Gândurile nu erau ale lui, însă le gândea de parcă ar fi fost. Le conştientiza acut, înfricoşându-se pe măsură. Fiindcă îi spuneau lucruri deloc plăcute vieţii omeneşti. Gândurile îi vorbeau despre moarte şi o făceau cu claritate, ca niciodată până atunci. După treizeci şi trei de ani, timp în care se exprimaseră sub forma unor şoapte întretăiate, obscure şi greu de înţeles, gândurile se transformaseră subit. Îl asaltau acum asemenea unor voci puternice şi extrem de convingătoare, dezvăluindu-i sfârşitul tragic al existenţei sale pământeşti. Ziua de mâine avea să fie şi ultima pe care o va trăi, susţineau gândurile cu tărie. Ziua de 3, luna aprilie, anul 33, precizau indiferente în cronologia viitorului foarte îndepărtat, de unde fuseseră emise. Vineri dinaintea sărbătorii Paştelui, îşi lămuri el. Nissan 15, după calendarul epocii sale şi al ţării în care se afla. Se înfioră. Nu mai avea prea mult timp… Cu indiferenţa lor crudă, gândurile îl lămuriră prompt. La nouă dimineaţa va fi crucificat, iar la trei după amiază îşi va da obştescul sfârşit. Adică se va chinui, luptând pentru viaţa sa, între ceasurile al treilea şi al nouălea al zilei. După care va muri ca orice om, însă va învia din morţi duminică, în zori. Înainte ca Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea să ajungă la mormânt. Ridicându-se din morţi, va umbla pe pământ, arătându-se unora şi altora, rostind cuvinte ce trebuiau rostite, ducându-şi la capăt misiunea pentru care fusese creat, după care urma să se înalţe în pace. Aşa gândeau gândurile străine, care nu erau ale lui şi totuşi erau, dar el se îndoia că ele îi spun adevărul. Cum o făcuse de fiecare dată când aceleaşi gânduri îi comunicaseră imperturbabile sfârşitul neomenesc, de parcă şi l-ar fi gândit de unul singur. Prin satele din preajma Cezareii lui Filip, fusese întâia oară ; a doua, în timp ce străbătea Galileea ; şi a treia, când urca la Ierusalim, ca să-şi îndeplinească destinul…
Durerea buzelor sparte şi a obrajilor tumefiaţi de loviturile slujitorilor lui Caiafa îl sâcâia încontinuu, însă nu îi acorda prea mare atenţie. Mâine avea să fie mult mai rău, se gândi înfrigurat. Mâine avea să cunoască adevărata durere. O suferinţă cruntă şi imposibil de suportat, sub asaltul căreia corpul îi va ceda în câteva rânduri. Va leşina omeneşte el, care până nu demult fusese animat de puteri aproape dumnezeieşti… Va muri apoi pe cruce, îndurând chinuri cumplite. Dar va învia a treia zi, ca niciun alt om până atunci, vorbiră încă o dată gândurile străine, de parcă le-ar fi gândit cu propria minte.
Clătină din cap, mai neîncrezător ca niciodată, după care îşi şterse apăsat fruntea cu palma. Tresări. Transpiraţia îi era lipicioasă şi consistentă. Sânge. La fel ca în grădina Ghetsimani, cu doar câteva ceasuri în urmă, când îi implorase pe aceia din viitor – două mii de ani sau chiar mai mult – să-l cruţe de suferinţa ce avea să vină. Să modifice cumva datele măreţului Plan, astfel încât el să nu-şi mai sfârşească anii puţini într-un mod atât de brutal. Îşi dorea o viaţă mai lungă, cu suferinţe mici şi bucurii la fel de mici, o existenţă omenească obişnuită, de om obişnuit. Căci, până la urmă, nu el ceruse darurile cu care ei îl înzestraseră fără măsură. Nu el dorise să se întâmple astfel, fusese numai voinţa lor. Însă, ca de obicei, cei de departe în timp au rămas surzi şi tăcuţi la rugăminţile sale. Gândurile, în primul rând ale lor, gândeau numai ce ştiau ele. A înţeles şi s-a supus. Trebuia să le facă jocul până la capăt. Să moară pentru o cauză pe care o cunoştea, prin intermediul gândurilor sosite din viitor în mintea sa, dar pe care refuza să o accepte, cu logica proprie şi naturală a minţii omeneşti. Înţelegând din nou că nu mai are nicio şansă, o tulburare uriaşă îi zdruncină conştiinţa şi trupul, făcându-l să se simtă cel mai vulnerabil om de pe pământ. Nu mai avea putere să lupte pentru integritatea lui spirituală şi fizică, pentru că, tocmai în ceasurile de cumpănă ale vieţii sale, puterea lor îl părăsise indiferentă, transformându-l în victimă sigură!
