Ajunşi în faţa uşii cu pricina, se vedea prin un laborator mult mai curat decât restul bazei. Norvegianul îi invită înăutru. În camera de control, toţi şi-au pus papuci de protecţie şi ochleari. Iar el folosi o cască transparentă.
– Dar ce aţi păţit la ochi, dr. Adams? se împletici indianul încercând să se încalţe.
– Am pătruns în golful lunii cu toate pânzele sus, zăbovi pe Marea Liniştii, după care, coborând pânzele, m-am lăsat dus de curenţii solari şi am căzut în nas. Apropo, dl. Bao, vreau să discut de plecarea mea spre Pământ imediat dupa expertiză. Şi un ochi nou. Inspectorul încuviinţă absent.
Dr. Sørensen îi şopti ceva la ureche lui Noor şi acesta se făcu palid ca ceara.
Au intrat apoi într-o cameră sigilată, ca o cabină care ventila particulele de praf de pe vizitatori, şi cu duşuri antidezinfectante. Era frig inăuntru. Pereţii erau acoperiţi de panouri, echpament şi instrumente metalice. Totul era colorat în verde, ca într-un spital, probabil la cererea biologului. Bao o luase bine înainte şi îi grăbise şi pe ei în mişcarea lui continuă. Mohamed şi Björn, pentru că s-au luat la nume mici, s-au animat într-o discuţie despre baza lunară.
– Ce e aşa grozav la Hawking e că se află la graniţa dintre partea întunecată şi luminoasă a Lunii. Ne ocupam de misiuni geologice şi căutarea vieţii extraterestre.
– Asta e pasiunea dumneavoatră, remarcă Adams.
– Exact. Dar nimic nu ne-a pregatit pentru ce-au gasit doi geologi acum o saptamană. O, Doamne, un cadavru mumificat de astronaut.
Imediat sugera ipoteza extraterestrului şi Noor se arată încântat. De deasupra lor, ventilatoare gigantice şi zgomotoase reciclau aerul.
Şi în final, au ajuns la el. Dupa înca o uşa reinforsată pe care scria STERIL, costumul roşu zăcea pe masă, într-un tub circular vidat. Pastrat în condiţii de temperatură joasă, fără germeni. Cei patru se uită miraţi, mai mult decât miraţi, descumpăniţi.
– E mort? E un muncitor la canalele vulcanice? îşi reveni Bao.
– Nu am putut scoate costumul pentru că n-am vrut să deterioram mumia, arătă el spre vizorul aproape transparent. Dar nu pare a fi unul de-al nostru.
– Vârsta? întrebă Adams.
– Pregatiți-vă… L-am datat la circa 200.000 de ani.
Adams încercă o stranie strângere de inimă, se măcină, se consumă, reluând cadavrul de sus în jos, şi totuşi iată – un astronaut imposibil în faţa lui.
– 200.000 de ani?! Şi cum a ajuns pe Lună? Cine e? O, Allah atotputernic, zise cu jumatate de voce Noor şi pentru a doua oară, se făcu palid ca ceara.
– Şi cum intenționezi să faci expertiza, Björn? îl trezi Bao din contemplaţie.
– Vezi, aici intră invenţia doctorului Adams. Un macroscop 3D, care scanează folosind particule neutrino. Am citit prima dată de el acum doi ani. M-am tot gândit cum puteam să-l scanăm fără să-l deschidem… Cea mai mare grijă era fragilitatea. Am incercat raze X, dar nu trec de învelişul exterior. Până acum, n-am descoperit nicio gaură în costum, deci puteam doar să speculăm ce a cauzat moartea.
– Suprapunând imaginile captate de cele trei raze sincronizate, pot obţine o imagine clară, holografică şi colorată, până la nivel celular, intreveni Adams.
– Exact, orice analiză îmi doresc: de la metabolism celular, bionică, microchirurgie, metalurgie, cristalografie până la electronică moleculară. Aplicaţiile sunt nesfârşite. Poate scana şi prin munţi.
– Acum ştiu din cauza cui sunt aici. Începem?
Björn făcu semn câtorva asistenţi şi ingineri care aduseră un obiect dreptunghiular de 2 m lungime şi destul de masiv. Apoi cei patru se instalară în camera alaturată, de unde Adams poate manevra maşina. Raze miniscule şi fără nicio greutate măsurau fiecare moleculă şi aveau să le dezvaluie cine e înăuntru. Aşa cum ai dezveli coaja subţire de pe un bob de grâu.
– Scanare completă. Trimit datele aici.
Pe un pat apăru, la început imperceptibil, o umbră holografică, apoi treptat o formă, masurată la milimetru, plutind în aer. La nici jumatate de metru de respiraţia celor patru. Înăuntrul costumului domneau întunericul şi liniştea.
– Setez transparenţa la nivelul pielii.
