Opriți în fața unui magazin cu vitrine luxoase, puternic luminate, nu văzură că se apropiase de ei un al doilea Ian Nicer.
– În sfârșit, bine că v-am găsit, spuse acesta. La coadă la reviste, am intrat în vorbă cu o domnișoară și nu am observat când ați plecat. Bine că am știut faptul că vizați restaurantul de peste drum, unde spune domnul Albi că se poate servi o delicioasă friptură de tapir.
– De eman.
– De eman, de tapir, tot aia e. Emanul, am înțeles, e un fel de tapir pitic. De ce ați ieșit?
– Nu mai are friptură de eman. De fapt, emanul nici nu mai există.
– Ce chestie! Dacă știam, nu mă mai grăbeam să trec strada și mă duceam direct la hotel. Discuția cu domnișoara era foarte interesantă.
– Puteai să te duci unde vrei, spuse adevăratul Ian. La scanare, Olga, femeia de la recepție, te dădea pe ușă afară. Cred că ești o dublură, o clonă, un android, ceva.
– Hopa! Tu cine mai ești?
– Adevăratul Ian Nicer.
– Eu sunt adevăratul Nicer. Tu ești vreun android, construit pe modelul meu de cine știe cine. Eu sunt omul!
– Ba eu sunt omul.
Cei doi Ian se repeziră unul la altul și se luară cu mâinile de gât, încercând să se sugrume reciproc, horcăind și aruncându-și înjurături într-un dialect ciudat.
Gardienii, ajutați de profesorul Harivian Tocs, îi despărțiră, ținându-i strâns.
Lăsat liber, unul dintre cei doi Ian se aruncă în genunchi, începu să se dea cu capul de pământ și izbucni în plâns.
– Ridică-te și lasă plânsul! spuse profesorul. Plânsul e pentru mașini.
– V-am spus eu că e android? spuse primul Ian.
– Amândoi sunt oameni, spuse Albi, comparând datele de pe ecranul scanerului de la dispozitivul de urmărire, dar amândoi sunt paranoici; unul se crede android, iar cel de-al doilea se crede om al muncii venit la odihnă.
– Ce-o mai fi și asta?! întrebă Angela.
– Cine știe? Vreun om sătul de muncă, venit să se pocăiască prin odihnă.
– Munca e sexul săracului.
– Cam așa ceva, admise gardianul.
– Ce chestie, spuse primul Ian. E îmbrăcat exact ca mine, în costum, cu combinezon pe deasupra. Nu cu uniforma termoizolatoare a astronavei și ghete ușoare în picioare.
Scoase actele dintr-un buzunar și le arătă.
Cel de-al doilea Ian scoase aceleași acte, dintr-un buzunar similar, și le întinse gardianului.- Ciudat, spuse acesta. Nu e nimic fals. Actele sunt identice. Cartea de identitate, codul de identificare, o legitimație…Asta ce mai e?
– O insignă. Atestă faptul că sunt membru F.O.T.
– Ce e aia?
– ”Forțele de Orientare Turistică”, un serviciu secret, spuse cel de-al doilea Ian.
– Ooo! Sunteți membri ai ”Forțelor de Orientare Turistică”. Ați participat la multe acțiuni ale acestor forțe?
– N-am participat la nici o acțiune. Nici nu știu ce sunt astea.
– Sunteți membri ai ”Forțelor de Orientare Turistică” și nu ați participat la acțiunile lor?! se miră și Cori.
– Problema nu e dacă știm sau nu ce e cu această organizație, spuse primul Ian. Nici faptul că nu am participat la vreo acțiune nu reprezintă o problemă. Problema e că suntem doi membrii ai acestor forțe cu aceleași date de identificare.
– Nu e nici un necaz. Într-o asociație din asta încape orice.
– Văd că știi mai bine ca noi.
– Sigur că știm, spuse gardianul. ”Forțele de Orientare Turistică” este o organizație binecunoscută, nicidecum secretă. Faptul că sunteți membri ai ei vă aduce un punctaj suplimentar.
– Și?! La ce ne poate folosi acest punctaj?
– Banii care vă folosesc să puteți aștepta clipa când sunteți chemați să faceți analizele dinaintea nunții se pot termina. Punctajul suplimentar vă poate face să rezistați cu mai mult succes.
