– Ştii cum vine treaba asta, îi răspunse atunci Velişcu. Atunci când ai o astfel de realizare, sau numai când te gândeşti la modalitatea de punere în practică a acestor metode, trebuie să ai în vedere şi modalitatea de deservire al unui segment de populaţie cât mai larg cu putinţă. Altfel, ca orice invenţie, ori ca orice altă inovaţie, făcută doar ca rod al unor ambiţii personale mai mult decât ca utilitate publică, sau facută doar de dragul cercetării unui anumit domeniu, va sfârşi în arhivele cine mai ştie cărui institut ce îţi va acorda un brevet de inventator pe care să îl aşezi în perete, fără ca de realizările tale să poată fi puse în slujba poporului, a clasei muncitoare. Ideea ta se va acoperi de praf prin pivniţe, până la urmă, şi va fi dată uitării, pentru ca după o bună perioadă de ani fie aplicarea ei va dispărea odată cu tine, fie va fi considerată învechită şi va lua astfel drumul tomberonului.
Sandu vru să îşi expună punctul de vedere, ca un tânăr ce jinduia să primească acel brevet de care vorbea Velişcu, însă a realizat că omul din faţa sa avea dreptate în ceea ce spunea. Cum ar veni, în teorie toate puteau arăta roz, însă practica şi viaţa reală, nu crâmpeiele de vise pe care acesta le avea atunci când îl apuca mania grandorii, îi mai temperau elanul. Nu îl bănuise niciodată pe secretarul de partid că ar putea fi atât de profund, de altfel, se pare că acest om putea fi plin de astfel de surprize şi o mare greşeală ar fi să îl subestimezi, să încerci să îl judeci după aparenţa de ţăran care probează pentru prima dată un costum şi se mişcă stângaci în faţa croitorului – o, nu, asta în niciun caz! Astfel încât mica pledoarie a lui Velişcu avusese darul de a-l pune într-o stingheritoare repliere a tuturor acţiunilor ori replicilor cu care dorea să îşi domine interlocutorul, unul considerat ab initio ca fiind un om al interesului de partid, a cărui linie nu avea curajul să o încalce. Şi oricum, din multe puncte de vedere, saltul de la politica de cadre a partidului pe care Velişcu o promova cu asiduitate până la filozofia îndreptată către om, ca ramură a marxismului pe care îl studiase, probabil, în vreuna din şcolile de partid ale anilor 60, era precum pasul pe Lună pentru omenire făcut de Neil Armstrong, aşa ăncât Sandu se mulţumi să îţi regândească întregul comportament.
– Sunt surprins, îi răspunse apoi Sandu. Până la urmă nu chiar toate invenţiile au fost puse în slujba omenirii. Eu sunt adeptul acelui film despre Cavor, savantul genial al lui Wells, care inventează cavorita, substanţă ce îi deschide astfel oportunităţi şi orizonturi noi, practic un drum al cunoaşterii aşa cum ne-am dori să fie. Altfel, cum ar veni, la ce bun să inventezi, să zicem, locomotiva, dacă nu descoperi încă şi calea ferată?
– Observaţia ta este corectă, se simţi dator Velişcu să îl încurajeze. Problema însă nu rezidă din acele invenţii care dezvoltă un domeniu, să presupunem cel alimentar, ci acele invenţii patentate, dar care nu oferă soluţii concrete, şi asta în ciuda unor investiţii rezonabile. Practic, rezultatele acestora sunt departe de a fi spectaculoase pentru domeniile de importanţă primordială, şi nu pot fi în niciun fel considerate valoroase în contextul mondial actual. Iar pe termen lung, din păcate, nu va face decăt să compromită viitorul unui sistem bazat doar pe consum, aşa cum este sistemul capitalist în momentul de faţă.
– Încă nu am trăit acolo ca să pot face o comparaţie, zîmbi Sandu. Însă există posibilitatea de a creşte producţia de fiecare dată când consumul o cere, atâta vreme cât există consumatori, sau de fiecare dată când consumul creşte.
– Da, se cunoaşte faptul că mecanismul economiei de piaţă generează favorizarea celui care lucrează algoritmic şi astfel oamenii nu mai caută să-şi împlinească fiecare rostul lor, continuă grav Velişcu. De aceea, din punctul de vedere al partidului, această structură omenească numită capitalism îşi împlineşte prost menirea, se dezechilibrează şi ajunge la dezagregarea sistemului. Cred că trebuie ca toţi, muncitori, oameni de ştiinţă şi chiar ţărănimea, să ne deschidem mintea să înţelegem că ceea ce avem, ceea ce am primit în lumea aceasta este rodul muncii înaintaşilor şi trebuie să o gestionăm cu mare responsabilitate în controlul centralizat al consumului, în raţionalizarea acestuia, întrucât va trebui să o lăsăm în urma noastră atunci când va veni vremea.
