…”Translaţiile” în viitor aveau loc tot mai des. De multe ori căuta să uite, să îngroape în adâncul său toate câte se arătau. Izbucnea în plâns, strângând în mâini obiecte imaginare pentru cei din jurul său, implorând divinitatea, supărându-se pe faptul că nu putea fi un om ca toţi ceilalţi…

În ziua aceea „străinul”se ivise în faţa sa mai devreme decât de obicei.  Apăruse din neant, ocupându-i întreaga panoramă, blocându-i  fereastra  prin care admira calmitatea dimineţii de septembrie, privindu-l cu ochii de jăratec şi arătându-i culoarul deschis la câţiva metri în faţă – o nouă punte spre viitor! Timpul încremenise, ca de fiecare dată când misteriosul mesager îl vizita, blocând deopotrivă : oamenii , plantele, animalele, într-un tablou tridimensional extraordinar…

Desigur, inima începuse să-i  bată nebuneşte, iar„cârligul” din stomac „se agăţase” mai avid ca niciodată. Se ridică în picioare privind câteva momente spre soţia  rămasă neclintită în mijlocul bucătăriei , cu tigaia preferată în mână , în timpul procesului de prăjire al unui ou. O picătură de apă rebelă  se scursese în uleiul încins, transformând o bună parte din luciul galben al lichidului într-un mic gheizer. Bob, peruşul familiei , părea petrificat deasupra cuştii, cu aripile întinse, cu picioruşele pregătite pentru a se agăţa de sârme, cu ochii săi negri, neobişnuiţi de strălucitori, fixând- pe de o parte trecutul, iar pe cealaltă, viitorul.

– Nu atinge nimic ! se auzi porunca „străinului” ghicind intenţia bărbatului… Intră  în „culoar” şi  atât!..  Îi poţi omorî !

– Cine eşti?

– Nu vrei să ştii!..

Mâna ciolănoasă se iţi din mâneca largă şi degetul arătător se îndreptă spre lumina palidă ce răzbătea din vortex.

– Unde trebuie să merg? murmură bărbatul.

– Ca de fiecare dată, în viitor! Numai că acum ai să vezi ziua morţii tale. Dar nu asta este important!  Mergi acolo pentru „Charis şi Eleos”.

– Ce înseamnă asta?

– „Har şi Milă”!..

Glasul vizitatorului deveni  ferm. Alvol îi simţi mâna fermă:

– Intră odată!..

… Lumina se descompunea oriunde ai fi privit. Bărbatul simţi că zboară – de data aceasta sentimentul devenind aproape palpabil , pierderea  masei metamormozându-se  într-un sentiment plăcut şi  liniştitor. Doar câteva clipe, până când se trezi la capătul drumului, oprindu-se pe un trotuar neobişnuit de înalt, sprijinindu-se într-un baston strălucitor. Ridică ochii şi văzu un panou uriaş „agăţat” în aer şi citi ,plin de uimire, anunţul  ce apărea, asemenea unei subtitrări , în partea de jos: „ Duminică, 15 Ianuarie- 2045 – 11, 33 A.M.”

– E  … imposibil! hotărî Alvol coborând capul. Geamul fumuriu din dreapta îi descoperi trupul îmbătrânit, acoperit cu un veşmânt  pe cât de incomod, pe atât de neplăcut privirilor. Vântul se înteţi  într-o clipă, dar toiagul se dovedi de mare ajutor: declanşă în jurul său un câmp de forţă. Câteva zeci de secunde, apoi  vijelia dispăru la fel precum pornise: brusc.

– Ia stai aşa! se mustră bărbatul îmbâtrânit. Eu recunosc locurile acestea!

Într-adevăr : se afla în oraşul său natal, acolo unde îşi petrecuse întreaga sa viaţă. Lângă Dunăre!

– Dacă nu mă înşel, faleza ar trebui să fie către sud!

De data aceasta Alvol începu să studieze împrejurimile. Recunoscu restaurantul de la marginea cartierului – destul de bine conservat , înconjurat de o reţea de piloni din beton deasupra căreia bizare cutii metalice aruncau în slava cerului raze pulsatorii regulate. Se opri câteva momente privind imitaţiile bărcilor ce împopoţionau acoperişul  localului, minunându-se de inscripţia tridimensională aflată sub cea veche. Literele noi , sensibil mai mari, îşi schimbau cromatica în fiecare secundă,  aruncând asupra împrejurimilor un farmec  aparte.

