– Şi atunci, ce s-a intamplat cu civilizaţia? întrebă Albert. Pe Lună nu sunt oceane sau atmosferă. Nu are cum să provină de aici. Vine de pe Pământ?
– Nu, dacă o civilizaţie atât de avansată, capabilă de zboruri intrerplanetare, ar fi existat, atunci am fi găsit artefacte. Am fi găsit ruinele unor oraşe avansate, cu sute de aeronave abandonate. Şi nu e aşa. Nu putem decât să presupunem că Charlie vine de pe altă planetă şi e un extraterestru, concluzionă Björn Sørensen. De data asta păru serios.
– Ei drace! sări dr. Noor ca ars din scaun.
– Spun şi eu aşa… Imaginează-ţi că acolo atmosfera nu e prea sănătoasă şi n-ai nici câmpii verzi pe care să-ţi paşti vitele, prietene.
– Nu se poate, Sørensen. E un pământean. Dacă viaţa ar fi apărut pe altă planetă, ar fi putut evolua în miliarde de feluri de-a lungul miliardelor de ani. Organsimele au potenţial infinit de variaţie genetică. Ca un organism la o aruncatură de băţ de imaginea noastră să apară… probabilitatea e zero!
– Într-adevar, consimţi el, dar n-am găsit dovezi pe Pământ…
– Dovada e chiar acolo! răbufni Adams, poate să zică cine ce vrea: acela e un om de pe Pământ. Sunt pe jumătate orb, nu prost. Chiar tu ai zis că e identic cu un om modern, adăugă el.
– Să luăm o probă de ADN atunci. Comparând-o cu una umană vom ştii sigur. Analiza macroscopului e gata?
– Mai durează până deconectăm aparatul şi pregătim laboratorul. Nu mai bine o lăsăm pe mâine dimineaţă? sugeră Boyd.
– Într-adevăr, e târziu. Ce zici Björn? adăugă Bao.
– Hmm, fie. Mohamed prietene, ce-ai zice de nişte cafea – din aia adevărată – în timp ce te uiţi peste ce-am găsit in rucsac? Nişte documente de plastic, fără îndoială în limba lui Charlie.
– … desigur.
Şi cei doi se indreptară către un ecran cu poze. Noor studie o clipă şirul de simboluri, apoi anunţă:
– Nu cred că înțeleg asta…
Una peste alta, Adams simţi că trebuie să ducă problema întoarcerii la cineva mai sus, cineva care îi promisese asta cu ceva timp în urmă. Cabina sa nu era chiar rea, nu ca şi cele de pe orbita LEO. Patul era mai lat de 60 cm şi avea un duş. Duş cu apă adevărată! Bineînţeles refolosită, dar măcar mirosea bine. Iar în dulap îl aştepta uniforma specială, rezistentă la murdărie, pe care o purtau toţi. Asta pentru că nu avea şanse să-şi spele hainele acolo. Nu-i plăcea capsula întunecoasă, dar cel puţin avea o privelişte – ferestrele lungi, minunat de transparente şi groase. Din trei straturi, protejate de radiaţii, cu vedere la crater. Să locuieşti în spaţiu devenise posibil pentru aproape oricine, dar nu şi plăcut. Sau uşor.
– E o descoperire interesantă… Va ţine ocupaţi cercetători din toată lumea zeci de ani. Lilia Miles
zise calmă. Adams se chirci la ecranul mic:
– E o fiinţă imposibilă, dar umană! Sunt aproape mirat de cercetători ca Sørensen, care pot pur şi simplu să creadă că e un extraterestru. Trebuie să fie un alt răspuns la mijloc.
– Vrei să zici că ştii un alt doctor capabil să conducă expertiza?
– Vorbeşti de mine? Nu vreau rolul ăsta. Am înregistrat informaţii detaliate cu macroscopul. Tot ce rămâne de făcut este să fie analizate de cineva. Responsabilitatea mea se termină aici.
Lilia îi aruncă o privire curioasă. Ceea ce îl motiva pe Adams acum nu era o nouă călătorie spre Pământ, ci curiozitatea. Şi odată ce arunci o piatră în 0.16 gravitaţie, nu se va opri în curând.
– Doar dacă… Ar mai fi o posibilitate. Mă pot gândi la o singură explicaţie pentru care un om al peşterii se afla pe Lună. Extratereştrii l-au ajutat, spuse el îngândurat.
– Extratereştrii? Consiliera făcu doi ochi mari, albaştri, deloc miraţi.
– Să zicem că Charlie era un bărbat de acum 200.000 de ani, trăind fericit în micul său grup de Homo Sapiens. Şi într-o zi… Ceva străin şi din afara planetei i-a vizitat. Gândindu-se, poate, că erau o formă de viaţă inteligentă, au capturat câteva specimene. I-au învăţat să vorbească, i-au dus pe Lună şi i-au pus în costume, lăsându-i să se joace un pic… Dar, Charlie nu s-a jucat frumos şi l-au lăsat să moară acolo.
Consiliera îi aruncă o privire contemplativă. În faţa ei se aflau ceilalţi membri ai consiliului, ascultându-i şi vorbind între ei cu voce scăzută. Asta se lega de proiectul Darwin, iar Adams nu avea să afle de Darwin niciodată. Nici nu ar trebuit.
– E o idee ridicolă, se corectă el, mângâindu-şi barba. Să dai vina pe extratereştrii e prima scuză în cazul unui astfel mister. Dacă altcineva ar auzi asta, ar râde. Ştiu că l-ar amuza şi pe Sørensen, iar el crede în chestii din-astea.
– V-a trebui să-l facem public. Vreau să ştiu cine e Charlie. Ne punem speranţele în tine, doctore Adams, oricât timp ar lua.