După această mică pledoarie în favoarea sistemului socialist a tovarăşului Velişcu, urmă o perioadă de linişte completă care păru că durează ani buni, până când Sandu îşi dădu seama că el trebuie să ia iniţiativa. Se ridică frumos de la masă, sărută plin de curtoazie mâna doamnei Oxana, o femeie care preţuia mult de tot astfel de vizite, deoarece relaţiile sale cu lumea exterioară slăbiseră mult după moartea tatălui său, ofiţerul cu o strălucită carieră militară în cadrul Armatei Roşii, şi nu îşi dorea nicidecum ca acestea să înceteze de fel. Aşa încât, ca o gazdă primitoare ce era, lansă tânărului invitaţia de a îi mai vizita din când în când, la câte un ceai – primise în dar de la rudele sale din Rusia nişte plicuri de ceai extrem de aromate, cu o savoare ce îi amintea de întinsa stepă natală, şi îşi dorea ca să popularizeze cât mai mult produsele respective în rândurile locuitorilor ţării sale de adopţie.
4. Domnul Grigore ieşise la pensie în urmă cu puţină vreme, să tot fie vreo doi ani de atunci, pentru atingerea pragului limitei de vârstă. Nu că şi-ar fi dorit asta, dar colonelul Cărtărescu îi transmisese ca aşa era legea – bună, rea, trebuia respectată şi nu trebuia să uite că, prin ordinul venit de la Înaltul Stat major, perioada de activitate îi fusese prelungită cu încă douăsprezece luni, în semn de recunoaştere generală a meritelor indubitabile ale fostului pilot de escadrilă utilitară. “Pensia nu ţine cont de câte vieţi ai salvat dumneata, tovarăşe Grigore, îi spuse pe un ton sec acesta atunci când a intrat în audienţă. Atunci când vine vremea, vine şi cu asta basta! Dumneata, de exemplu, ştii câte sacrificii şi câte cheltuieli face statul, în acest moment, ca să şcolarizeze noile generaţii de piloţi? Normal că nu ştii fiindcă nu te interesează,noi le ştim doar pe ale noastre, că aşa suntem învăţaţi încă din vremea burgheziei… dar de-asta sunt eu aici, că să îţi spun, tovarăşe … cheltuie mult!” mai adăugă pe un ton ce se dorea autoritar, ca şi când Grigore îi pusese la îndoială spusele. “Nu mă interesează că dumneata ai făcut parte din escadrila comandată de Griober la Deveselu, si cu siguranţă că nici acesta nu s-ar preta să nu fie de acord cu hotărârile Comitetului de Partid, mai completă colonelul.
De atunci domnul Grigore intrase într-o aşa zisă melancolie, o pasă a decepţiei pe care o nutrea fie faţă de vârsta care îi oprise activitatea, fie ca urmare a hotărârii că nu mai era nevoie de el. Cu câţiva ani buni înaintea pensionării părăsise şi casa primită moştenire de la părinţii săi, căzută sub dinţii de fier ai buldozerelor, alături de celelalte imobile, unele mai impunătoare, altele mai puţin, pentru a face loc unui nou cartier de blocuri muncitoreşti, atunci când oraşul lor se extinsese cu două noi fabrici, iar câmpurile cu grâu cedaseră locul cenuşiilor plăci de beton, şi apoi, pe rând, halelor de producţie, şi se mutase într-unul din apartamentele care îi fusese pus la dispoziţie în urma repartizării – datorită obişuinţei cu înălţimile îl alesese pe cel de la ultimul etaj. Îi plăcea să glumească în această privinţă, atunci când cineva îl întreba unde stă îi răspundea cu mândrie ca “locuieşte deasupra tuturor, acolo unde se avântă doar vulturii”, făcând o analogie la filmul preferat al generaţiei sale de piloţi, în care Richard Burton şi Clint Eastwood le fermecaseră tinereţea şi făcuse, alături de aselenizarea din august a lui Neil Armstrong şi de primul an de şcoală al micuţului Sănducu, ca anul 1969 să fie unul de care să îşi amintească cu nostalgie ca fiind unul de referinţă din viaţa sa.
