. Pentru că o singură crucificare nu era suficientă, ca să întipărească anumite concluzii în mintea generaţiilor următoare, dând un sens de parcurs istoriei, pentru o perioadă foarte lungă timp. Un drum pe care omenirea trebuia să o apuce necondiţionat, deoarece socotelile-calculele lor spuneau că aceasta ar fi calea cea mai bună-optimă care va duce la desăvârşirea socială, la o epocă de concordie şi prosperitate, pentru o mie de ani.
Constată aproape îngrozit că se exprimă în cuvintele lor, că foloseşte acele expresii pe care gândurile venite din viitor le insuflaseră-induseseră minţii sale. Dar ar putea să fie altfel? Se gândi încă o dată, cum făcuse nu de puţine ori până atunci, că ar fi fost poate mai bine fără prezenţa lor divină în viaţa sa atât de omenească.
Însă nu el avea puterea să hotărască. El trebuia doar să primească, atunci când fluxul de particule-ceva ca o lumină se revărsa asupra sa. Ducând cu sine informaţii pe care era nevoit să şi le însuşească necondiţionat. Care schimbau conştiinţa, făcând-o neomenească din ce în ce mai mult. În rest, nu se întâmpla aproape nimic. Nu lăsa urme-răni pe trup, nici urme-sechele în minte. Cu o singură excepţie… Se afla cu trei dintre discipoli undeva, pe un deal golaş din mijlocul deşertului, când a înţeles înfiorat că ei emiseseră un nou flux ondulatoriu în direcţia lui. L-a primit ca pe toate celelalte, simţind cum îşi îmbogăţeşte mintea cu lucruri noi – nemaivăzute, nemaiauzite şi foarte greu de crezut – şi cum îşi fortifică corpul cu energii mângâietoare, însă extrem de puternice. Dar, de data aceea, s-a întâmplat ceva mai mult, care i-a speriat pe el şi pe discipolii prezenţi, în egală măsură. Sub acţiunea unor componente ce nu mai fuseseră până atunci, a început să-şi schimbe înfăţişarea trupească din interior spre exterior, din mici dar importante modificări ale reacţiilor biochimice din interiorul celulelor către transformări majore şi vizibile, la nivel de înfăţişare exterioară. Sub privirile uluite ale lui Petru, Iacob şi Ioan, s-a schimbat, începând pur şi simplu să strălucească. Tenul său măsliniu, ca al tuturor oamenilor din Galileea, a devenit alb ca laptele, iar sub efectul luminii ce izvora din chip şi din întreg corpul său până şi veşmintele pe care le purta s-au transformat, devenind aproape imaculate. Apoi totul s-a terminat brusc, la fel cum începuse, însă ei toţi au rămas, mult timp după aceea, nemişcaţi şi tăcuţi, muţi de atâta uimire. Nu ştiuse în momentul acela şi nu avea să ştie niciodată ce se întâmplase de fapt. Greşiseră ei când emiseseră fluxul de particule, alegând o configuraţie necompatibilă cu subiectul-ţintă, sau, pur şi simplu, asta doriseră să facă? Să obţină un miracol, după vederea căruia cei trei discipoli aveau să-l venereze necondiţionat, sacrificându-şi întreaga viaţă şi primind cu uşurare moartea, pentru o cauză ce începuse cu învăţătorul Isus, cel iubit de Dumnezeu! Oricum ar fi fost, puterea de atunci şi din totdeauna îl părăsise indiferentă, lăsându-l să-şi trăiască dureros de omeneşte cele din urmă ceasuri!
„Eşti tu Messia, fiul Celui binecuvântat?”, îl întrebase Caiafa, exasperat de faptul că procesul luase o turnură nedorită şi că vinovatul de care avea atâta nevoie ar putea fi găsit nevinovat.
„Eu sunt…”, doar atât fusese lăsat să spună şi ar fi vrut să adauge :
„… fiul spiritual al unora cu puteri aproape divine, căci ştiinţa lor minunată şi puterea lor uriaşă se află în mine, din clipa în care m-am născut.”
„Aş fi vrut să fie altfel”, îi va zice Pontius Pilat, la sfârşitul procesului de mâine. „Mi-aş fi dorit să te pot salva. Mi-ar fi plăcut să-mi vorbeşti mai mult. Să te întreb de împărăţia aceea din cer, a celor drepţi, iar tu să mă lămureşti. Să mi-o descrii, bucurându-mi sufletul întristat de toată răutatea şi nedreptatea din jur…”
Isus va zâmbi cu dificultate, răspunzându-i doar atât :
„Împărăţia aceea nu este în cer. Va fi aici, pe pământ, şi se construieşte deja. Va dura o mie de ani, iar cei ce o vor locui vor trăi în pace şi armonie, cunoscând o fericire cum oamenii de acum nici nu şi-o pot închipui…”
Omul de fier, Pilat din Pont, abia va reuşi să-şi stăpânească lacrimile.
„Sunt sigur de asta”, va mai spune înduioşat. „După cum sunt la fel de sigur că nefericitul de mine nu va avea şansa să cunoască împărăţia de care vorbeşti.”