– Pe mine sau pe acest al doilea eu al meu?! întrebă primul Ian.
– În cazul ăsta, pe amândoi.
– Putem închiria un automobil? Un automobil e binevenit; economisim energie, timp și ne pregătim pentru impactul cu legea inactivității.
– Putem cumpăra un automobil, interveni Albi. Aveți calitatea de membri F.O.T.
– Aici se închiriază mașini.
– Dacă ai bani în cont, poți să și cumperi.
– Nu are rost nici să închiriem, nici să cumpărăm, spuse Angela. Ce rost are să stăm cu orele la trecerea de pietoni? Mai bine am pleca la culcare.
– Cred că e mai bine pe stradă decât pe trotuar, spuse primul Ian.
Cel de-al doilea Ian, împreună cu profesorul Harivian Tocs, intraseră deja în agenția de închirieri, iar gardianul Cori se luase după ei. Gardianul Albi, Angela și primul Ian îi însoțiră.
Incinta puternic luminată semăna cu o imensă parcare subterană, plină cu cele mai variate și ciudate mărci și modele de automobile.
Îi întâmpină un bărbat scund, cu ochii înguști, mustăcios, îmbrăcat într-un costum impecabil și cu pălărie pe cap.
– Închideți? întrebă cel de-al doilea Ian.
– Ce să închid?! întrebă salariatul în limba locală.
– Ce spune?
– Spun că nu închid niciodată magazinul.
– Vorbești limba noastră?! se miră cel de-al doilea Ian.
– Sigur. Am mai văzut extratereștri.
– Am crezut că vreți să plecați.
– Ce v-a dus la această concluzie? întrebă salariatul.
– Faptul că stați cu palăria în cap. Am crezut că sunteți pe picior de plecare.
– V-ați înșelat. Îmi place să stau tot timpul cu palăria pe cap. Ce ați dori?
– Inițial, am vrut să închiriem un automobil, dar domnul Albi, unul dintre gardienii care ne păzesc, mi-a sugerat că ar fi bine să cumpărăm unul.
– La Raliul frumuseții de anul ăsta, au participat automobile foarte frumoase. Și foarte scumpe, spuse salariatul. Ce vă face să credeți că puteți cumpăra un automobil?
– Am punctaj suplimentar. Sunt membru F.O.T.
– Ooo! Și dânsul? întrebă arătând spre primul Ian.
– Și dânsul.
– Sunteți gemeni și membri F.O.T.?
– Nu suntem gemeni, spuse primul Ian. Eu sunt originalul. El e o clonă apărută de niciunde.- Nu ai voie să deții clone. E ilegal. Poți fi arestat.
– Nu sunt clona nimănui, spuse cel de-al doilea Ian. Sunt originalul.
– Eu sunt originalul, spuse primul Ian.
Bărbații săriră unul la altul, încercând să se strângă de gât. Gardienii și profesorul de istorie alternativă îi despărțiră din nou.
Salariatul văzu că au date de identificare identice și căută în memoria computerului.
– Da. Priviți spre dreapta! Alea sunt de vânzare.
Extratereștrii, gardienii și profesorul începură să-și dea cu părerea și terminară printr-o ceartă generalizată.
– Îmi permiteți să vă fac o sugestie?! strigă salariatul.
Cumpărătorii încetară scandalul și se întoarseră, privindu-l mirați.
– Să auzim! spuse Albi.
– Preferați ceva luxos sau ceva practic?
– Mai degrabă, ceva practic, îndrăzni Angela.
– În acest caz, nu cred că vă trebuie o marcă autohtonă. Când vrea să facă rău, conducerea noastră, fie-i numele în veci slăvit, face bine acest lucru. Atunci când te obligă să-ți cumperi automobil fabricat pe planeta asta, ar fi necesar să te opui; acesta are parametri inferiori și un preț prea mare. Unii se simt bine să se deplaseze cu o mașină scumpă. Acest monopol e introdus și cu acordul ecologiștilor; ei nu sunt preocupați de ecologie și nu au nici un cuvânt de spus. Automobilele aduse de pe alte planete au taxe de mediu prea mari. Nu minte cine spune că înțelepciunea este probată întâi pe spinarea înțelepților.- Știm aceste lucruri, spuse Cori. Dacă taxele la mărcile străine sunt mari, tot mai convenabil e un automobil autohton, luxos.
