Staţia orbitală era plină de turişti care se uitau la televizor. Familii care vor rămâne acolo pentru vacanţă, şi alţi cercetători. Însă, el va singurul care va fi primit pe nava cea mare: EVA. Era nerăbdător si isi cauta in barba de fericire. Cand l-au vazut venind in costumul pneumatic, bărbaţii din jurul coridorului s-au dat la o parte şi l-au lăsat să treacă. Va intra într-o capsulă separată de corpul navei de exploatare, care se va detaşa când se va apropia de orbita Lunii. Apoi EVA îşi va continua drumul până la Soare, de unde va extrage plasma necesară pentru urmatoarele misiuni în spaţiu. Ciudat sistem. Nu e de mirare că nimeni nu mai vrea să meargă pe Lună, condiţiile nu s-au schimbat mult în anii de după NASA. Costumul era greoi, Albert se mişcă încet şi i se paru că bărbaţii l-au fixat cu privirea până la inserţie. Ajuns la intrare, îşi puse casca şi păşii. Înăuntrul capsulei rotunde era întunecos şi îi lăsă puţin loc să se mişte. Se aşeză pe singurul scaun şi, după cum a fost instruit, îşi legă cordonul la panou. Apoi s-au aprins luminile. Imoblizat de capsula, era incapabil de orice mişcare. Nu putea decât să-şi învârtă capul – suspendat de cordonul de oxigen, plutea la mii de kilometri deasupra atmosferei albastre. Bip!Bip! Se uită in sus – capul unuia dintre copiloţi i-a apărut pe ecran zâmbitor. Era barba lui Subramanian, faţa prietenoasă a misiunii:
– Eşti gata, dr. Adams?
– Gata de plecare.
– Nu-ţi fă griji, avem noi grijă de tine şase ore, apoi staţia Hawking te va ghida automat către ea. Eh… drum bun! Şi faţa disparu. Adams începu să se întrebe dacă e doar o înregistrare automată, standard, sau prietenosul Mr. S chiar există. Era pretutindeni la televizor.
De câteva ori auzi un huruit, apoi presupuse că a ajuns în cala navei mari. I-a luat câteva minute ca să-şi obişnuiască ochii. Şase ore într-o linişte totală… ar trebui să doarmă.
Se trezi în întuneric, doar cu luminiţele de la interfaţă aprinse. Îşi auzi inima bătând zgomotos în interiorul costumului şi suflul de oxigen în spatele cefei. O mică deschizatură de fiecare parte a capsulei îl lăsa să vadă cum se desprinde de EVA. Orbita undeva în dreptul constelaţiei Săgetătorului, dar lui Albert îi era imposibil să se orienteze, nu recunoştea nicio stea. Se învârtea, alunecând înspre satelit, iar nava prinse ceva viteză de pe-acum. Culorile vii ale motorelor au aprins camera şi l-au orbit temporar. Ochii îi ardeau. Asta era, coborârea. Cădea cu spatele înspre staţie, şi se simţea imobil, rigid şi transpirat de căldură.
Capsula începu să tremure. Vibraţiile îi pătrundeau prin costumul pneumatic. Singura lumină era fluorescenţa panoului de control. Intui că andocarea automată nu se activase. Nu îi era frică. Nu venise atâta drum doar ca să rateze la sfârşit. Întinse mâna să oprească pilotul automat şi să anunțe baza.
Dar acest lucru nu se întâmplă. Capsula refuza să recepționeze orice comandă, de la pilot sau de la baza care fi trebuit să-l ghideze. Încercă să-şi deschidă ochii, să vadă ceva prin hublouri, dar nu reuşi. Pierdu momentul când minunatul satelit sclipind îi apăru în faţă. Era… deja imens. Aproape de suprafaţă.
Părea ca impulsul scăzuse treptat, pe când imensa umbră cu margini bine delimitate părăsea deja argintul unei mări. Erau acolo celălalte nave, semănând cu nişte licurici cosmici şi baza cu peste cinci kilometri în lungime. Capsula se învârti în jurul propriei axe, încetini şi ateriză lin. Nu departe de pânza amortizoare pregătită pentru el.
