– Marele Tway există. Aici.

– Peste tot.

– Trebuia să distrug Ular Sawa. L-am văzut. Era frumos.

– Ce s-a întâmplat? Cum de ai ales să sacrifici atâtea vieţi şi în favoarea cui?

Deodata, vocea imaginară a Marelui Tway nu mai tuna. Din potrivă, părea împăciuitoare şi oarecum întristată, diametral opusă fată de cea de dinainte.

– Nu am să te ucid. Nici eu, nici celălalt, deşi el a încearcat să te înfricoşeze tot acest timp şi ai trăit ca într-un coşmar. Acum sunt eu aici. Noi nu facem asta. Îmi pare rău pentru violenţa jumătăţii mele. Tot ce vreau este să ştiu ce te-a făcut să te răzgândeşti.

– Era simplu pentru toţi, nu? Nu aţi crezut niciodată că m-aş gândi să fac altceva. Nu era asta tot ce îmi dorisem? Un scop pentru bine? O ştiaţi, iar planul avea să funcţioneze. Numai că …

Se pierdu. Cum se putea simţi atât de fericit şi atât de pierdut în acelaşi timp? Poate că tocmai de aceea, brusc, totul părea corect.

– Îmi pare rău. S-ar putea spune că sunt un criminal. Puteţi construi oricând o a doua armă şi trimite pe altcineva. Ştiu că între timp tu nu vei mai supravieţui, probabil. Dar nu de asta sunteţi atât de furioşi, nu? Doar aveţi constiinţă de stup. Toată cunoasterea ta este şi în copiii tăi şi eşti nemuritor. Aş vrea să îţi spun motivul pentru care am facut tot ce am facut. În ultimul timp, totuşi, memoria mă înşeală. Nu văd lucrurile cum ar trebui. Sau poate că tocmai asta este problema, le văd exact cum sunt, fără detalii nesemnificative si fără o ordine prescrisă. Le văd cum le vedeti şi voi, şi deşi îmi este aproape imposibil să îmi amintesc ce vreau, înţeleg ceea ce altfel nu ar fi avut niciun sens pentru mine. Ştiu că eşti în mintea mea. Ştiu că vezi ce văd şi eu.

Herakleitos plutea în hiperspaţiu. Un băiat de vreo 20 de ani, probabil membru al echipajului de întreţinere, se clătina de-a lungul coridoarelor, cu o expresie vizibil tulbure pe chip. Skaat îl privi cu atenţie. Îi amintea de un personaj dintr-o pictură pe care o vazuse cu câţiva ani în urmă într-un muzeu. Deodată, tânărul făcu un gest pe care el nu îl inţelese: îşi duse degetul arătător al mâinii stângi la frunte, dupa care îşi aşeză palma peste el; rămase aşa, cu ochii închişi, câteva secunde, ca şi cum ar fi trăit un conflict intens în propria sa lume interioară. Nu fu prea relaxat la vederea lui Skaat, care părea la rândul său nedumerit.

– Era Semnul Pământului, se văzu nevoit să explice.

– Semnul Pământului?

– Da. Ştiţi…e păcat să mergi în hiperspaţiu, numai că nu am avut ce face. Îmi e frică atunci când stau într-o navă şi mi-am făcut Semnul Pământului.

– De ce îţi e frică? De ce e păcat să călătoreşti în hiperspaţiu?

– Aşa zic ai noştri. Toţi ştiu asta. E păcat să mergi în spaţiu, mai ales în hiperspaţiu, e păcat să faci maşinării şi să tai copaci şi să îţi înlocuieşti organele cu unele false şi mai ales e păcat să mergi în zona Gayal după ce mori.

   Încă o religie răsărită în al unsprezecelea ceas. Tânărul părea tot mai încrezător.

– Nu ştiu foarte multe, dar asta o ştiu sigur. Dacă nu erau toate maşinăriile diavoleşti nu se mai întâmpla nimic din toate relele acestea. Şi ştiu unde mergem. Mergem să oprim monstrul care a ieşit din zona Gayal. Noi ştiam de mult de el, ştiam că va veni această luptă de o sută de ani.

– Cum? Cum de ştiaţi?

– Se spune că unui învăţat i-a spus toate astea şi încă altele un copac, care acum e sacru pe planeta mea.

Skaat înghiţi în sec. Marele Tway îşi slăbise influenţa.