– Nu și dacă marca extraterestră e experimentală.
– Vrei să experimentezi pe noi?
– Într-un fel sau altul, totul e experimental, spuse salariatul. Preț mic, parametri superiori, taxă de mediu zero, garanție foarte lungă. Ce-ați mai vrea?
– Sună bine. Să vedem!
Îi conduse în spatele lotului de mașini aflate la vânzare. Pe o platformă excesiv luminată, văzură o oribilitate de mașină. Printre limuzinele de lux, colorate ireal, drăcovenia cenuşie părea adusă de la o expoziţie de artă modernă. Semăna cu un cazan cu aburi, având înşurubat, la un capăt, un vârf de torpilă.
– Priviţi cu atenţie această maşină! spuse mustăciosul cu ochii înguști, urmărind, curios, privirile vizitatorilor.
Sătui de splendoarea automobilistică din jur, își îndreptaseră cu toții atenția spre oribilitate. – Seamănă cu un reactor, spuse Ian.
– Aşa a conceput-o inventatorul; în design, gustul este, uneori, după ureche. Nu ştiu cum gândiţi dumneavoastră, dar eu consider că, deoarece corpul omului conţine foarte multă apă, o maşină de viitor, în slujba lui, nu poate fi concepută decât de un specialist în hidro-amelioraţii genetice, cum este acesta, care se găsește aici, în prospect.
Îndreptă vârful arătătorului spre afişul lipit pe una din portierele laterale ale cazanului; ascuns în spatele unei feţe stafidite, din poză, le zâmbea un bărbos.
– Aveţi în faţă prototipul, continuă prezentatorul, dar acesta nu e întru totul original. S-a mai încercat realizarea unei astfel de maşini. Priviţi schema de pe acest papirus! Nu trebuie să râdeţi; în trecut, oamenii aveau un limbaj mult mai metaforic decât al nostru. Priviţi tuburile courot, bibic şi tubul sarmatic! Priviţi sensul tubului bibic şi capul evaziv pentru eventuale evantaie globulare! Capul acoperă acest mic şiştoc, producător a 24 de scântei contrase, la nivelul celor 4 orificii. Totul dă în aceste circuite saxobale, la o presiune indusă. Priviţi aceste aripioare de bătut vântul!…Atât cât puteau să se exprime de plastic, ei, anticii, au numit acest obiect: “maşina de bătut vântul”. Uronitratul folosit drept combustibil ne duce cu gândul la procesul de fotosinteză şi la aplecarea omului primitiv spre natură. Revenind la exponat, citesc în ochii dumneavoastră un interes deosebit. Nu vă uitaţi că, din faţă, seamănă cu un mic vapor, iar din spate cu un triciclu compactat şi invers! Asta e fantezia creatorului, ca şi dreptul lui de a o intitula “maşina cu două feţe”. E un mijloc de transport foarte economic, ieftin şi ecologic. Numărul persoanelor transportate e, practic, nelimitat. Are sistem de propulsie cu arc şi înaintează în salturi de câte 10 metri. Poate să și zboare. Pedala comprimă arcul şi vehiculul porneşte la comanda “hai!”. În orice moment, calculatorul poate să transforme maşina în utilaj de întins şosele. Are accesorii utile pentru protejarea nervilor. Printre ele, se numără mâna metalică foarte uşoară şi taceofonul, producător de linişte. Omului îi place atunci când este linişte; atunci el poate să-şi spună părerea, dar, din păcate, în jur nu mai e nimeni, să facă gălăgie. Din această cauză, maşina este reglată să-l asculte pe om. Pornind de la principiul, potrivit căruia poliţistele nu pot rămâne virgine decât dacă ştiu să se apere, proiectantul a considerat că maşina trebuie să se apere singură pentru a rămâne intactă. A asigurat-o cu sistem de siguranţă. A asigurat-o şi cu o scară cu burghie, pentru eventualitatea în care s-ar defecta în aer, rămânând suspendată acolo, unde nu e nimeni, niciodată. Nu se ştie ce şansă are vehiculul de a se defecta, deoarece testele de tot felul au fost terminate și nu s-a întâmplat nimic rău.
– S-a vândut vreun exemplar?