Asteptă un moment în linişte înainte de a-i contacta. Încă tremura şi îl dureau ochii. Îşi îndreptă coloana atât cât îi permise costumul. Odată ajuns pe Lună, organele i se deplasaseră şi coloana i se ridică cu 7.5 cm. Din cauza gravitaţiei mici. Putea fi mai rău. Dacă i s-ar fi spart o venă la ochi şi ar fi pierdut sânge, niciun Subramanian vesel nu l-ar mai fi convins să iasă din gradina sa cu dovleci de acasă.
O voce distantă, dar clară de bărbat, cu accent puternic, se auzi în difuzor. Îl anunțau că un echipaj de salvare va sosi în curând. Un indicator verde s-a aprins: „Sosire”. Trebuia să caute kitul medical, îngrijirea era vitală în primele minute dacă voia să-şi salveze vederea. Lovi la întâmplare panoul şi apăsă butonul pentru trapă. Cu un scârţâit înăbuşit, partea din spate se deschise ca un cocon metalic şi îl lăsă descoperit. Nu asta căutase, dar acum nu mai avea timp să aştepte. Luă cu ambele mâini cordonul şi îl smulse din perete. Ventilaţia şuieră şi evacuă tot oxigenul din tanc în atmosferă. Îşi pipăi costumul. Tubul personal de oxigen era neatins. Măcar atât. Căută pe nevăzute butonul pentru centură şi-l apăsă de trei ori. Era liber. Se împinse uşor din scaun şi căzu într-o parte, peste singurul lui bagaj. „Gravity-shmavity, se gândi. Nimic din ce nu pot rezolva pe jumătate orb.” Se mai împinse o dată cu ajutorul mâinilor şi pentru a-şi menţine echilbrul săltă un pas spre uşa capsulei. Nu era la fel de uşor ca în simulatorul de acasă. Nu putea îndoi genunchiul din cauza costumului rigid şi nici păşi. Trebuia să ţopăie ca un iepure câţiva paşi şi să nu cadă. Cu ochii întredeschişi, miji spre lumină. Saltă peste prag şi se rostogoli afarş, căzând în mâini. Mai avea câteva minute de oxigen. Din spate, capsula, goală pe dinăuntru, era îngropată la baza în nisipul fin. Partea superioară, arsă de motoarele Evei, devenise un negru murdar.
Sunetul ventilaţie dinspre ceafă se opri cu totul. Era complet linişte. Adams se uita nesigur în jur, dar nu apăru niciun echipaj la orizont. Nicio formă de viaţă. Mai păşi o singură dată şi se lasă dus în faţă.
– Aşa… te ridicăm încetişor. Eşti în stare de şoc. Nişte tuburi de oxigen aici! Ai avut mare noroc. Sincer. Daca nu încetineai, te culegeam cu aspiratorul din atmosferă. Eh, se poate şi mai rău. N-am avut decât vreo două cazuri din-astea. Uite… respiră încetişor. Şi nişte calmante. O să dormi adânc şi o să uiţi până mâine. Cineva o să se supere sus când o să le spun că te-am primit în aşa hal.
~
Se auzi vocea barbatul rănit din laboratorul medical. Sala era rotundă şi arăta mai mult a birou. Scaune din plastic şi hârtii deranjate peste echipamente ştiinţifice. Pe rafturi erau pahare murdare, vederi şi haine. Pereţii au fost acoperiţi cu poze personale. Şi prin geamul panoramic se vedea panta care descinde în crater.