De referinţă avea să rămână şi ziua în care lucrătorii de la Uzina Electrică i-au bătut la uşă. Se făcuse dimineaţă, oamenii muncii începuseră deja ziua de lucru, aşa încât prin parcuri sau prin apartamente nu mai erau decât pensionari şi copii. Desi nu obisnuia sa se plimbe prin parcuri, spiritului sau de observatie nu ii putea scapa acest detaliu; motiv pentru care spunea ca, desi pensionar, nu imbatranise atat de tare incat să aibă şi nepoţi, precum cei care se plimbau prin parcul din faţa blocului în care domicilia.
Lucrătorii de la Uzina Electrică îi comunicaseră că era vorba de o verificare de rutină, fără a intra prea mult în detalii. Deşi, ca orice fost militar de carieră, încercase să stăruiască pe lângă aceştia să afle şi alte amănunte decât cele ce se comunică la prima vedere, nu reuşi să afle decât că aceştia căutau o posibilă legătură externă la reţeaua electrică a municipiului, întrucât primiseră semnale de la o sursă anonimă că în zona lor nu există perioade în care energia electrică nu este oprită, precum în restul oraşului.
– Păi asta trebuia să îmi spuneţi încă de la bun început, că să vă scutesc de o muncă inutilă, măi băieţi, le spuse pe un uşor ton de reproş Grigore senior. Că nu avea cine să se racordeze la reţeaua oraşului de pe la noi …
– Ei, lăsaţi, dom colonel, îi răspunse unul dintre cei cu salopetele albastre de părea şeful echipei venite de la Uzină şi care se recomandă ca fiind Aurică, că nici nu aveţi idee câte drăcoveni poate face românul atunci când îşi pune în minte ceva. În anii aştia, cum sunt vremurile acum, oricine poate să se gândească cum să facă şi să aibă curent în casă … ehehee, câţi dintr-ăştia am întânit noi; păi uite, pe strada Toamnei, acu fro trei ani, parcă, o familie de profesori, de pe undeva de la un liceu, nu-ş ce drac de sistem inventaseră şi cum facuseră, că ziceau că ei au nevoie de mai mult current, să citească tezele elevilor, lucrările de control, că şi aştia erau ai dracului, nu putea să le dea un cinci la toţi, că e şi ei copii …
– Păi de ce să le dea cinci la toţi? întrebă suprins domnul Grigore.
– Păi de ce să nu le dea? ce, aştia era mai ai dracu, că doar nu vroia să îi lase pe toţi repetenţi, îşi argumentă şeful Aurică poziţia. Copii e copii, nu trebuie demoralizaţi cu note mici la vreun obiect sau la vreo materie care nu îl interesa, că nu la toţi le trebuie limba română … că am uitat să vă spui, amândoi erau profesori de limba română. Aici se opri puţin, scoase in buzunarul de la spate o batistă lată, mare, pe care o desfăcu atent, apoi îşi şterse broboanele de sudoare ce îi brazdau ceafa bronzată şi tunsă recent.
– Cald aici, la dumneata… Şi cum ziceam, atunci i-am întrebat, mă, ce folos are să îi dai patru ăluia de învaţă să dea la medicină, ce îi trebuie lui limba română pentru când ajunge doctor?
– Probabil că îi trebuie să ştie să scrie o fişă de internare, un raport de gardă sau o reţetă, spuse calm domnul Grigore.
– Dar de unde! exclamă cu gesturi teatrale Aurică, şeful de echipă. Doctorul trebuie să fi învăţat să scrie la şcoala generală, că dacă nu învăţa, nu mai termina el şcoala. Păi ce îţi trebuie dumitale, ca doctor, limba română ca să vezi ce boală am eu sau ce boală are ăla care vine să îl consulţi? Prostii, domle colonel, vă spui eu.. la mine trebuie să fii un doctor bun şi să vezi ce mă doare când mă consulţi, nu să aştepţi să-ţi spui eu,.. şi pe urmă să îmi spui ce medicamente trebuie să iau ca să mă fac bine, atât şi nimic mai mult. Apoi, aplecându-se niţel peste masa la care se aşezase, după ce fusese poftit de dl.Grigore, şopti ca pe un ton confidenţial: oricum, n-ai văzut că niciun doctor nu ştie să scrie? Păi ia spune-mi matale mie, cam de câte ori ai reuşit să citeşti o reţetă pe care ţi-a dat-o doctorul când erai dumneata bolnav? ei…? şi se lăsă la loc, pe scaun, plescăind cu mulţumire de constatarea lui, pe care fusese nevoit să o scoată la iveală ca pe un argument suprem al faptului că avea dreptate.
În acele momente apăru în cameră un individ tinerel, din echipa venită din partea Uzinei Electrice, cu o trusă de scule în mână, şi care îi comunică şefului său că verificase totul şi nu găsise nimica să îi dea de bănuit.