– M-am speriat. Totul era prea sigur. Eram sigur de un lucru, dar nu îmi dădeam seama de ce. Şi atunci am înţeles, sau cel puţin am crezut că am inţeles. Singurul lucru de care cineva poate fi sigur e moartea. Şi acum trăim într-o lume foarte sigură, datorită vouă. Înţeleg că ne protejaţi si că ne aduceţi pe calea cea bună, dar oamenii aceştia trăiesc cu frică de progres, cu frică de propria lor putere de creaţie, iar lucrurile nu se vor limita la asta. Am văzut. Se întâmplă peste tot, pentru toată lumea.

– Credeai că distrugând milioanele acestea de vieţi aveai să salvezi omenirea de un pericol mai mare?

– Nu. Credeam… cred că am distrus tot planul vostru din frică şi dintr-o ură inexplicabilă pe care am simţit-o, deodată faţă de voi, de care mă simt chiar şi acum vinovat; şi am făcut-o pentru un rău mai mare, nu pentru un bine, pentru că atunci când am ieşit din hiperspaţiu şi l-am văzut pentru prima dată pe Ular Sawa, am simţit o combinaţie nu tocmai potrivită de groază si mulţumire, ca atunci când eram mic şi nu ştiam că o să pot vorbi eu însumi odată cu arborii Tway, aşa că vorbeam cu nişte apariţii imaginare de pe cerul nopţii. Mi-am amintit şi de fotografiile pe care mi le arătaseţi înainte să plec. Atunci mi s-au părut îngrozitoare şi nu îmi doream altceva decât să pun capăt răului. Când eram, totuşi, deasupra Novei Ares, mi-am amintit de un detaliu care îmi scăpase prima dată. În privirile oamenilor se văzuse frica, şi frica îmi lipsise, nici eu nu ştiu de când. Ar trebui să ştii cel mai bine; esti împărţit tu însuţi în două jumătăţi, fiecare legată de un altfel de pământ. Aşa şi frica, când va creşte, va răsări în altceva, şi ştiu că acel lucru va fi speranţa.

– Nu cred că …

– Aveam controlul armei. Nu am folosit-o, am deconectat-o, nava s-a dus jos. Odată ajuns jos eram sub influenţa ta. Ai reuşit să mă duci până în resturile navei. Ce s-a întâmplat la jumătatea drumului, de m-ai pierdut?

– Aveam deja prea mulţi inamici cu care luptam.

– Desigur, uneori trebuie să faci o pauză, am uitat. Nu ai putut rezista suficient si ai pierdut. Când ai renunţat la control, parcă m-aş fi trezit într-un groaznic coşmar, fără să ştiu ce caut acolo. Şi acum iată-ne aici. Presupun că nu ne mai rămâne nimic de făcut decât să aşteptăm cine ştie ce ne va pregăti Ular Sawa.

– Asta e tot? Tot ce ai făcut a fost din cauza câtorva senzaţii?

– Da, cred că da. Nu e nimic eroic în asta şi îmi pare rău. Până când ne va distruge monstrul o să continui să mă simt îngrozitor, pentru că tocmai mi-am demonstrat că lumea cea buna pe care o doream nu ar fi avut niciodata cum să existe.

– Ai fost inşelat. Trebuia să ştim dinainte. Indiferent de cine erai, de cum erai, nu aveai cum sa rămâi tu odată ce vedeai şarpele. Există spirite în Univers, în spaţiu, în pământ, în stele. Ştii că cele mai multe spirite sunt malefice.

– Stelele? Da, ele trebuie să fi fost.

Privi cerul. Nicio stea nu sclipea în întunericul nopţii. Un arc luminos domina însă cerul, de la un capăt la celălalt al orizontului. Era frumos.

– Dar daca vine un val peste tine?

   – Ei bine, se mai întâmplă şi asta în viaţă. Natura nu este întotdeauna bună cu noi şi nici nu ar trebui să fie. Atunci când se întoarce împotriva noastră, atunci trebuie să luptăm. Ţi se va intâmpla şi ţie şi îţi va fi frică şi vei începe să te zbaţi. Dar ca să te redresezi, trebuie să îţi regăseşti seninătatea, să respiri groaza şi durerea ca şi cum ar fi o parte din tine. Şi, orice s-ar întâmpla, să îţi aminteşti că sfârşitul tău nu e sfârşitul lumii, ci îi va fi chiar indiferent universului, că planetele vor continua să se învârtă în jurul stelelor, că după vară va urma toamna, apoi iarna, apoi primăvara, şi într-un final vom ajunge de unde am pornit, chiar de-ar fi să se termine timpul. Ştii de ce?

   – De ce?

   – Nu ştiu. Ţine minte asta.