Până acum 120.000 de ani, planeta a fost îngropată sub o lungă epocă de gheaţă. Deşerturi aride la sud şi lungi întinderi polare la nord au cuprins continentele. A fost o eră întunecată numită Stadiul Isotopic Marin 6. Dar înainte de asta, acum 200.000 de ani, omul îşi atingea potenţialul anatomic şi părăsea Africa pentru prima dată.
Două siluete argintii se ridică din spatele unei creste. Umbrele violet închis se întind de la maşina parcată, spre marginea unei prăpăstii. Iar dincolo de asta, imaginea tăcută a unei singure stele se ridică la orizont.
Astronauţii se opresc. Se uită in jur şi anunţă baza:
– Hawking, aici e Boyd. Am ajuns la locul stabilit L2. Începem procedura.
– Aici Hawking, confirm misiunea. Aveţi 49 de minute pentru a scana zona până apune soarele.
– Recepţionat… Ţinem legătura.
Valea se întinde la nordul părţii întunecate a Lunii, iar deasupra, la 65.800 km, e punctul perfect L2 Lagrange. Pentru că partea îndepărtată e ferită de transmisiile radio, e considerată ideală pentru astronomi. Cu un an în urmă, craterul Shirakatsi a fost ales ca locul de unde se va lansa primul telescop radio de pe lună.
– Boyd, ce zici de platoul acela?
Bărbatul se uită atent la roci, scoate o maşinărie mică şi începe o scanare supercificială. E un loc la fel de bun ca oricare altul. Tess i-o luă înainte.
– Ai grijă, Tess! Câteva roci se prăvălesc de sub picioarele ei.
Rocile vechi de miliarde de ani par albe în lumina palidă. Praful fin se lipeşte de costum, strălucind în soare. Pe Tess nu pare s-o deranjeze, îşi continuă urcuşul. După câteva salturi, amândoi ajunseră în vârf. De aici, centrul sistemului solar nu e mai mult decât o pată de ambră galbenă. De jur împrejur, îi înconjoară spaţii largi, cenuşii, de pământ gol şi deschis razelor cosmice.
– Boyd, mi se pare mie sau aia e staţia Hawking? Pare atât de mică, aproape că văd linia unde apune soarele.
– Da, e doar un punct luminos. Pun pariu ca le îngheaţă saliva pe limbă de nerăbdare după nişte soare, sunt -138 °C acolo.
Tess ţopăie pe loc, făcând o întoarcere completă, când ceva îi atrage atenţia.
– Cred că văd o peşteră…
– Unde? E imposibil, nu se găsesc pe Lună.
– La stânga ta, 5 metri în faţă. Vrei să o verificăm?
– Nu. Se pare că o parte s-a prăbuşit deja, poate fi periculos. Trimitem rover-ul.
– Nu este timp, merg eu prima. Vreau să văd cum e înăuntru.
Grota se deschidea înăuntru destul de mult. Soarele lumina o treime din partea superioară. Ici-colo, mici pietre ascuţite erau împrăştiate pe jos. Iar printre ele, un praf fin care părea să leviteze când vizitatorii au săltat înăuntru. Boyd se îndreptă spre partea laterală a peşterii. Brusc, ceva îi atrage atenţia. O rocă rotundă, iar în capăt, două varfuri metalice. Cu o mână o pipăi şi simţi ceva neted şi lucios. Îşi duce repede mâna la piept şi aprinde lanterna cu halogen. Degete! Tess dezgroapă agitată nispul şi îşi muşcă buza. O descoperire la prima ei misiune! Nici ea nu credea că e atât de norocoasă. Şterse şi partea dinspre peretele peşterii şi exclamă:
– Nu-mi vine să cred! E de-al nostru?
– Nu ştiu… N-am mai văzut aşa ceva. Doamne, e atât de uman.
O armură roşie şi străină, ascunsă între recifurile de roci, privea la întinderea vastă de spaţiu, spre un punct pierdut în spatele celor doi.
