Fragmentele începeau să fuzioneze, încet. Frânturi ciobite de amintiri se lipeau stângaci una de alta, cu un singur lucru care le ţinea la locul lor, deasupra hăului imens ce se deschidea în fată – groaza.

Crucişătorul pe care un comandant de-al său îl numise Herakleitos, fără vreun motiv anume, plutea uşor în hiperspaţiu. Ceva lipsea şi nu îşi dădea seama ce. Contempla imensa maşinărie care fusese ataşată navei. Ştia ce îl aşteaptă. Credea că ştie tot. Desigur, nu avea cum să ştie. Totul era însă prea calm; lipsa de emoţie, lipsa de frică, lipsa de ataşament faţă de viaţă. Cât pluteau, aveau să fie în sigurantă.

Vom merge întotdeauna pe calea cea bună dacă lăsăm natura să ne duca încotro trebuie. Pluteşte în viată, conştient, încă senin, pentru că drumul adevărat nu vei avea niciodată cum să îl vezi cu proprii tăi ochi; nu a fost făcut pentru ei.

   – Nu înţeleg.

Fratele său zâmbi înţelegător. Atunci, Skaat nu avea decât şase ani.

Aminteşte-ţi cum ai învăţat să înoţi. Fără frică. Fără să te zbaţi. Numai aşa ai redescoperit că este în natura ta să stai deasupra apei. Atâta timp cât pluteşti, eşti în sigurantă.

   -Şi dacă vine un val peste mine?

Ular Sawa nu arăta cum se aştepta. În imaginile surprinse de la distantă părea un colos mult prea mare pentru a fi cuprins de înţelegerea minţii umane. În realitate, însă, înfăţişarea îi era aproape organică, familiară. Deşi nu putea sa vadă decât o foarte mică parte din ce reprezenta cu adevărat, Skaat ar fi putut jura că stă în faţa unui cap de dragon, ale cărui dimensiuni fuseseră augmentate la limita inimaginabilului, iar materia transformată în masă translucidă şi violentă. Se înfioră, şi era sigur că ceilalţi se înfiorară şi ei.

Lumina orbitoare invadă vidul. Apăruse, probabil, o defecţiune la sistemul de climatizare. Aerul devenise deodată umed, de parcă locul ar fi fost o pădure tropicală, nu o navă de ultimă generatie.

Dacă tot ce e în natură e bun, atunci şi şerpii sunt buni?

Herakleitos aproape că fusese făcută bucăţi. Nu îi mai rămânea nimic de făcut, decât să aterizeze pe Nova Ares si să încerce să supravieţuiască procesului. Intrară în atmosferă.

Încet. Fără frică. Fără să se zbată.

Nava abia dacă se mai ţinea laolaltă, de parcă ea însăşi s-ar fi agitat odată cu fiinţele din burta sa; toate semnalele luminoase care puteau sclipi sclipeau, toate sunetele pe care le putea face se auzeau într-un cor lipsit de sens, care se îndepărtase mult prea mult de menirea sa, de a aduce ordine. Şi, în mijlocul acelui haos, se ivi un moment de serenitate, cel pe care el îl căutase îndelung. Auzi ce trebuia auzit.

Cum s-a ajuns până aici? Cum de am pierdut?

– Ştiu o poveste despre un şarpe. Vrei să o auzi?

   – Sigur.

   – Este o poveste de pe Vamana. Îţi aminteşti unde se află Vamana?

   – În estul Federaţiei.

   – Foarte bine. Acum, povestea zice că exista odată un copac mare, ale cărui rădăcini crescuseră atât de mult în adâncime, încât ieşiseră pe cealaltă parte a lumii, iar acolo răsăriă într-un nou copac, perechea sa. Acesta nu avu, însă, prea mult noroc, şi se trezi crescut într-o lume a iernii veşnice şi a dezolării, o lume condusă de un şarpe care îşi devorase întregul regat şi nu mai rămăsese cu nimic ce se mănânce. Şi, cum probabil că te şi aşteptai să se întâmple, s-a apucat să roadă din copacul proaspăt răsărit. Când cealaltă jumătate a simţit ce se întâmpla, a decis să invoce spiritele spaţiului şi să le ceară ajutorul. Dar spiritele spaţiului nu puteau să intervină jos, pe lume, şi în acelaăi timp li se făcuse milă de copac si de cele doua jumătăţi ale sale, aşa că tot ce au putut face a fost să le dea puterea de a răpi, pentru câteva clipe, spiritul unei fiinţe şi de a-l face să le asculte întocmai voia. Unde copacul nu a putut lupta prin forţă şi mişcare, mintea avea să îi fie salvarea.

