1. Toata lumea îl striga Sandu, pentru că asta era prescurtarea de la Alexandru. Dar nu mai fusese strigat astfel de când madam Knaut, bona aceea ursuza şi care mereu mirosea bine, a placinte de mere cu scorţişoară, favoritele sale, îl chema astfel spre a-l particulariza de ceilalţi colegi de joacă, dar şi ca să nu îl facă de râs – lucrul ăsta se întamplase înainte de a merge el la şcoala, în clasa întâi.
La şcoala a avut surpriza să constate că toţi colegii o copiaseră pe învăţătoare şi că nimeni nu îl scoate din Grigore, aşa cum îi spunea maică-sa tatălui său, iar asta îi displacea la maxim, pentru el însemna o cruntă insultă; şi nu puţine erau dăţile cand sărea cu pumnii la faţa vreunui puşti care, cu gingiile ştirbe şi plin de pistrui, îşi permitea să îl ia peste picior numindu-l astfel. Şi la fel de dese erau momentele când, exasperată de boacănele pe care el le facea, Rodica, maică-sa, îl ameninţase că va sfârşi pe undeva, prin minele de cărbune din Valea Jiului, dar asta numai în cazul fericit în care avea să fie ceva de capul său până la urmă.
Timpul însă trecuse, moravurile şi pornirile războinice i se mai domoliseră, dar numele său tot aşa rămăsese. Grigore Sandu, aşa se recomanda peste tot în perioada cât făcuse fie gimnaziul, fie liceul, ba chiar inclusiv după ce terminase facultatea. Devenise inginer, îşi găsise un rost pe la fabrica producatoare de conductoare electrice din localitate şi avea acum o responsabilitate sporită faţă de tot ceea ce însemna productivitatea muncii în industria grea şi prelucrătoare, iar de curând, drept o încununare a eforturilor sale, fusese dat un bun exemplu, de urmat de către toţi salariaţii, în cadrul şedinţei de partid pe unitate. Tovarăşul Velişcu personal îl nominalizase pentru Gazeta de perete a unităţii, şi în mai puţin de o săptămână fotografia lui Sandu Grigore, făcută în grabă la foto Şmit, lângă covrigărie, trona triumfătoare pe frontispiciul celui mai reprezentativ buletin de informare al unităţii, deasupra anunţului prin care colectivul oamenilor muncii de la Întreprinderea de Fire şi Conductoare Electrice atragea atenția asupra consumului de alcool. Fusese rapid invidiat de colegii de la muncă, îşi ziceau între ei „ete al naibii de mucos, nici nu a venit bine şi ne învaţă el pe noi .. te pomeni că mâine îl vezi director adjunct ori inginer-şef”, asta şi fiindcă în viziunea acestora, directorul general era o fiinţă insurmontabilă de pe funcţia pe care o deţinea, iar rangul de director adjunct se situa ca importanţă cam pe aceeaşi treaptă cu cea de inginer-şef.
Bineînţeles că la nominalizarea asta o contribuţie covârşitoare a avut noul tip de acumulator, o invenţie proprie a lui Sandu, care se lega la o turbină eoliană înaltă de peste 15 metri şi care era postată în curtea intreprinderii – asta fusese ideea tovarăşului Gogu de la cercetare, care vrusese cu tot dinadinsul să îşi imortalizeze în acest fel lucrarea de diplomă – şi totul la un fel de receptor, un crăcan cu trei braţe subţiri în zig-zag, care aveau un fel de cupe în capătul lor, şi pe care cu uşurinţă îl puteai confunda cu un paratrăznet. După toate aparenţele, acumulatorul acela iniţia stocarea surplusului de energie electrică, redirecţionându-l către birourile personalului TESA, dar şi către încăperile sindicatului muncitoresc, unde alimentau astfel cu energie maşinile cu jocuri de import achiziţionate de conducerea sindicatului în vederea relaxării oamenilor muncii. În schimbul unei modice fise de trei lei, dar numai după încheierea programului de lucru pe unitate, aşa după cum era afişat, prin grija tovarăşei dactilografe Căliman, pe fiecare joc în parte. Deşi, în mod ciudat, lucrul acesta părea mai degrabă destinat personalului din afara fabricii, întrucât sala respectivă era în permanenţă plină cu diverse cadre din interior, fie de la Maşini Electrice Rotative, fie de la Cablaje, aşa incât nimeni nu a avut nimic de obiectat atunci când tovarăşul Călin, care era şi şeful de sindicat, a propus ca şedinţele comitetului de iniţiativă să se desfăşoare în aceeaşi incintă cu jocurile.