~
Oraşul, capitala Confederaţiei Naţiunilor Unite, ar părea la fel de anost ca oricare alt oraş, dacă n-ar fi panourile publicitare pro-călătorii în spaţiu. În niciun alt loc nu se găseau atât de multe, colorate sau sugestive. Suntem, întradevăr, singuri? Astfel de anunţuri apar de câteva ori pe oră la radio, la TV, pe panouri publicitare care acoperă întreg acoperişul unui zgărie-nori şi cam orice alt mijloc de comunicare în masă. În fine, sunt acolo pentru a sensibiliza populaţia la misiunile spaţiale constante ale CNU. Se zice că ar inspira tineri cercetători să se înroleze în program, şi că umanitatea stă în sfârşit unită în faţa cuceririi primului său satelit, Luna. Doreşti o vacanţă? Desigur, poate în vreo 5 ani. Vrei să-ţi prăjeşti pâinea pe Marea Liniştii? Eşti primul pe lista lor.
– Doctore Albert Adams, bine ai venit la Centrul de Cercetare Spaţială. Sunt Secretarul de la Navigaţie şi Comunicare. Prima dată în Oraş?
– Întradevăr. E foarte cald afară… Nu-mi vine să cred, fosta armată SUA renăscută ca Organizaţia de Explorare Terestră şi Spaţială. Câte s-au schimbat în 20-30 de ani.
Doctorul îşi trece mâna prin părul plin de sudoare. Nu era pe cât de în vârstă îi placea să pară. Mai degrabă de-odată cu Organizaţia. Scoate o batistă de moda veche din buzunar şi îşi şterge barba.
– Condu-mă, te rog. Înainte să mă mumific şi să nu aflu motivul pentru care sunt aici.
Liftul îi ridică la unul din etajele rezervate consilierilor. Într-o cameră ovală, panorama Oraşului, noua capitală a lumii, se deschidea sub priviriea consilierei Miles
– Ce credeţi despre oraş, dr. Adams? se intoarse ea de la geam. Era destul de tânără, după părerea lui, ca să aibă o aşa funcţie. Aruncă o privire trista peste umarul ei şi oftă.
– Dr. Adams, trecu ea la subiect, unii dintre noi ar dori să afle părerea dumneavoastră asupra unui lucru: e posibilă viaţa pe Lună?
– Imposibil. Nu a avut niciodată o atmosferă.
– Dar viaţa pe alte planete? Pot să declar maine că viaţa e ceva obişnuit în galaxie şi că rasele extraterestre se iau chiar acum la întrecere cu umanitatea. Ce ziceţi?
Rămase neclintită. Vorbea serios. De aia nu se putea încrede el în presă.
– Bine, zise el, e o întrebare corectă. Şi vă voi da un răspuns corect. Nu cunosc niciun motiv pentru care nu ar putea exista viaţa pe alte planete. Gândiţi-vă, se aşeză pe scaun, că acest gând era absurd în secolul 20. Dar azi s-au descoperit cel puţin 10.000 de planete asemnanatoare cu Pământul, care ar putea fi locuite. E aproape o certitudine că există civilizaţii avansate. Dar oare vin ele până aici? De ce-ar veni? Niciun extraterestru nu s-ar hotarî să viziteze rasa umană. Ar glumi pe seama asta şi ar trece la probleme mai interesante. E pur şi simplu prea departe.
Lilia Miles zâmbi şi îi propuse doctorului o slujbă. Se pare că un astronaut murise în cicumstanţe neclare şi aveau nevoie de invenţia lui. Adams refuză. Nu avea să-şi dea scanerul pe mâna guvernului. Femeia îl asigură că Organizaţia nu-i va lua invenţia, era deja pe drum. Trebuia doar să semneze acordul.
~
Era ora 10:00 PM când i-a venit rândul să plece de pe orbita LEO. Pe ecarnul din sala de aşteptare apăru din nou reclama Organizaţiei. Alte ştiri: „Chicken George atacă din nou. O nouă fabrică contaminată.” Timpul petrecut fără acces la presă nu-l pregătise pentru detaliile zilnice ale vieţii pe Pământ: crime, atentate, revolte şi creaturi mutante în arhipelagul japonez.