   – Copacul acela era Marele Tway?

   – Ai intuit bine, Skaat. Ai mai auzit cumva povestea asta?

   – Nu, dar mi-am amintit că lumea zice că Marele Tway este cel mai puternic arbore, că oricine face ce vrea el.

   – Ai dreptate, aşa este.

   – Crezi că Marele Tway mai există?

   – Nu ştiu. Nici măcar nu ştiu dacă a existat vreodată. Mulţi oameni de ştiinţă, istorici, arheologi, au încercat să afle şi au venit cu multe teorii legate de originea arborilor Tway, însă nimeni nu e sigur că aceasta ar fi mai mult decât o poveste.

   – Ce s-a întâmplat după aceea?

   – După aceea…

   Fratele păru că face un efort ca sa îşi amintească unde rămăsese.

   – După aceea, cu puterile pe care le căpătase, Marele Tway l-a vrăjit pe şarpe să creadă că propria sa coadă era de fapt rădăcina copacului pe care îl devora, astfel încât să fie lăsat în pace. Dar vraja nu putea să ţină la nesfârşit, pentru că arborele obosea menţinându-şi iluzia, aşa că, din când în când, şarpele se trezea la realitate şi continua să mestece din el, până când acesta îşi recăpăta puterile şi totul începea din nou. Iar de atunci, temându-se că în această luptă eternă şarpele avea să câştige, arborele a decis să îşi trimită seminţele în lume în fiecare primăvară, iar din ele să răsară arborii Tway, care poartă o parte din cunoaşterea şi puterea lui.

   – Şi şarpele? El nu se teme?

   – Şarpele? Nu, nu cred. Marele Tway îşi are cele două jumătăţi  aflate la capete opuse ale lumii, conectate de rădăcini într-un întreg, dar totuşi destinate să nu se întâlnească niciodată, ca două feţe ale aceleiasi monede, locuind lumi absolut străine una de cealaltă.Ca să trăiască pentru totdeauna,  trebuie să aibă urmaşi. Şarpele are nemurirea în el însuşi. Are cap şi coadă, dar nu şi început sau sfârşit. Ştie asta, aşa că nu are de ce să se teamă.

Mecanismul cu care ar fi trebuit să distrugă creatura se afla încă în crucişător. Crucişătorul se afla în flăcări. El se afla undeva, afară, pe un câmp sterp. Era întuneric. O luă la goană. Nu avea cum să piardă. Miza era prea mare. Plecase cu asta pe conştiinţă, dar acum nu era timp pentru astfel de gânduri. Exista o singură ţintă la care să tindă, cel puţin o ţintă odată. Pătrunse în ruinele navei. Metal scrâşnind, flăcări pâlpâind. La distanţă, nimic altceva decât moarte. Era prea târziu. Schimbă ţinta. Trebuia să iasă.

Nu mai auzi nimic. Aceaşi senzaţie de pace îl inundă din nou. Aproape că uită că fuge şi că în jurul lui totul se prăbuşeşte. Nu mai simţea altceva decât paşii pe care îi făcea, şi cum cu fiecare dintre aceştia atingea o altş texturş, de cele mai multe ori moale, alteori mai solida, iar timpul părea că accelerează lin. Asta până nu mai făcu niciun pas. Încercă să mişte picioarele, însă acestea nu mai atingeau nimic. Încercă să privească în jos, dar capul îi era ţintuit într-o direcţie. Se oprise.

Şi apoi? Apoi am uitat cum să respir. Şi am pierdut. Îmi pare rău.

Nu fu nevoie decât de un cuvânt în acel haos de memorii şi adevărul îi era aşternut în fată. Acum putea, în sfârşit, să deschidă ochii.

Încă era suspendat. Acel ceva ce nu îl lăsa să respire şi care dupa toate aparenţele era viu, mai stătea încă încolăcit în jurul gâtului său. Iar de văzut, nu vedea decât spaţiul negru, câteva lumini a căror provenienţă nu o putea intui, şi propriile sale mâini.