Aceasta însă a fost ultima sa idee nebunească a tovarăşului Călin în calitatea de lider al sindicatului, pornită mai degrabă dintr-o încercare disperată de a-i atrage atenţia suavei domnişoare Liana, pe care directorul adjunct i-o băgase pe gât ca şi secretară a sindicatului. Cu timpul, în mintea tovarăşului Călin se dezvoltase un puternic sentiment de frustrare amestecat cu dragoste adolescentină, simţindu-se totalmente ignorat de tânăra care, după umila sa părere, îi datora locul de muncă, fiindcă nu conta cât de director adjunct ai fi fost în unitate, lucrul cert este că fără semnătura sa, adică a liderului sindical, o semnătură extrem de importantă în stabilirea unor destine ori a direcţiei de dezvoltare a unităţii, ori în stabilirea drepturilor personalului, tovarăşica Liana ar fi făcut mult şi bine anticameră, cu tot bustul ei obraznic ori cu blugii săi Lee Cooper strânşi pe picior, şi ajunşi prin nu se ştie ce concurs de împrejurări în graţioasa ei posesie. În plus, cineva îi bagase în cap că majoritatea femeilor sunt înnebunite după sexul pe un scaun directoral, facut cu un bărbat puternic (şi cine era mai puternic în uzină decât tovarăşul Călin, om în toată puterea vârstei şi cu oarecare greutate, a cărui voinţă putea da frisoane oricărui director cu capul pe umeri). Drept urmare, şeful sindical se folosise de cunoştiinţele pe care le avea cumnatu-său în zona vânzărilor către populaţie şi reuşise să facă rost de la Intreprinderea de Mobilă din localitate de un scaun din lemn masiv, tapiţat, care l-ar fi făcut invidios inclusiv pe Ştefan cel Mare, cu destinaţie precisă odihna fundului de revoluţionar al tovarăşului..
Total insensibilă la ideile şi trăirile de adolescent ale tovarăşului Călin, Liana îi raportase directorului adjunct despre măsuri novatoare ale acestuia în privinţa desfăşurării şedinţelor de sindicat, completând cu un amănunt care se dovedise semnificativ, anume o Dacie 1310 nou-nouţă, de culoare crem, cu bord de Canada, cumpărată într-un timp record pe numele socrilor liderului sindical, socri care se lipsiseră bucuroşi de posesia vehiculului în favoarea mult mai întreprinzătorului lor ginere – aşa cum se lăudase acesta într-o mică bravadă ce ar fi precedat unul din momentele lor de intimitate, când tovarăşul Călin o chema în birou ca sa îi dicteze, în timp ce îi admira decolteul generos, diverse adrese către o mulţime de sindicate de pe aceeaşi ramură industrială, adrese care nu au mai apucat să fie expediate niciodată.
Aşa încât, pe lângă faptul ca în şedinţa de partid s-a luat hotărârea puţin populară de închidere a sălii de jocuri, de sigilarea maşinilor respective, întrucât s-a considerat de către conducerea unitătţii că poate afecta procesul de producţie, dar s-a aprobat şi cererea de detaşare la o altă unitate socialistă de stat formulată de tovarăşul Călin, ocazie cu care s-a şi încheiat pagina puţin glorioasă a domniei acestuia în fruntea sindicatului muncitoresc de la Întreprinderea de Fire şi Conductoare Electrice.
