7. Trecurseră cam patru zile până când Sandu a fost scos din încăperea unde fusese dus încă din seara în care se întâmplase întreaga tărăşenie, şi adus în biroul cuiva care urma să se ocupe de el. Până atunci, nicio persoană din sediul Miliţiei oraşului nu îi acordase nici un fel de atenţie, ca şi cum odată ce ai trecut pragul instituţiei, ţi se şterge orice urmă a prezenţei şi nimeni nu va mai şti dacă exişti ori nu.
Sandu însă exista, şi de bună seamă că existenţa sa nu putea fi ignorată de nimeni, atâta vreme cât în ceea ce îl priveşte se muncise din greu la găsirea unui raport de cauzalitate între furtul de electricitate de care fusese acuzat şi activitatea sa din cadrul fabricii. Însă fără spor, echipa de anchetatori a maiorului Voicu fiind nevoită să mergă pe presupuneri, neavând practic niciun fel de punct de pornire prin care să le fie susţinut raţionamentul.
Camera în care intră Sandu era mare, luminoasă, şi cu toate astea becurile lustrei erau aprinse, cel mai probabil rămase aşa de peste noapte, însă cam friguroasă, poate şi pentru că se afla la mansarda clădirii, o clădire care, judecând după felul în care era dispusă sau cum arăta, data din perioada interbelică, cam de prin deceniul al treilea. Încăperea era mobilată cu nişte vechituri de toate felurile, adunate parcă la întâmplare – o comodă de frasin, un fel de bibliotecă pe peretele fără ferestre, câteva scaune de lemn şi două măsuţe, amândouă îndeplinind şi funcţia de birouri, cu un singur birou ocupat de către unul din căpitanii care îl însoţiseră pe Voicu la fabrică şi apoi la apartament, pe care îl reţinuse că l-ar chema Achim – iar Sandu deduse de aici că acest căpitan, care îl chemase, dorea să discute doar ei singuri, fără a fi de faţă şi colegul lui.
– Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise căpitanul Achim, cu familiaritate. Mi-am cumpărat astăzi ceai, din oraş. Nu doreşti?
Sandu nu îl refuză. Curând, un plutonier, se vedea asta după uniforma militară de un albastru închis pe care o purta, aduse ceaiul, de fapt un imens ceainic plin cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă de ceai, două căni mari de lut, cu ornamente destul de rudimentare şi o farfurie adâncă, mare, plină de zahăr cuburi.
– Îmi place ceaiul, spuse Achim. Noaptea, dimineaţa. Mă plimb pe aici, prin camera asta şi beau ceai. Pe teren, când eşti în misiune, sau în străinătate să zicem, nu, nu ai cum să bei.
– Vă culcaţi târziu?
– Întotdeauna, şi încă de mult. Mănânc destul de puţin, prefer mai mult ceaiul. Mâncarea în exces îţi diminează reflexele, iar eu am nevoie să fiu proaspăt şi în permanenţă vigilent, iar corpul trebuie să îmi răspundă pe măsură. Dar dumneta eşti în regulă, te simţi bine?
Sandu se miră un pic de faptul că acum, fără mari fasoane şi neţinând cont de nicio etichetă sau vreo regulă a vreunei anchete aşa cum îşi imagina el că se fac, căpitanul Achim era dispus să stea de vorbă, aşa încât se hotărî să profite de acest moment.
– Mă cam doare capul de azi-dimineaţă, dar m-a durut puţin şi zilele trecute, începu el. Cred că este o migrenă pe care nu am tratat-o cu atenţie. În plus s-au produs şi acele încurcături neplăcute, care ar da dureri de cap oricui.
Căpitanul Achim se încruntă, ca şi cum nu ar fi vrut să aducă vorba despre acest subiect.
– Eh, a fost o prostie; nişte fleacuri. De altfel, toate astea nu au fost decât nişte fleacuri deoarece Voicu visează mereu anchete şi cazuri ca atunci când era el tânăr, ca în urma cu treizeci şi ceva de ani. De-asta nici nu este acum aici, a fost trimis la Timişoara, se pare că sunt ceva probleme legate de un popă de pe acolo. Nu i-am spus că sunt fleacuri direct, însă i-am explicat că totul este, sau pare să fie o prostie, şi că sensul pe care noi vrem să îl dăm acestui dosar este unul denaturat, atâta vreme cât nu avem niciun fel de prejudiciu, nu avem nicio parte vătămată, practic nu ştim de unde se alimentează apartamentul părinţilor tăi cu electricitate, dar cu siguranţă că nu din reţelele Uzinii Electrice. Bine, prima dată l-am crezut pe administratorul Asociaţiei de Locatari care ne-a sesizat că există o legătură clandestină făcută în apartamentului părinţilor şi că din cauza asta voi aveţi electricitate, iar apartamentele şi blocurile din jurul vostru nu au …
– Şi acum mă credeţi pe mine? rîse Sandu.