Înainte de a-şi întâmpina moartea, se gândea intens la ceea ce fusese viaţa lui. Aşa cum o trăise, purtând în sine un secret uriaş… Despre care ştia ce este, însă de care se temea, aşa cum se cuvine. Fiindcă îi depăşea înţelegerea obişnuită, dezvăluindu-i lucruri uimitoare de undeva, dintr-un viitor ceţos, unde nişte fiinţe – omeneşti, dar extrem de diferite – puseseră la cale un Plan. Un Proiect. Acelaşi secret îi dăruia putere, atunci când avea nevoie de ea. Şi puterea, şi cunoaşterea le ţinea ascunse adânc în cel mai îndepărtat colţ al minţii sale. Însă uneori ieşeau la vedere, prin cuvintele pe care le spunea şi prin faptele pe care le făcea. Atunci le cerea înfricoşat oamenilor ce fuseseră martori să nu povestească şi altora. Dar ei nu puteau să tacă… Fusese Isus din Nazaret şi încă unul. Care îl însoţise fidel, de-a lungul anilor, nelăsându-l să-şi trăiască viaţa ca orice om, aşa cum îşi dorise nu de puţine ori. Să predice senin despre virtuţi noi, cum ar fi iubirea faţă de aproape şi faţă de Dumnezeu, toleranţa, pacea universală… Să îndemne oamenii la umanizare, într-o lume în care ei se comportau mai degrabă ca nişte fiare sălbatice. Spusese toate astea, dar şi altele, care nu-i aparţineau în totalitate. Vorbise, sigur pe sine, despre o împărăţie a oamenilor drepţi, ce urma să vină, şi pe care unii începuseră deja să o construiască. Nu în cer şi nu într-o lume spirituală aproape inaccesibilă, cum aveau să spună mai târziu mulţi dintre scribii ce îi vor scrie povestea şi îi vor răstălmăci cuvintele, ci în lumea aceasta, obişnuită. Aici, iar nu în altă parte! Însă undeva, foarte departe, în viitor!
Nu de puţine ori îşi privise darurile ca pe un blestem, dar un blestem ciudat, care îl obliga să fie bun. Iar el dăduse dovadă de bunătate într-o măsură mult prea mare… Făcuse lucruri prea neobişnuite, ca să nu atragă atenţia nedorită a unora rău intenţionaţi. Vindecase cu uşurinţă orbi, surzi, ciungi, paralitici, oameni despre care se spunea că sunt posedaţi, însă ei doar sufereau de maladii psihice obişnuite, ale căror nume bizare gândurile i le făceau cunoscute pe dată ; pe fetiţa lui Iair o întorsese din drum, când tocmai trecea pragul spre lumea de dincolo(„Fiică, ţie îţi zic, scoală-te”, îşi aminti mulţumit cuvintele de atunci) iar pe Lazăr, dorind cu inconştienţă să afle cât de mare îi este puterea ce nu era a lui, îl înviase şi îl pusese să se plimbe prin faţa mulţimii, ca la circ. Îşi spuse, regretând tardiv, că măcar minunea aceea trebuia să o evite. Faptele sale fuseseră extraordinare, miraculoase, magnifice, iar afirmaţiile de-a dreptul înfricoşătoare, ca să nu fie considerat periculos. Deoarece învăţăturile lui, extrase din cunoaşterea cu care gândurile sosite din viitor îl înzestraseră generoase, loveau fără scrupule în stâlpii aparent solizi ai dreptei credinţe. Le arătau oamenilor neajunsurile acesteia, iar asta nu era bine deloc. Ei îl credeau, impresionaţi de lucrurile nefireşti pe care unii îl văzuseră făcându-le şi povestiseră mai departe, transfiguraţi de experienţa trăită. Din această cauză, Caiafa şi ai săi căutau un moment propice pentru a-l pedepsi. Lucru care s-a înfăptuit până la urmă, sub puterea gândurilor şi prin mijlocirea lui Iuda.