– Totul este în regulă, băi Cristache? întrebă pe un ton impunător acesta.
– Da, nea Aurică, totul este în regulă, răspunde cel numit Cristache. Legăturile sunt făcute normal, nu este nimica ieşit în exterior, nu există altă sursă de energie electrică exterioară la care să se fi cuplat, iar alimentarea în prize se face direct de la tabloul electric ..
– Bun. Atunci ia haideţi să declupăm şi tabloul electric, să vedem de ce se plâng vecinii…
– Vecinii? interveni întrebător domnul Grigore.
– Da, îi confirmă tăios nea Aurică. S-au plâns, şi au făcut sesizări la noi la uzină, că dumneavoastră sunteţi legaţi clandestin la reţeaua de energie electrică a oraşului. Ziceau că la dumneavoastră în apartament nu se opreşte niciodată curentul electric, deşi, conform directivelor şi îndrumărilor de la partid, noi îl oprim zilnic. În apartamentele lor este beznă, în schimb la dumneavoastră sunt toate camerele luminate.
– Zilnic? se miră domnul Grigore. Dar cum se poate asta? Am crezut că doar în cartierele cu legături mai proaste, ori cu puncte de transformare ce sunt depăşite tehnic se poate întâmpla un astfel de lucru…
– Nuu, la noi la uzina electrică nu există echipamente depăşite tehnic, tovarăşe, îşi arogă un ton ceva mai oficial nea Aurică. La noi se poate, he, he, he, doar că nu se prea vrea …
Exact atunci individul cel tinerel ce răspundea la numele de Cristache intră în cameră şi îşi anunţă şeful de echipă că a oprit toate sursele de energie electrică ce intrau in bloc, nu doar pe cea de la apartamentul în care se aflau.
Cu paşi măsuraţi, şeful Aurică se îndreptă către întrerupătorul din cameră şi îl acţionă. Imediat, o puternică lumină provenită de la becurile din candelabrul pretenţios ce se cobora din tavanul sufrageriei invadă încăperea, surprinzând astfel grimasa de uimire a domnului Grigore, precum şi a celor din împrejurul său.
5. În ziua aceea de început de decembrie, natura părea că îşi luase puţin vacanţă de la calendar, precum şi de la îndatoririle sale în consonanţă cu ziua în care ne aflam – soarele era strălucitor, iar razele sale se jucau încălzind pământul îngheţat încă din timpul nopţii. Ici şi colo îşi făcuseră apariţia mici petece albe de zăpadă, ca o un fel de preambul al timpurilor ce urmau să vină, în niciun caz prea curând. Drept urmare, Sandu îşi permisese ca de această dată să se simtă mai lejer pe drumul de acasă până la uzină şi respinsese încercările mamei sale de a-l determina să renunţe la haina matlasată de blugi pe care şi-o achiziţionase de la un prieten ce mergea des prin Yugoslavia. În fond, pentru această haină făcuse ceva economii toată vara – mai puţin cheltuiala făcută când vizitase Litoralul, graţie biletului prin sindicat obţinut cu ajutorul tovarăşului Velişcu, care se opusese mai mult de formă ideii ca şi fiică-sa să îl însoţească. Până la urmă, fusese de acord, cu condiţia destul de neplăcută ca doamna Oxana să îi însoţească, iar Sandu trebuise să se mulţumească şi cu acest mic moft al lui Velişcu – pînă la urmă, doamna Oxana se dovedi a nu fi deloc o persoană rigidă, ba chiar ar putea spune că a fost una extrem de dezinhibată, bucurându-şi însemnate porţiuni din corp de soarele cald şi de briza mării, mai mult decât şi-ar fi închipuit el, acest lucru captând fără doar şi poate atenţia părţii masculine a plajei. Căci, trebuia să o recunoască, frumuseţea exotică a Svetlanei, în care se îmbina perfect blondul Nordic cu delicateţea regulată a trăsăturilor slavone, combinată cu ochii uşor dispuşi oblic, ca la calmuci, ce te duceau cu gândul la stepa întinsă, avea în mod clar o descendenţă directă din mama sa. O doamnă Oxana care părea extrem de mândră, ba uneori chiar arogantă – acea aroganţă de tipul artistocratic; dar ştia foarte bine şi ea acest aspect şi se forţa să fie cât mai bună. În firea ei sălăşuiau desigur multe idealuri frumoase şi puternice înclinaţii spre acţiuni generoase, încercând să emane cât mai mult optimism, idealism şi forţă de viaţă, asta însemnând că în sine îşi căuta un echilibru pe care nu şi-l găsea.