Mumia sărise înaintea lor într-o redare grotească, scheletică şi înnegrită ca un pergament. Buzele dispăruseră, orbitele erau goale, spintecând prin aerul fragil.
S-ar putea să fi fost apa reciclată, sau mâncarea de pe Lună, dar Noor simţi deodată pe şira spinării o transpiraţie ciudată. Avea impresia că i se taie picioarele şi că se înalţă uşor, până ce nu-şi mai simte propria greutate, zburând printr-un spaţiu nesfârşit. Sørensen observă repede şi-l instală cu grijă într-un scaun.
– Spune, nu-i aşa că ţi-a venit rău?
Noor se împletici în vorbe şi îţi sterse cu batista întinsă de Adams sudoarea de pe frumte. Silueta simplă, neagră spre muştar a unei fiinţe de mult moarte se desfăşurase în faţa lor.
– Pare uman, se apropie inventatorul de faţa mumiei intacte. Lichidul care se scursese din creier îngheţase pe lobul stang şi se prelinse pe gât. Să-i spunem Charlie. Seamană cu un prieten de-al meu…
– E destul de bine conservat. Dar exista posibilitatea să se transforme în cenuşă dacă-l expuneam la aer. Am făcut bine că nu am deschis costumul. Charlie? Îmi place, zise Sørensen amuzat, dar şi dezamagit. Încă spera până la sfârşit că era un exraterestru. De altfel, un om vechi de 200.000 de ani pe Lună era nefiresc. Cumva, asta îi dădea o senzaţie foarte neplacută.
– Se pare că Charlie al nostru purta un costum termic rudimentar, observă Adams.
Bao era singurul neclintit. Nu ştiu dacă meseria îl aducea aproape de cadavre, ori nu voise să-şi arate neplăcerea. Dar şi el avusese aceaşi senzaţie. Iar Noor se aştepta ca din mumie să ţâşnească oricând demoni. Ca lingvist, meseria îl aduse aproape de acele timpuri. Şi ca orice lingvist, ştia că mai departe de 10.000 de ani totul era zgomot. Fără limbă, cultură sau astfel de tehnologie.
– Cred că vidul şi faptul că a stat departe de lumina solară l-au păstrat atât de compact. Uite, îi arată Björn lui Adams, pot vedea striaţiile pielii. Şi trasă cu degetul o linie imaginară deasupra gâtului descoperit. Din câte îmi dau seama, continuă el măsurând din ochi mumia, corpul a îngheţat repede, cu sistarea completă a funcţiilor metabolice. Cristalele de gheaţă au cauzat lacerarea pielii în unele locuri. În timp, majoritatea fluidelor s-au sublimat şi au lăsat în urmă o mumie neagră de circa 30 de kg. Cele mai afectate părţi au fost ochii, zise el aplecându-se peste faţă, şi creierul, compus din fluide. S-au dizolvat pur şi simplu. Coboară nivelul transparenţei la organe, te rog. Poţi vedea rămăşiţele organelor: ficatul, stomacul, intestinele, inima, sunt toate aici. Măreşte craniul. Aşa! Stop. Uite, cred că nu mai trebuie să-ţi spun eu asta, Adams, e un craniu uman. Şi modern din toate privinţele; are doi incisivi, trei molari, doi premolari şi un canin de fiecare parte. Tiparul ăsta s-a stabilit destul de devreme în istoria evoluției şi ne distinge de maimuţele din lumea nouă.
– Văd, îi răspunse el, nu e nimic atavic în structura lui.
– Exact, dădu din cap Sørensen, îi lipseşte torus supraorbitalis. Priveşte şi osul bărbiei. Sunt trăsături ale unui om din ziua de azi. Dacă l-aş vedea pe Charlie umblând pe strada, nu l-aş putea deosebi, glumi el liniştit. Chiar şi piciorul seamănă cu al meu în fiecare aspect.
– Nu eşti dezamăgit?
– Ba da. Un pic. Mă aşteptam la ceva mai interesant. Nu e nimic deosebit la el.
– Dar tocmai, cel mai important lucru e că nu e nimic remarcabil la el, îl asigură Adams.
– E o farsă! exclamă Bao. O farsă cruntă pe spinarea Oraganizaţiei. Un om într-un costum spaţial de când eram maimuţe, pe Luna?! Şi eu ştiu mai bine de atât. Un omuleţ gri cu ochi mari ar avea mai mult sens.
– Cum l-aţi datat dacă nu l-aţi putut atinge? se arată curios Noor.
– Alături am găsit un compartiment cu lucruri personale. Aşa că le-am examinat pe acelea mai întai. Surprinzator, „rucsacul” era dotat cu aceaşi tehnologie cu energie pe care o folosim azi – a punctului zero. Am recuperat nişte izotopi de uraniu şi am stabilit, fără îndoială, că datează de acum 200.000 ani.