Cum să-l convingă pe marele preot de nişte lucruri de neconceput în epoca sa? Cum să-i decrie lui Pilat acele fapte neobişnuite ce se înfăptuiau deja, peste două milenii şi mai mult? Cum să le explice lor toate acestea, făcându-se înţeles de ei şi de alţii? Oftă apăsat. Să descrie epoca pe care cei de departe în timp o pregăteau, nu ar fi fost mare lucru. Era nevoie de cuvinte puţine şi obişnuite, uşor de înţeles pentru toţi oamenii, din toate timpurile istorice. Pace, prosperitare, armonie socială, fericire colectivă… Asta în linii mari, fiindcă, în detaliu, chiar dacă toţi oamenii trăitori vreodată ar fi vorbit la un loc, nu ar fi reuşit să o descrie complet. Nu puteau să o facă nici cei care iniţiaseră Proiectul, grupul de politicieni şi savanţi din viitor. Nu ştiau nici ei dinainte cum va fi, urmau să ajusteze pe parcurs lumea creată, modificând istoria acolo unde era neapărat nevoie. Aceste modificări, calculate cu o precizie uimitoare, trebuiau, prin legea cauzei şi efectului în timp, să aducă rezultate benefice în epoca viitoare, a păcii de o mie de ani, exact la momentul vizat. Ca să obţii efectul dorit în prezent sau în viitor, modifici, mai mult sau mai puţin, trecutul. Pare destul de logic… Şi nebunesc, în acelaşi timp! Cine s-a întors vreodată în propriul trecut sau în trecutul altora, cu scopul de a interveni asupra acestuia? Care dintre oameni ar putea să o facă? Ei bine, chiar dacă pare cel mai incredibil lucru din lume, undeva, în viitorul îndepărtat, trăiau nişte oameni superiori care se dovedeau a fi în stare să producă modificări capitale asupra istoriei omenirii. Şi o făceau deja, o schimbau lejer, fără să intervină ei înşişi. Cum se întâmpla lucrul acesta, era foarte greu de înţeles pentru cei ale căror vieţi se derulau în epocile trecute momentului de timp din care se comanda transformarea dorită, mai ales pentru cei ce trăiau în afara erei tehnologice! El, Isus, putea să explice straniul fenomen şi nu era singurul luminat de cunoaşterea uimitoare a fiinţelor viitorului… Fiindcă fluxul de particule-ceva ca o lumină nu avea numai rolul de a-i modifica gândurile, vorbele şi faptele, la anumite momente de timp, foarte precis determinate şi nominalizate ca atare ; îi implementa şi anumite detalii despre ce se întâmplă în viitor şi cum, despre modul în care ei modificau deja istoria. Nu ştia de ce savanţii o fac, din ce motiv îl înzestrează cu nişte cunoştinţe la care el nu trebuia neapărat să aibă acces. Ar fi fost acelaşi lucru şi ar fi avut exact acelaşi efect, dacă informaţiile suplimentare i-ar fi rămas necunoscute. Sau poate că dacă n-ar fi ştiut, nu ar mai fi fost nefericit în cunoaşterea sa… Dar în vocabularul lor întâlnise frecvent cuvântul etică… Pricepându-i sensul şi implicaţiile, şi-a dat seama că ei vor să-i trateze ca egali pe oamenii aceia, de cele mai multe ori inferiori din punctul de vedere al nivelului cunoaşterii , aleşi de-a lungul istoriei şi folosiţi în scopuri ce depăşeau net condiţia proprie oricărui muritor. Nu doreau ca aceia vizaţi să fie doar nişte antene şi automate programate de la distanţă. Trebuiau să ştie aproape tot atât de mult cât ştiau şi iniţiatorii Proiectului, fiindcă participau împreună la acelaşi joc de o importanţă fundamentală, o acţiune magnifică, cea mai mare dintre câte omenirea întreprinsese vreodată. Pe lângă acesta, piramidele egiptene şi programul cosmic marţian, aflat în derulare, nu păreau decât nişte jocuri de copii! A înţeles cuvântul acela(etică!), după cum avea să le înţeleagă fără probleme şi pe celelalte, ce îi desluşeau complet modul în care ei îşi făceau intervenţiile temporale. Deoarece, pe lângă informaţiile operaţionale – instrucţiuni de efectuare completă a schimbării, la un anumit moment de timp – savanţii implementaseră în mintea celor aleşi şi un „context”, a cărui complexitate conceptuală îi integra practic în epoca demarării Proiectului. Agenţii înţelegeau la modul general, însă foarte exact, mecanismul intern al schimbării şi erau în stare să îl explice fidel şi altora. Unii dintre ei, deoarece pentru alţii diferenţele culturale dintre perioada lor istorică şi perioada viitoare, a iniţierii schimbărilor, se dovedea a fi atât de mare, încât adaptarea cunoştinţelor din viitor la epoca proprie ducea la o deformare extrem de accentuată a informaţiilor, ce le făcea de nerecunoscut, producând deseori până şi pierderea sensului originar al acestora. Înţelegerea imediată fiind problematică, explicarea către alţii a unor lucruri ce vor exista abia peste câteva mii de ani apărea ca pur şi simplu imposibilă. Fiindcă, lipsit de „contextul” ajutător, orice auditoriu, oricât de bine pregătit dar aparţinând unor epoci istorice din trecut, n-ar fi priceput nimic, cuvintele şi termenii specifici din discursul celui care explica fiind neinteligibile, într-o proporţie covârşitoare, celor ce ascultând, trebuiau să înţeleagă.