– Încă nu, dar trebuie să existe un început. Acesta este tipul familial, pentru că oriunde trebuie să existe şi ceva familial. Are o cutie de scrisori detaşabilă. E foarte uşor să trimiţi sau să primeşti scrisorile făcute ghemotoc, în bile de mărimea unui ou de 200 de grame; catapultate şi rostogolite electro-magnetic, nu se udă. Sensibilitatea maşinii face ca membrii familiei să se poarte frumos unii cu alţii.
– Nu suntem o familie, spuse Angela.
– Veți fi. Am văzut pe ecranul computerului. Sunteți în așteptarea programării la analize.- E puțin probabil să mai fie vreo nuntă. Până acum, mă temeam ca Ian Nicer să nu fie android. Acum sunt doi, oameni, androizi, clone sau ce-or fi ei.
– În plus, suntem 6 persoane. Autovehiculul pare cam mic.
– Așa pare. În realitate, are o capacitate extraordinară. V-am spus, intră în acesta un număr nelimitat de persoane. Ca orice mașină cunoscută, merge pe uscat, pe apă şi în aer; depăşeşte obstacolele, trecând pe lângă ele, ca orice obiect înzestrat cu raţiune. Priviţi complexitatea acestui autobac şi stingătorul de incendii! Stingătorul e cuplat cu ceasul de protecţie, care măsoară şi valoarea despăgubirii, în caz de accident.- Spuneai că e exclus pericolul vreunui accident.
– Așa am spus, dar nu trebuie exclusă nici o posibilitate, chiar dacă probabilitatea unei catastrofe tinde spre zero.
– Ce scrie acolo? întrebă primul Ian.
-Scrie că maşina poate face, spre deosebire de limuzinele uzuale, tot felul de discriminări. Există modele pentru copii supradotați. Copiii supradotaţi nu mai trebuie să meargă la şcoli speciale pentru a fi recuperaţi; maşina viitorului îi rezolvă şi pe ei, fabricându-le ce trecut vor, şi le construieşte un viitor sigur. Există modele pentru vegetarieni, având linie de legătură cu o grădină ambulantă, iar pentru carnivori o legătură cu o crescătorie de gremchi.
– Gremchii sunt animale?
– Exact, aprobă mustăciosul.
– Unde mai încap grădinile și crescătoriile?
– Unde încap și oamenii. Spațiul e nelimitat de nimeni și de nimic. Constructorul maşinii nu a făcut greşeala Puterii, aceea de a confunda masificarea maselor cu masivizarea lor. Aşa cum planeta noastră, frumoasă şi bogată, dacă nu ar fi existat, ar fi trebuit imaginată, tot aşa, viitorul nu poate să existe fără această maşină. Dacă nu ar fi existat, tot ar fi imaginat-o cineva până la urmă. Are și o grămadă de accesorii utile: antena anti-şoc măsoară şocul, picioroangele şi tălpicile detaşabile vă fac să vă simţiţi mai detaşaţi. Muşamalizatorul muşamalizează. Acest mecanism al înţelegerii economiei de piaţă pe secţiuni s-a introdus pentru oamenii de afaceri. Ei vor înţelege aici că, pentru a se extinde o piaţă, trebuie să se facă mici demolări. Deoarece s-a constatat că informatorii serviciilor de informaţii depăşesc numeric populaţia planetei, li s-a aprobat un lot de cincizeci de astfel de mașini de mare viitor. Vor fi mai multi informatori în mașini și mai puțini printre noi. Vouă vă vând prototipul acesta.