2. În total antagonism cu tovarăşul Călin, Constantin Velişcu era un munte de om. Poate că nu era exagerat de înalt, dar cu spatele cât doi, numărul 46 la pantof şi o palmă cât o lopată, cei 180 de centimetri pe care îi avea în posesie puteau părea intimidant de mulţi atunci când îi vedeai părul roşcovan, nasul borcănat şi maxilarul inferior pătrat şi ieşit mai în afară, şi drept consecinţă logică, pe acolo pe unde trecea el se făcea fără niciun fel de greutate cărare. O ţigară normală între degetele lui ar apărea caraghioasă, i s-ar fi potrivit mai degrabă o ţigară de foi, însă pentru aşa ceva era nevoie de o anumită fineţe, pe care Velişcu nu o poseda, mai ales că nu ştia la ce îi poate folosi.
Personajul făcea parte din categoria inginerilor cu ştate vechi în cadrul actualei intreprinderi, puteai chiar să te gândeşti că însăşi fabrica fusese construită în jurul său, precum zidurile mănăstirii în jurul Anei lui Manole. Şi nu ai fost departe de adevăr, întrucât tovarăşul Velişcu participase activ la ridicarea acesteia, făcând parte din echipa de constructori care se ocupase efectiv de transformarea unui teren viran de la marginea oraşului într-o unitate socialistă de producţie. Cadru vechi şi de încredere, i se încredinţase conducerea celulei de partid din cadrul intreprinderii proaspăt construite, şi începea să guste cu adevărat din pocalul dulceag al puterii. Astfel, recomandările sale deveniseră literă de lege pentru forurile decizionale, pentru persoanele cu putere de decizie din instituţie, şi de bună-seamă că nimeni nu îşi dorea să intre în vizorul, cu atât mai puţin între palmele (ca nişte pale de excavator) ale şefului celulei de partid.
Dar, ca orice om, inclusiv imaculatul şi impenetrabilul tovarăş Velişcu avea slăbiciunile sale, iar una dintre ele era chiar Sandu Grigore, tânăr de care se simţea extrem de apropiat, ca un părinte ce ar fi putut să îi fie, asta dacă lucrurile mergeau aşa cum trebuiau. Îi urmărea cu mult interes încă de la început, de la angajare, cariera, un interes de-a dreptul patern, şi încântat de rezultatele sale, şi propusese recent ca fotografia acestui tânăr să apară la Panoul de Onoare.
Cu siguranţă că întreagă această bunăvoinţă, care ar putea părea ieşită din comun, putea să îşi regăsească explicaţia simplistă în faptul că în pieptul vânjos al lui Velişcu bătea o inimă de tată, nu doar pentru Sandu, ci mai ales pentru fiica sa, Varvara, cu atât mai mult cu cât cruda sa odraslă fusese trântită, pentru al patrulea an consecutiv, la examenul de admitere la Facultatea de Medicină. Grijuliul ei tată considera ca timpul trecea peste ea, şi că o eventuală întemeiere a unei familii începea să se impună tot mai acut, eventual cu un bărbat responsabil, cu şanse bune de promovare pe scară ierarhică, cu o largă recunoaştere a meritelor acestuia de către întreg colectivul muncitoresc, ce să mai! Velişcu avea o grămadă de planuri ambiţioase pentru tânărul nostru.
Singurul impediment în această ecuaţie era acela că Sandu încă nu fusese încunoştiinţat de grandoarea planurilor care îl aveau în prim-plan, şi putea avea prostul obicei de a considera că tot ceea ce i se întâmplă i se datorează exclusiv cercetărilor şi muncii sale, însă tovarăşul Velişcu nu simţise încă momentul optim. Trebuia creat eşafodajul, baza … iar toate acestea urmau să capete contur după proxima şedinţă de partid, cea de pregătire a Congresului ce urma să aibe loc în mai puţin de două luni, iar Velişcu avea o mulţime de probleme pe cap de rezolvat.