– „PESCARUL”, citi cu voce tare, atrăgând atenţia unui trecător grăbit. Acesta se opri, insistând cu privirea spre bastonul strălucitor:

– Bateriile-s  naşpa! Fugi la adăpost!

Figura tâmpă a bătrânului îl făcu să întindă mâna către leed-ul de la mijlocul „instrumentului” ce îşi schimbase culoarea în roşu. Drept mulţumire, Alvol ridică braţul spre razele pulsatorii ce penetrau norii plumburii :

– Ce sunt alea?..

Tânărul se strâmbă caraghios :

– Moş nebun!.. Dacă vrei să mori, n-ai decât! Eu am şters-o!..

Bătrânul se trezi singur pe trotuarul înalt. Chibzui câteva clipe, apoi porni spre restaurant, ocolind clădirea şi mai bizară care se ridicase pe locul unde – cu ani în urmă , se afla un teren de tenis.

– Doamne fereşte! se minună  văzând blocul  lipsit de parter şi fără niciun fel de fundaţie, levitând la aproape trei metri de sol. Ce-o mai fi şi ăsta?..

Îşi aminti că „străinul” îi spusese că-l trimite în viitor, în ziua morţii sale. Izbucni în râs :

– Adică oricum ar fi, tot nu scap. Azi este sfârşitul şi gata! Ei bine, pot trăi cu lucrul acesta !..

Aflat sub influenţa bunei dispoziţii, Alvol ajunse în faţa „Pescarului” fără să i se întâmple nimic. Abia apucă să intre în raza senzorilor de prezenţă, când doi chelneri se repeziră să-l tragă înauntru.

– Ce-i cu dumneata, tataie?  se răţoi cel măsliniu imediat ce uşa securizată se închisese. Umbli pe afară  cu bateriile descărcate, când ştii : ianuarie e una din lunile naşpa! Când s-o porni şmecheria nici şapte bastoane nu te salvează.

– De la ce?

– E asta-i bună! se tângui cel de-al doilea bărbat, încruntându-se. De unde vii, bre?

– … Din… trecut !

–  Hai că mă faci să râd! zise primul, ţuguindu-şi buzele. Chiar eşti simpatic! Şi bănuiesc că nu ai nici bani şi nici credite. Chiar aşa : de unde vii ?

Bătrânul cumpăni din nou. Răspunse cu o întrebare:

– Acolo, …  este Dunărea?

Măsliniul îi urmări braţul întins către sud.

– Desigur! ”Nebuna” curge tot pe acolo! Numai că acum nu mai este un fluviu : e moartea!

– Aş putea să o văd?

Cei doi se priviră aprobator.

– N-ai mai văzut-o de mult? întrebă cel deşirat .

– De 33 de ani!

– E … un pic!

– Cum  la ora asta n-avem niciun client, putem să te ajutăm! hotărî măsliniul, şeful Sălii Principale,  privind mesele goale… Pe aici!

Se apropie agale de un panou şi îi deschise capacul. Acţionă „Cheia Paco” prevăzută cu un mâner roşu şi, imediat, blindajul ce îmbrăca peretele dinspre sud  începu să se retragă prin fanta deschisă în podea.

-„E voila !”completă deşiratul. „Nebuna” în carne şi oase!..

Alvol se opri la câţiva paşi de geam  uimit, peste măsură, de ceea ce vedea în faţa ochilor. Dunărea părea un vulcan ! Apele sale, cândva molcome în acestă parte de ţară, se transformaseră în puhoaie negre. Acum, nu-i mai ajungea matca! Trecuse de făgaşul ei binecunoscut  inundând – cât vedeai cu ochii, câmpia (cândva rodnică) dinspre sud. De partea astălaltă, oraşul părea la adăpost. Malul era consolidat cu o structură puternică din beton, în timp ce faleza inferioară, pe care Alvol obişnuia să se plimbe, dispăruse cu desăvârşire.

– Ce s-a întâmplat cu digurile? întrebă naiv, întorcând-şi privirile către chelnerul măsliniu.