– Ce te face să crezi că vrem să cumpărăm așa ceva? Ăsta nu e decât un cazan-torpilă, spuse Angela.- Psihologic vorbind, sunteți un grup foarte ciudat. Mașina asta vi se potrivește de minune. Pentru a nu crede că mai mult spunem ce se face, decât facem ce se spune, vă anunţ: peste doar câteva zile, acest original mijloc de transport va intra în producţie de serie. Vi-l recomand cu căldură! Va avea un succes nebun. Odată pus pe piață, bogătaşii snobi şi proaspeţii îmbogăţiţi se vor repezi să cumpere. Tot mai mulţi oameni vor avea posibilitatea să constate, cu uimire, că maşina îi transportă, fără posibilitate de întoarcere, în viitor, acolo unde durere nu e, foamete nu e, nimic rău nu e, aşa cum scrie și în prospect. Dacă îi întrebi, cu toţii spun că vor să rămână aici, să construiască reforma economică, alături de o conducere leşinată. Mint cu toţii că nu vor să ajungă acolo, departe. În realitate, îşi vor vinde casele, vechile automobile sau micile bucăţi de pământ, pe care le posedă, pentru a putea achiziţiona teribilul mijloc de transport. În acest fel, călătorind cu toţii în timp, pentru că o maşină a viitorului nu poate fi altceva decât o maşină a timpului, oamenii vor reuşi să aducă astrul, împins de un regim totalitar cu 200 de ani înapoi, în prezent, prezent pe care îl putem vedea cu toţii.
– Îți cunoști bine meseria, spuse primul Ian. M-ai convins. Ia-ți banii din cont, dă-mi să semnez documentele și arată-ne cum funcționează mașina minune!
– Cred că ar fi bine să mă întrebați și pe mine dacă sunt de acord cu tranzacția, spuse cel de-al doilea Ian.
– Nu era nevoie, spuse primul Ian. Eu sunt originalul și, în consecință, ca titular de cont, eu cumpăr.- Fals! strigă cel de-al doilea Ian. Originalul sunt eu.
– Prea bine, spuse primul Ian și îi dădu un pumn, învinețindu-i un ochi.
– Așa, care va să zică, spuse cel de-al doilea Ian și îl pocni pe primul peste gură, scoțându-i doi dinți.Ca la un semn, începură să-și care pumni unul altuia, orbiți de furie. După un timp, obosiți, plini de sânge și vânătăi, se opriră, uitându-se în jur, mirați că nu mai sărise nimeni să-i despartă.
– Puteți lua automobilul, spuse mustăciosul. Ca să fiu sigur, am operat tranzacția de două ori, pe aceeași sumă. Țineți minte indexurile: Ian 1 și Ian 2!
– Pe unde scoatem cazanul-torpilă? întrebă Angela.
– Pe acolo! Ușa agenției de închirieri și vânzări se deschide automat.
În cazan se deschise o intrare și pătrunseră cu toții, unul după altul, înăuntru. Fiecare își imagină interiorul în felul său, dar, în afară de un întuneric dens, nu se găsea nimic.
– Ce mai e și asta?! se auzi vocea Angelei. Ce e aici?
– Mustăciosul ne-a păcălit, spuse unul dintre cei doi Ian. Să ieșim! Am chef să-i dau o mamă de bătaie.
– Nu ne-a păcălit nimeni. Noi am intrat ca proștii, cu capul înainte, în capcana asta, spuse cel de-al doilea Ian.
– Asta e lumea reală, se auzi Cori. Mașina asta ne va scoate, în curând, dintr-o existență mai mult sau mai puțin virtuală.
– Totul părea destul de în regulă, spuse Angela. Lumea de afară nu e cu mult mai absurdă decăt cea de pe planeta noastră natală.
– Ce poate fi absurd pe o planetă?! se miră Albi.
– De exemplu, la noi, nu se știe nici până azi că s-au construit nave cosmice performante și am ajuns la milioane de ani lumină de casă, spuse unul dintre cei doi Ian. Informația a fost oprită la momentul în care omul a pus prima dată piciorul pe satelitul natural al Pământului.
– Pământul vostru are un singur satelit natural?!
– Sigur. Câți ai vrea să aibă?
– Noi avem cinci, spuse Cori.
– Adică aveți cinci Luni. Nu e complicat să urmăriți evoluția acestora?
– Deloc. Cu eclipsele și măsurarea trecerii timpului se ocupă astronomii.
– La noi, aselenizarea a fost studiată de toată lumea, nu doar de astronomi. A stârnit mare vâlvă în epocă, spuse Ian.
– Ce e aia ”aselenizare”?
– Coborârea pe Lună. Astrul natural al Pământului se mai numește și Selena. Cum spuneam, tema asta a aselenizării e o temă generoasă sau nu e deloc generoasă. E o temă generoasă ca abordare intrinsecă, ştiinţifică. Din punct de vedere al condiţiilor sociale, politice, culturale etc., existenţiale în fond, mie mi de pare o temă artificială. Nu ştiu ce ne poate aduce nou, nu ştiu cu ce mijloace. Aselenizarea seamănă cu o carte bună scrisă prea devreme şi, din cauza asta, uitată prea repede.