De la centru i se transmisese că trebuie să înfiereze exemplar acţiunile de intimidare americane din America Centrală, i se prezentaseră în acest scop, la biroul secţiei de partid de la intreprindere cinci tovarăşi de la centru, din care trei total necunoscuţi. Aceştia, cu un aer grav, declarară că au examinat în amănunt chestiunea protestului manifest pe care îl concepuse, dar şi macheta unei reviste de partid a unităţii socialiste pe care îşi propunea să o înfiinţeze, ca răspuns la heghmonia imperialistă în privinţa presei scrise, „Domnule, obişnuia să spună Velişcu pentru a-şi justifica ideile progresiste, americanii ăţtia au pus ghearele pe tot ce înseamnă premii mondiale în presă .. , păi cum să nu aibă ei cei mai buni ziarişti din lume, atâta vreme cât noi, în uzina noastră, nu avem o revistă ori un ziar în care să ne promovăm valorile? De exemplu, Barbu ăla de la mecanizări, scrie nişte poezii patriotice de i-ar pune in cur pe ăia de le tot dau premii pentru literatură, dar asta numai dacă ar avea de unde sa îl citeasca” şi începea să declame cu patos strofa unei poezii a unui autor binecunoscut, în care personajul principal cădea răpus de gloanţele turcilor, undeva, pe lângă Smârdan, acea poezie în care George întârzia inadmisibil de mult. Tovarăşii de la centru îi spuseseră că au examinat cu mare atenţie şi chiar în amănunt propunerea acelei reviste-manifest, şi că poziţia pe care Comitetul Central de partid o va adopta îi va fi comunicată numaidecât, evident, totul făcut în cinstea viitorului congres, şi cu transmiterea eventualelor merite către conducerea judeţului, care avuseseră această idee. Drept urmare, îl şi puseseră să semneze vreo două-trei proteste colective (împotriva cui sau pentru ce anume, nu avusese curajul să întrebe, morga oaspeţilor săi îl împinsese într-o stare de maximă precauţie), proteste pe care le-a semnat cu credinţa îndeplinirii iminente a unor aşteptări numai de el ştiute.
Şi într-adevăr, Velişcu a facut în ziua următoare pasul către Sandu şi i-a transmis invitaţia de a lua prânzul împreună, duminica, atunci când soţia sa, o rusoaică (deşi ea susţinea că este ucraineancă) plăcută şi deloc trupeşă, ba chiar suplă, arătând extrem de bine pentru vârsta ei – cu siguranţă că daca ţi-ar fi cerut să îi spui vârsta, te-ai fi păcălit, ai fi fost înclinat să îi acorzi cel mult jumătate din anii biologici, care oricum erau cu zece mai puţini decât ai capului de familie – a fost de acord să îşi etaleze calităţile culinare, pregătind nişte reţete din zona Lvovului, de unde se şi trăgea. Cum ajunseseră să se cunoască doar ei doi ştiau, şi nu au simţit niciodată nevoia să împărtăşească din dedesubturile începutului relaţiei lor nimănui. Cel mai probabil, îşi dădeau cu părerea apropiaţii, cei care îi cunoşteau, fie în vreun voiaj în interes de serviciu al tovarăşului Velişcu, fie în tinereţea sa revoluţionară, însă cu siguranţă că nimeni nu regreta prezenţa doamnei Oxana în preajma lor.