– Păi, tu cunoşti acuma cam toate cele ce s-au întâmplat, cum a decurs acţiunea. Ştii foarte bine că am făcut perchiziţii şi nu am găsit nimic. Administratorul ăla al dumitale ori este prea prost, ori este pensionat, ori este primejdios, ori invidios.
– Aţi înşirat atâtea calificative încât este imposibil să nu i se potrivească unul.
– Dacă nu chiar toate la un loc. Dar totuşi, de ce să se fi grăbit, şi mai ales, de ce a minţit că aveţi o legătură clandestină prin care sustrageţi electricitatea?
– Într-un anume fel, poate că el a vrut să spună adevărul, însă unul pe care nu îl cunoştea îndeajuns. Mă gândesc acuma că nu îşi putea explica altfel ceea ce vedea, aşa cum nici eu nu pot oferi o explicaţie ştiinţifică asupra acestui flux continuu de electricitate, care alimentează apartamentul fără a fi nevoie de o altă sursă.
– Nu poţi?
– Nu, mă depăşeşte. Nu ţine de mine, nu ţine cu nimic de cercetările pe care le-am efectuat până acum, practic la o astfel de performanţă visăm cu toţii să ajungem, şi aici mă refer la toţi cei care lucrăm în domeniul obţinerii de energie alternativă, însă .. ar fi vorba despre societatea perfectă, locul unde se poate obţine totul din resurse regenerabile, practic este vorba de transpunerea în practică a ideii ca în natură nimic nu se pierde, ci totul se transformă, iar în acest caz se transformă în electricitate.
Căpitanul Achim se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe îngândurat prin cameră.
– Eu aveam cu totul altă idee despre societatea perfectă, întrucâtva cum se regăseşte descrisă ea în republica utopică a lui Diamant, din secolul trecut.. dar aceasta se referă strict la relaţiile socio-umane, nu la ceea ce îmi prezinţi tu acum. Apoi, unu la mână, discuţia despre resursele astea energetice mă depăşeşc, recunosc asta, iar a doua, colegul meu Pandele ar fi putut să îţi fie un interlocutor mai limbut decât mine în ceea ce priveşte povestea falangsterului de la Scăeni, omul chiar a fost pasionat şi şi-a făcut propriile documentaţii despre Theodor Diamant.
– Înţeleg.
– Dar totuşi, ca să nu lungim foarte mult discuţia, care a fost interesantă… Tovarăşe inginer, o să te rog să îmi semnezi nişte documente… nu te îngrijora prea tare, zâmbi Achim, vei fi pus în libertate, trebuie doar semnate documentele care prevăd o listă cu efectele personale pe care ţi le-am înmânat la părăsirea clădirii noastre.
– Voi fi pus în libertate?
– Da, chiar astăzi. De altfel, trebuie să recunosc că tovarăşul Velişcu, secretarul de partid pe unitatea unde lucrezi dumneata, are nişte cunoştiinţe al căror nume nici măcar nu îl putem bănui. Cert este că a reuşit să expună problema ta cui trebuie, şi am avut parte de vizita unei persoane pe care în niciun caz nu o aşteptam, şi care i-a dat de înţeles maiorului Voicu că detaşarea sa la Timişoara este cea mai bună variantă. „Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, tov maior, să se sinucidă?” l-a întrebat, iar tovarăşul Voicu a înlemnit auzind asta.”Îţi spun eu, a continuat persoana în cauză, pe fondul schimbării tot mai pronunţate la faţă a interlocutorului său. Există două categorii: sunt unii care se sinucid fie din pricina unei mari depresii, fie dintr-un imbold de furie, fie că sunt nebuni, fie că cine să-i mai înţeleagă de ce anume. OK? Ceilalţi însă, o fac raţional, sunt aceia care meditează mult şi îndelungat asupra gestului. Ar face-o, dar îi paralizează frica, asta chiar dacă, să ziceam, ar avea deasupra lor un pietroi de o mărime imensă care stă să le cadă în cap. Este vorba de frica de durere, o frică grozavă că o să-i doară. Viaţa întreagă nu-i decât suferinţă, viaţa este spaimă şi din cauza asta omul este nefericit. Ăsta nu este omul adevărat, omul socialist, tovarăşe maior. El trebuie să lase locul omului nou, fericit şi mândru, omul căruia îi va fi absolut indiferent dacă va trăi sau nu, fiindcă asta este esenţa omului nou. Din cauza asta aş dori ca dumneavoastră, tovarăşe maior, să meditaţi ceva mai mult în detaşarea asta asupra conceptului omului nou din societatea socialistă”.