– Chestia asta cu aselenizarea v-a preocupat cam mult, înțeleg eu. Ati rămas în acel punct cu toate că, în secret, ați dezvoltat ample programe de evadare în spațiul cosmic, spuse Cori.
– Exact. Presa a avut și ea un rol. Au tocat subiectul astfel încât nici nu mai știi dacă a fost adevăr sau minciună. Până la comic. De exemplu, în loc să se rezume la informația zilei, jurnaliștii au tăbărât cu întrebările pe rudele cosmonauților. Ajungând la părinții unuia dintre astronauți, undeva, într-un sat, aproape de polul de nord al Pământului, reprezentanții presei au intrat în conflict cu sătenii, lăsându-se cu o bătaie generală. Informația zilei a devenit bătaia. Exact ca în povestirea “Bunica dă de băut” de Viktor Korotkov, unde meșterii veniți să repare un grajd, uită de ce au venit.
– Aveți multă imaginație.
– Sigur că avem, interveni cel de-al doilea Ian. În trecutul îndepărtat, un popor și-a executat președintele pentru că îl conducea dictatorial. Simpatizanții președintelui nu au vrut să creadă că dictatorul a murit. Au preferat să creadă că acesta trăieste, undeva, în alt colț de lume, și se va întoarce într-o bună zi. Așa e și cu aselenizarea asta; mulți preferă să-și imagineze că aselenizarea este o lucrătură a serviciilor secrete, în colaborare cu specialiştii în trucaje de la marile case de filme. Să nu uităm că totul a început cînd un regizor de geniu a dramatizat atât de bine o operă literară, încât a băgat groaza în lume. Intoxicarea prin dezinformare imagistică e încă la modă. Sunt destui care să creadă că pot zbura ca șoricelul din film, că pot călători mii de ani lumină printr-o “poartă stelară”. Și eu cred că am ajuns pe Lună, dar nu văd la ce ne-a folosit. “Pasul mic pentru om” nu mi se mai pare a fi un aşa de “mare pas pentru omenire”. Că sunt ruine de clădiri pe Lună sau nu, că s-au pierdut sau nu casetele originale ale primei coborâri pe astrul nopţii, că acesta este sau nu radioactiv, că lipsesc sau nu stele din imagini, că umbrele astronauţilor au sau nu lungimi şi proporţii diferite, că stâncile de pe Lună fac sau nu parte din recuzita cinematografică, că steagul înfipt în solul selenar flutură sau nu într-o presupusă atmosferă, sunt lucruri prea puțin importante. Argumentele celor care cred că aselenizarea ar fi avut loc pot umple sau nu mai multe volume. Mulţi din cei implicaţi în această aventură au dispărut sau nu. La televiziuni, telespectatorii sunt îndemnaţi să voteze, să-şi exprime opinia asupra vreunui eveniment, cum este și cazul primului zbor pe Lună, și rămâne cum ne-am înţeles, adică înţelege fiecare ce poate şi, mai ales, ce vrea. Unii spun că “nimic nu e ce pare a fi”, alţii spun că “totul e ce pare a fi”. Ideea că aselenizarea este o farsă menită să ducă la câştigarea unui război rece dintre două mentalități diferite nu mi se pare adevărată; coborârea pe Lună, dacă a existat, a avut loc mult prea devreme faţă de sfârşitul confruntării. Mi se pare mai adevărată ideea că aselenizarea a fost rezultatul luptei ştiinţifice dintre stânga şi dreapta, la nivel doar politic. Cei de stânga voiau să demonstreze ceva, cei de dreapta voiau să demonstreze orice. Scăpate de sub spectrul concurenţei, nici literatura de anticipație, nici muzica, nu mai sunt ce-au fost, contrar părerii unora, care vor cu tot dinadinsul să creadă că acestea ating încă sublimul. Cum muzica şi science fiction-ul nu mai sunt ce-au fost, nici aselenizarea nu mai e acelaşi lucru. Aniversarea acesteia e ca un concurs de maşini vechi în condiţiile apariţiei maşinilor ecologice.