Reuşi cu dificultate să-şi schimbe poziţia cu una la fel de incomodă şi oftă adânc. Nu din cauza faptului că mâna dreaptă, amorţită ca un lemn, îl săgeta cu dureri ascuţite, ci pentru că amintirea lui Iuda îi cutreiera sufletul cu o suferinţă tăioasă.
Bietul Iuda! Dacă cineva i-ar fi cerut să-şi amintească de un singur om din viaţa sa, atunci, cu siguranţă, şi-ar fi amintit de Iuda. Fiindcă destinul său tragic de o zi avea să îl condamne pentru totdeauna. Şi nu fusese vinovat! Nu el… Sosite de departe, din viitor, gândurile s-au revărsat asupra lui sub forma unei lumini palide şi incolore, aproape imposibil de observat. Ceva ca o lumină… Ceva ca o lumină căzuse asupra lui Iuda, cu două zile înainte de sărbătoarea Paştelui. O singură dată fusese de ajuns! Isus văzuse, dar tăcuse. Nu ştia ce vor ei de la Iuda. Însă avea să afle foarte curând… Gândurile cele noi gândeau în mintea omenească a acestuia că o întâlnire între învăţaţi, preoţi şi Isus îi va convinge pe cei dintâi că el este, cu adevărat, Mântuitorul pe care îl aşteptau, trimisul pe pământ al unora ale căror puteri, dezvăluite lui Iuda în toată splendoarea lor, îl făceau să se gândească cu păcat la puterea lui Dumnezeu slăvitul. Nu avea cum să se întâmple altfel… Nu se putea ca învăţaţii să nu fie convinşi de prezenţa şi vorbele lui Isus. Adus în faţa acestora şi vorbind către ei, în felul în care numai el era în stare să o facă, cu ştiinţă şi putere, îi va fi prea uşor învăţătorului să le spulbere îndoiala şi celor mai îndărătnici dintre reprezentanţii credinţei. Pentru că poartă în minte duh. Duh sfânt… Întărit de puterea gândurilor, a spus despre intenţiile sale unuia dintre servitorii lui Caiafa. Acesta l-a dus în faţa preoţilor, şi Iuda le-a povestit, plin de însufleţire, planul său. Ei l-au ascultat în tăcere, după care s-au privit unii pe alţii, cu zâmbete vagi. De mult timp încercau să-l prindă pe Isus din Nazaret, dar nu ştiau cum să pună mâna pe el. Le era frică să nu fie tulburare în popor. Şi când erau aproape siguri că nu au ce să-i facă acestui profet din Galileea, a cărui obişnuinţă era să stea mai mult printre oameni, la vedere, s-au trezit cu un tânăr din anturajul său. Idealist, entuziast, nespălat. Un naiv înflăcărat de care trebuiau să profite neapărat. I-au acceptat oferta, lăudându-l pentru înţelepciunea sa. Cum a zis că îl cheamă? Iuda? Iuda Iscarioteanul? Era bine de ştiut, un om cu vederi atât de largi nu trebuie să rămână anonim. Făcuse bine că venise la ei, aveau să-l ajute. Vor da curs invitaţiei sale de a vorbi cu Isus. Îi vor asculta argumentele cu mintea deschisă şi vor vedea mai departe. Trimisul unora cu puteri dumnezeieşti, fiul lor spiritual, care purta în sine ştiinţa minunată a acestora, greu de crezut, dar nu imposibil. Să-i ducă la Nazarinean… Noaptea, când rămâne doar cu discipolii, căci mulţimea nu trebuie să ştie de întâlnire. Ar interpreta sentenţios. Sau, şi mai bine, să-l aducă pe Isus aici. Vor veni chiar unii dintre preoţi, pentru a-l ruga să le fie oaspete. La palat, vor putea vorbi în voie, feriţi de martori neaveniţi. Deci, s-au înţeles, aşa rămâne…