Adams stă aşezat în scaunul cu rotile aşa cum stă un copil înainte să-şi primească injecţia, se gândi Sørensen. Doctorul îi luă două instantanee şi le puse pe panoul iluminat. Nimic rupt sau fracturat. Dar se va alege cu un ochi mort pentru că n-au cum să-l ajute. Cum să-i spună asta? Oftă şi rămase tăcut pentru o clipă. Părea un bărbat sobru, într-o uniformă de-a Organizaţiei, înalt şi cu început de chelie. Despre el se ştia că fusese cel mai bun exobiolog al programului spaţial, dar că acum studia broşuri turistice cu munţii Elveţiei, la 300.000 de kilometri de orice viu şi verde. Îşi luă un scaun şi se aşeză în faţa lui Adams. Îşi drese vocea şi începu:
– Sunt doctorul Sørensen, schiţă el. Am fost acolo şi te-am văzut ieşind de unul singur din capsula arsă. Nu mulţi ar putea face asta. Cât despre accident, adevărul e că am avut interferenţe electromagnetice mai nou. La nivelul solului nu. Orice ar fi, ne afectează navele şi jumătatea asta de Lună. De aia nu mai aducem nimic mare. Cu cât e mai mică nava, cu atât mai bine. Oricum, ai avut mare noroc. Cred că te-au lăsat în pace spre sfârşit.
– Cine? îşi drese vocea Adams.
– Extratereştrii desigur!
– Şi ochiul meu? interveni el.
Tăcu o clipă înainte să-i răspundă.
– Cred că e clar că am făcut tot ce poate fi făcut. Vezi tu, avem echipament mai avansat pentru studiul rocilor decât pentru instrumentul delicat care este ochiul uman. Spaţiul este limitat şi preţios aici.
Adams scutură din cap:
– Şi ochiul meu, poate fi salvat?
Sørensen simţi simpatie faţă de colegul său. Puse mâna pe încheietura lui şi îi zise:
– Poate când vei ajunge acasă, îţi vor da un ochi nou. Dacă vrei să pleci, este o navă care trece prin apropiere peste 16 h. Totuşi, există un preţ. Ar trebui să te retragi din programul spaţial şi atunci, ai venit degeaba. Mumia pe care am găsit-o – asta este ceea ce caută toată lumea. Tu nu vrei să ştii – ce e şi de unde vine?
Stătea întins pe spate, ţintă la ochelarii norvegianului. În spatele cercetătorului serios se ascundea un optimist incurabil. Adams intui că altfel nici n-ar fi aici, la frontieră, unde asistenţii ingineri ascund în bagaje conserve cu aerul din oraşul natal.
– Oare, remarcă el, credeţi că Organizaţia a găsit o fiinţă non-umană? Rămân sceptic până la sfârşit. şi încercă să se ridice de pe scaun. Atâta propaganda şi nu pot să trimită un singur om pe Lună.
Adams îşi punea cămaşa în carouri când uşa transparentă automată se deschide şi doi bărbaţi intrară în laborator. Unul dintre ei era un indian mic, cu faţa arsă de soare şi cărunt. Îl recunoscu ca Mohamed Noor, un lingvist care publicase articole de mare originalitate într-un domeniu depăşit. Celălalt, un tânăr asiatic inexpresiv, purta o uniformă brodată cu sigla CNU.
– Doctore Adams, lasă-mă să-ţi prezint viitorii colegi, dr. Noor, de care cred că ai auzit şi dl. Pete Bao, din Consiliul CNU. El era coordonatorul misiunii inţiale, să punem primul telescop pe Lună. Acum, ne va supraveghea pe noi. Pe aici, îi conduse nerăbdător spre habitaclul medical.
Domnul Bao încerca să-şi imagineze mizeria bătrânului astronaut. Sau dacă o fi bătran. Poate e un muncitor. Pe faţă ar purta o glugă şi peste, o cască, sau cum arătau costumele spaţiale vechi. văzuse el din-astea în arhive – cu capete rotunde, grele şi grilaje, să nu-i muşte rechinii. Stai, ăia nu erau scafandrii?
În timp ce Bao mergea îngândurat în fruntea echipei, Noor rătăcea în coadă. Până acum, întreaga lui experienţă de viaţă se limitase la limbi moarte. Avea vaga senzaţie că visează, iar Adams se întreba de ce au nevoie de relicve din secolul 20 ca dr. Noor pentru „oricine” era mumia aia.