– Îmi pare rău. Presupun că pentru problema aceasta nu a existat niciodată vreo solutie. Am încercat.

– Nu ai încercat.

Vocea venise de undeva, din apropiere, iar de data aceasta era sigur că nu fusese o iluzie.

– Ai distrus tot, o ştii. Erai predestinat să câştigi. Tot spaţiul aranjase soarta în favoarea ta. Iar acum, priveşte ce ai făcut. Totul e pierdut şi pierdut o să rămână.

Strânsoarea crescu în intensitate. Era îngrozitor să se stingă încet şi să ştie că nu poate mişca un deget, să îşi simtă sângele fierbând în vine şi pielea destrămându-se, să fie nevoit să asiste la spectacolul propriei morţi, cunoscând deja sfârşitul, care nu avea să dezvaluie decât că totul fusese în zadar – întreaga sa viaţă, întreaga luptă.

Asta e; comedia tragică a lui Skaat, soldatul spaţial care luptă pentru copacii vorbitori, dar care nu a fost în stare să îşi facă treaba nici măcar când toate şansele erau de partea sa, acum în cea mai bună calitate. Şi, pentru fidelii noştri devoratori de vieţi, o previzualizare exclusivă a sfârşitului: “Sub strânsoarea lui Ular Sawa, care arată evident ca un mare şarpe spaţial, deşi nimănui nu pare sa îi pese de acest detaliu.“

De ce era furios Sawa, din moment ce câştigase, din moment ce reuşise să îi prăbuşească nava şi, odată cu ea, singurul lucru care l-ar fi putut opri? Ca şarpele din poveste, avea să devoreze tot ce era viu în calea sa. Avea să îsi potolească foamea.

Dacă tot ce e în natură e bun, atunci şi şerpii sunt buni?

   – Mai ales şerpii.

   – Dar credeam că şerpii sunt răi.

   – Într-adevăr, sunt răi, dar sunt şi buni în acelaşi timp, cum sunt toate fiinţele din Universul acesta. Acum s-ar putea să nu inţelegi, însă sunt convins că într-o zi o vei face. Vei vedea că, deşi natura lor e mai degrabă răul decât binele, existenţa şerpilor aduce graţie şi echilibru lumii, lucruri de care avem mai mare nevoie decât de bine.

Ular Sawa câştigase. De ce ar fi fost furios? Evident.

– Felicitări, Skaat. Ţi-ai amintit?

Deodată, nu mai era suspendat în vid. Lovi ceva tare şi simţi cum oasele aveau să i se frângă la următoarea mişcare.

– Aş putea sa iţi păcălesc inima să se oprească în momentul acesta. Aş putea să îmi pun o dorinţă şi s-ar îndeplini imediat. Dar trebuie să mai stai aici, deocamdată.

Reuşi să ridice o mână şi încercă să îndepărteze corpul care îl sufoca. Nu dadu de altceva decât de propria piele. Ce păcăleală…

– Numai că nu tu eşti cel păcălit aici. Abia dacă moartea ta va putea să compenseze măsura în care ne-ai înşelat pe noi şi ai înşelat soarta. Arma era în mâinile tale. Te aflai la o distanţă potrivită, iar ţinta era în vizor. Nu mai trebuia decât să tragi. Ai fi fost eroul Federaţiei. Timp de ani întregi ai fost analizat, studiat din toate punctele de vedere, ca o operă de artă care ar fi meritat toată atenţia. Erai perfect. Toate scenariile erau în favoarea ta. Ai decis, însă, să dezactivezi arma. Ştiai că Herakleitos se va duce odată cu ea. Chiar şi când ai ajuns pe sol şi erai sub influenta mea, când te-am făcut să te duci după ce ar mai fi rămas din ea, ultima sperantă pe care o mai aveam, ai decis să abandonezi la jumtatea drumului. De ce?

– Poftim?

Putea să vorbească din nou. Putea să respire. Nu era un motiv să se linistească, numai că de această dată adevărul nu sclipi ca o revelaţie, ci veni în pace, ca o invitaţie, nici el nu ştia încă pentru ce. Câte adevăruri trăise până atunci? O clipă scurtă si sinistră trecu şi se simţi din nou copil, orb în faţa mişcării şi totuşi atât de împăcat cu starea incertă de existenţă a lucrurilor, ca şi cum ar fi crezut că Universul nu are nevoie de roţi ca să funcţioneze.