– Stai aşa… Şi eu când plec? Prea târziu. Lilia întrerupse convorbirea.
Obosise. Ridicându-şi cu greu capul, îşi întinse mâinile şi căscă obosit. Îşi luă apoi analgezicele de pe birou şi căzu în pat. Durerea era ca un cuţit în spatele ochiului, care pleca şi revenea. Îşi frecă singurul ochi bun – celălalt îl mânca uneori, dar cel mai mult îl deranja că trebuia să se întoarcă spre stânga ca să vadă de jur-împrejur. Îşi îndreptse apoi privirea spre fereastră. Părea un acvariu gros din plastic. Şi el, peştele captiv. O, primul an al staţiei, primii voluntari, misiunea umană pe Marte, primul zbor spaţial, becul! O, da, şi focul. Şi Charlie, nu-i venea să creadă că stătuse lângă un om care îmbătrânise alături de omenire, de la începutul ei, până azi, la cucerirea spaţiului. Singur şi uitat. Rămase mut pentru ceea ce păru o veşnicie, fără să vorbescă, în timp ce gânduri în dezordine şi speculaţii îi fugăreau somnul. Imaginându-şi cum ar fi trăit Charlie, îşi aminti de era glaciară de după el. Vremea se răcise. Micile triburi trăiseră din scoici. Omenirea nici nu împrăştiase încă. Oare ce ar fi crezut când i-a văzut prima dată? Dar Luna? Nu erau inteligenţi, nici nu descoperiseră focul pe atunci. Focul?
Se trezi brusc din amorţeală. Alarma sună şi sări din pat ca ars. Pe coridor, zeci de oameni confuzi fugeau într-un singur sens şi strigau. Era un incendiu! Foc în laboratorul 2, şi sistemul anti-incendii nu funcţiona.
– Laboratorul 2? Astronautul…! se trezi şi Sørensen speriat.
El şi Adams fugiră printre sălile sterile când zbang! fereastra de la camera unde ţineau mumia explodă luminos şi-i aruncă pe cercetători peste dulapuri. Cadavrul ardea în containerul său ca un pergament vechi.
~
– N-a rămas nici cenuşa din el. A fost incinerat în întregime…se căină Sørensen.
– Se pare ca o cantitate mare de oxigen a scapat printr-o conductă în laborator, explică Boyd.
– Dar de ce nu s-au pornit extinctoarele? Björn se fâstâci la masă rotundă cu întreg personalul. Dl. Bao era atent şi de-o zgârcenie a cuvintelor epidemică.
– Se poate ca din cauza unor linii electrice…uhm… care au fost taiate pentru a suplimenta magnoscoul…cu mai multă energie.
– Magnoscopul? se grăbi Adams să răspundă. Nu are nevoie de atât de multă energie…
– Ce dezastru! Cum puteţi lăsa o astfel de descoperire să ardă? Câtă neglijenţă. Cine îşi va asuma responsabilitatea pestru asta, Björn ? Nici nu-l lăsă să riposteze că izbucni din nou. Ca Centrul Spaţial să păstreze cadavrul pe Lună a fost o idee proastă de la început. Trebuia să-l aduceţi pe Pământ şi să daţi o declaraţie publică!
– Consiliere Bao, cum am zis şi ieri, riscam să-l deteriorăm dacă-l trasferam. La cum merg navele voastre… Plus, am avut nişte descărcări electromagnietice…
– Gata, spuse, stăpânindu-şi enervarea, mă întorc pe Pământ să aduc chestiunea în faţa Consiuliului.
Ce a urmat apoi a fost deschiderea unei anchete generale cu privire la incidentul regretabil: cine a umblat cu magnoscopul în laborator, de ce şi când, dând de furcă lui Sørensen, obişnuit să-şi amenajeze biroul cu vederi din Elveţia ca ocupaţie profesională; un lucru a fost clar – Adams nu se va întoarce pe Pământ, nu în următoarele două săptămâni.
Până când au avut primul caz. La început era o simplă răceală. Dar cine răceşte pe Lună? Iar când pacientul începe să se caţere pe pereţi şi să leviteze ca heruvimii dintr-o imagine bisericoasă, dar mai mult chinuit şi vâslind cu picioarele, suspectezi că insul a dat la ţeava cu oxigen. Şi tocmai când credeai că îţi poţi vedea de colecţia ta de furnici mutante liniştit, cineva deschide o uşă şi cinci ingineri pleacă cu capul gol, în frig, la plimbare. Nu, aşa nu se poate, Sørensen declară epidemie de nevroză selenară şi carantină. Dacă tot fac prostii, să facă la ei în cameră.
Până când Organizația le va da drumul. O săptămână, o lună, şi Subramanian apăruse la televizor, transmițând acest comunicat confuz: Contrar ştirilor publicate de unul dintre ziarele on-line, citat şi de presa mondială, vrem să facem cunoscut faptul că nu a avut loc niciun incident la baza Hawking legat de găsirea unui aşa-zis paleoastronaut uman. Ca urmare a acestor evenimente, angajații sunt anchetați de înşelăciune iar cercetătorul-şef şi-a prezentat demisia, internându-se într-o casă de sănătate din Elveția. Unul dintre doctorii prezenți acum la baza lunară sugerează că eroarea a fost cauzată numai şi numai de o ventilație necorespunzătoare şi de surmenaj nervos. Consilierul corpului diplomatic, dl. Bao, este perfect sănătos şi activ. Rămâneți cu noi! Urmează un reportaj despre primul contact extraterestru al navei de explorare Darwin 2, cu interviul exclusiv al cercetătorului-şef, Albert Adams.