– S-au dus de mult! Cum Dunărea nu mai poate fi folosită, nici pentru apă, nici pentru peşte, nici pentru agrement, cui îi mai pasă…

„Călătorul” deschise gura, dar vorba i se opri în gât. Bulgări de gheaţă începură să lovească cu îndârjire geamul. Instinctiv, se retrase câţiva paşi privind spre neobişnuita „ploaie solidă”.

– Se porneşte! chiţăi deşiratul grăbindu-se să acţioneze  în sens invers „Cheia Paco”, acţionând blindajul care acoperea, atât pe dinafară, cât şi pe dinauntru, peretele din sticlă. De acum, juma’ de oră nu se mai opreşte!

Alvol se aşeză la una din mese, prinzându-şi tâmplele în mâini :

– Ce-i asta, oameni buni?.. Ce s-a întâmplat cu vremea?..

Şeful Sălii Principale îl privi gânditor. Se aşeză pe un scaun lângă el şi îl studie tăcut, câteva zeci de secunde.

– Chiar nu ştii?

– Nu ştiu nimic! se confesă „călătorul”. Vin de departe! De foarte departe! Şi nu cunosc ce s-a întâmplat în ultimile decenii . Poate mă credeţi sau nu! V-aş ruga, totuşi, să-mi spuneţi ce se întâmplă !

– Ai fost teleportat? rosti zeflemitor deşiratul, apropiindu-se de masă.

– Să spunem că …da! Am ajuns în oraşul acesta, dintr-un loc pe care îl găsesc  acum, minunat!

– Nu poţi să ne duci şi pe noi acolo? insistă cel de-al doilea chelner, aşezându-se şi el lângă Alvol.

– Din păcate nu! În schimb  pot să vă povestesc despre oraşul meu , dar trebuie să răspundeţi şi voi la întrebările mele.

– De acord! hotărî măsliniul, mulţumit că putea „să-şi umple” timpul cu ceva inedit. Inexplicabil, se simţea atras de bătrânul din faţa sa. Îi inspira o încredere în mrejele căreia se lăsă”agăţat”…

– Să auzim prima întrebare!

– Ce sunt cutiile metalice de deasupra pilonilor din beton?

– Sunt un sistem care generează un câmp de forţă în momentul când Dunărea ajunge până aici. De obicei primăvara, dar în ultimii ani s-a întâmplat chiar şi în ianuarie.

– De ce plouă cu gheaţă? contină Alvol ridicând privirea spre blindajul care căptuşea restaurantul .

– E complicat, murmură deşiratul simţindu-se îndreptăţit să răspundă el la această întrebare. De aproape două decenii clima s-a schimbat radical. Au rămas două anotimpuri – mari şi late, străbătute de manifestări extreme : vara avem şi 50 de grade la umbră , în timp ce iarna este un iad. Acum, în ianuarie, vremea se schimbă de la o oră la alta! Plouă cu gheaţă şi, foarte rar, ninge ! Dar nu mai mult de câteva minute!..

Cei doi bărbaţi luară totul drept un joc. Niciunul dintre ei nu credea cu adevărat că bătrânul era străin de toate câte se întâmplau, dar păreau hotărâţi să continue „jocul”.

– Apoi, se încălzeşte brusc ! continuă chelnerul pe acelaşi ton. Şi, dacă te afli pe afară, te „înhaţă” vreo tornadă ! Dacă treci şi de asta, vine”bucuria”: urmează un ger de „crapă pietrele”!..

– Acum, să ne spui cum se numeşte oraşul de unde vii! se băgă în discuţie măsliniul, întrerupându-şi colegul. Noi ţi-am răspuns la două întrebări !.. E rândul matale!

Alvol coborî privirea şi oftă adânc:

– Să zicem, răspunse el , că aşezarea de unde vin se numeşte la fel ca şi cea în care ne aflăm acum!

– Ce naiba –i asta? înjură deşiratul. Îţi baţi joc de noi?

– Nici nu mă gândesc ! rosti bătrânul. Este adevărul : eu vin din trecut!

– Prea bine! zise măsliniul privind ecranul ce se activase pe peretele opus, peste blindaj. Vom continua „jocul”!

– Din ce an zici că vii?

-2012!..

– Cum ai făcut saltul în timp?

– Asta este a treia întrebare! zâmbi Alvol. Voi răspunde după ce îmi veţi onora altele două!.. Regulele voastre!

– De acord!

– În câteva fraze, aş vrea să-mi povestiţi despre situaţia economică a ţării!