3. Uşor intrigat, Sandu nu a refuzat totuşi invitaţia şefului celulei de partid pe intreprindere şi a fost punctual la întâlnirea cu familia Velişcu. A răsuflat uşurat când i s-a făcut cunoştiinţă cu tânăra Svetlana, care nu avea mai nimic din trăsăturile tatălui său, ba chiar putea jura cu mâna pe inimă că era sora mai mică a mamei sale, dacă nu chiar o copie fidelă, iar acest amănunt, împreună cu o băutură alcoolică dulceagă şi nu prea tare, a fost îndeajuns să îi dezlege limba şi să devină mult mai sociabil decât de obicei. Vorbiseră multe acolo, la masă, preparatele au fost delicioase iar Sandu fusese de acord să îşi explice micile ingeniozităţi, invenţii, pe care le pusese în slujba fabricii, şi care aveau drept scop scăderea consumului de energie convenţională. În concepţia lui Sandu, aceasta urma să fie înlocuită, treptat, de energia neconvenţională – şi aici Sandu a adăugat că până la realizarea independenţei energetice totale, întâi colectivă, apoi individuală, nu mai este mult, iar el chiar ţi-a orientat cercetările spre dezvoltarea acestui domeniu. „De exemplu, spunea Sandu, se pot realiza cu un pic de efort microhidroturbine individuale echipate cu generator electric sincron de 10 KW, 220V, 50 Hz stabilizat, la 1500 rpm. Sunt ideale pentru asigurarea independentei energetice a unei case, susţinea el, ba chiar a unei cabane izolate”, aşa cum întâlnise la Rânca, într-una din peregrinările sale montane cu schiurile în spinare, “imposibil să nu o ştiţi, este acea cabană de lângă unitatea militară pe langă care trece drumul spre Obârşia Lotrului.” Soţii Velişcu dădeau aprobator din cap, da, desigur că băiatul trebuia sa aibă dreptate, chiar dacă ei nu ştiau foarte bine zona respectivă, nu o cutreieraseră precum el, de curând, şi oricum nu au avut prea multă treabă în munţii Parîngului, în fond povestea lor începea pe undeva, prin munţii Făgăraşului, cu puţin înainte de retragerea trupelor sovietice din România, şi a reprezentat uniunea dintre activismul de partid românesc şi o partea cea mai tânără a Armatei Roşii – doamna Oxana fiind de altfel fiica unui ofiţer cu o stralucită carieră în respectiva armată. “De asemenea, dacă ar fi să ataşez la microturbina aia un generator cu magneţi permanenţi, de 3 sau 5 kilowaţi, pot să mă leg la panourile solare, sau fotovoltaice, ori la o turbină eoliană, cum am facut la cea care am amplasat-o în curtea fabricii”, ţinu cu tot dintr-adinsul Sandu să îşi încheie expozeul de energie neconvenţională aplicată. “Interesant, îi răspunse Velişcu, dar dacă pentru cei care ar sta la casă aş înţelege că se poate aplica tot ceea ce ai spus tu, şi ar căpăta această independenţă energetică, cam ce crezi că ar putea persoanele care locuiesc la bloc să devină independeţi, la rândul lor?”. Sandu zâmbi în acel moment, îşi căută cu privirea un punct de sprijin în apropriere, însă nu îl gasi decât pe masă, în buza paharului pe care îl golise cu suficientă cumpătare tocmai pentru a face o impresie bună, să nu creadă cumva că are porniri de beţiv, deşi ar fi preferat să dea băutura peste cap dintr-o singură mişcare, apoi să stinga toată treaba asta cu o bere, băutură care însă lipsea; se concentră puţin asupra paharului, ca şi când acolo ar fi putut citi ceea ce îşi dorea să răspundă, şi mormăi uşor, ca şi când zidurile ar fi fost de carton şi nu şi-ar fi dorit ca spusele sale să ajungă la urechile vreunui inginer din industria energetică, şi spuse “ar fi posibil acest lucru, dar cel mult la nivel de scară sau de bloc” şi lăsă la final să îi scape un “mi-aş fi dorit să fi ştiut închide chestia aia”, şi ridică un pic apăsat privirea către interlocutor: “este extrem de greu, nu ştim cine s-ar încumeta la realizarea unui astfel de proiect”.