– Vrei cam multe! se strâmbă şeful de sală… Mai suntem vreo opt milioane în bătrâna Românie!  În general, populaţia se află adunată în interiorul arcului Carpaţilor, în zone mai „ferite”. La sud este jale: bărăganul este un mare deşert, unde vara „dai colţul”, iar iarna te halesc lupii. Industria se concentrează în fabrici subterane- singurul loc unde poţi ţine în frâu clima. Cu agricultura e mai rău: totul se cultivă în „sere antigravitaţionale” deasupra plafonilor de nori, alimentate cu energie trimisă de la sol. Chiar şi restaurantul contribuie la acest lucru: cât timp nu e nevoie de câmpul de forţă, energia este trimisă către un Complex de cultivare al cerealelor. . .

– Ce e cu clădirea fără parter şi fundaţie din vecinătate? continuă bătrânul .

– Este noul tip de bloc de locuinţe în care protecţia externă nu mai este necesară. Îşi generează singur câmpul de forţă, iar în cazul unei urgenţe extreme poate ajunge pe orbita planetei. Generatoarele antigravitaţionale aflate în interiorul său  sunt foarte eficente.

– Am înţeles, zise Alvol… Acum e rândul vostru!

– Saltul în timp, ce spui că l-ai făcut : cum l-ai realizat? insistă chelnerul măsliniu.

– Există un „străin” care mă aduce în viitor; dar este pentru prima oară când ajung atât de departe şi rămân atât de mult!

– Este o explicaţie ciudată! interveni deşiratul. Cine s-o creadă?

– E adevărul ! zise „călătorul”.

– Cum este Dunărea în 2012? întrebă şeful de sală rămas cu o uşoară mişcare a capului în plan vertical, aprobând vorbele colegului.

– Poluată, dar liniştită, răspunse bătrânul. În ea găseşti peşte, te poţi plimba peste luciul ei în voie şi chiar este posibil să bei din ea.

– E o nebunie! concluzionă deşiratul zâmbind. Vii din paradis!

– E rândul meu să pun întrebări, spuse Alvol.

– Răspunsurile matale sunt cam străvezii, râse măsliniul. Data viitoare să fie mai detaliate.

– Am să mă străduiesc!.. Mai există televiziuni ?

– Doar cu circuit închis! Din ’32 , variantele clasice s-au închis.

– Înţeleg!.. Dar telefoane celulare?

Drept răspuns şeful de sală îi întoarse ceafa, ridicându-şi părul de la baza capului :

– La naştere, fiecărui copil i se „implantează” un dispozitiv special cu ajutorul căruia se poate comunica „wireless” cu oricine din sistem. Când „subiectul” învaţă să vorbească, se integrează automat în reţea. Apropo, se lumină chelnerul. Dacă vii din trecut, atunci înseamnă că nu posezi un asemenea echipament. Întreaga populaţie  a fost dotată cu aşa ceva. Campania s-a încheiat acum şase ani. Hai să vedem!

Bătrânul părea încurcat. Îşi pipăi ceafa, insistând în locul unde trebuia să se afle dispozitivul.

– Eu n-am aşa ceva ! se scuză el ridicându-se şi întorcând spatele către cei doi… Vin din trecut !

Chelnerii săriră ca arşi! Aşa ceva nu putea să se întâmple! Niciun om care trăia pe Terra nu trebuia să-i lipsească „ C-Brain”-ul! Şeful de sală se hotărî să aprofundeze problema:

– Dacă permiţi! Aş vrea să văd mai de aproape!

Alvol, însă, nu se înşela : îi lipsea dispozitivul.

– Operaţie de extracţie nu avea cum să facă! filozofă deşiratul privindu-şi colegul în timp ce palpa cu două degete zona de la baza capului „călătorului”. „C-Brain”-ul are structură care se adaptează la A.D.N.-ul persoanei  la care este ataşat! Orice încercare de înlăturare duce la decesul gazdei !.. Şi să mergi prin oraş fără să posezi „echipament” e o nebunie : te arestează în 30 de minute! Maxim!

– Asta-i sigur! întări măsliniul. Repetă, obsesiv, aceeaşi întrebare:

– De unde vii, bătrâne?

– …  Din trecut!.. Şi asta-i tot sigur !

Pentru prima oară, cei doi bărbaţi trecură de graniţa băşcăliei.