Intrară și se așezară la o masă lungă, pentru mai mult de șase persoane, privind curioși interiorul sălii imense.
– Te-ai mai liniștit? o întrebă profesorul pe Angela.
– Da. E mult mai multă liniște aici. E frumos și curat. Mă simt ca într-o biserică.
– Cu picturile astea de pe pereți, e și normal, spuse Ian.
– Sunt cei 120, fie-le numele în veci pomenit! spuse Albi.
– Interesant. Nici n-au murit și i-ați și transformat în sfinți.
– Când mai moare câte unul, este sters de pe pereții tuturor restaurantelor și este pictat noul membru al celor 120.
– Ce prostie, interveni Angela. În loc să treacă ceva timp până la canonizarea conducătorului decedat, apoi să fie imortalizat, iar și iar, să rămână secole de-a rândul în memoria oamenilor, acesta e șters de pe perete chiar la moarte.
– Nu mi se pare normal ce afirmi tu, spuse Cori. La noi, e cum vedeți.
– Vedem că sfinții voștri sunt în viață, iar când mor, sunt șterși din memoria colectivă. E un fel de eternitate de o clipă. Cam păcătoși sfinții pe aici!
– Deloc. La venirea unuia nou, guvernarea celor 120 se înnoiește.
– Și, îi folosește la ceva? întrebă femeia.
– Sigur, cu fiecare schimbare, este promovată și mai puternic lenea, după principiul: „Ce a reușit guvernarea anterioară să nu facă în ani de zile, noua guvernare a reușit în zece zile”.
– Cam abscons.
– Nu e deloc abscons, spuse gardianul. Când vine un membru nou în rândurile celor 120, guvernarea se înnoiește. Cu acesta. noua componență reușeste să nu facă în două săptămâni ceea ce n-ar fi făcut în ani de zile. Și tot așa, cu fiecare nou venit. Dacă s-ar schimba toți cei 120, fie-le numele în veci pomenit, lumea s-ar prinde că aceștia nu fac nimic, că lenevesc; dacă se schimbă doar câte unul, e mai greu de observat.
– Mai bine mergeam la un restaurant de pe partea cealaltă a străzii, spuse Ian. Poate găseam o sală mult mai luminoasă, fără sfinți în viață, desenați pe pereți.
– Toate restaurantele sunt la fel, decorate auster, cu toți cei 120, pictați pe pereți. Nimic nu se abate de la normele și regulile stabilite. Noi credem în conducătorii pe care îi avem. La noi, credința e la ea acasă.
– Credință de restaurant.
– Nu e o credință doar prin restaurante. Dacă cineva vrea sa picteze unul, doi, trei sau pe toți cei 120 pe pereții locuinței, poate s-o facă, spuse Albi. Conducătorii pot fi pictați și în interiorul magazinelor, pe străzi, prin piețe și scuaruri, peste tot. Credința noastră e la ea acasă.
– Stau şi mă întreb dacă omul anului 0, adică omul aflat puţin mai înainte sau puţin mai apoi, după momentul inventării măsurării timpului, era mai dezvoltat ontogenetic sau mai puţin dezvoltat decât cel de azi şi trag repede concluzia ca omenirea nu a evoluat prea mult, spuse Angela. Dacă la începuturile creştinismului omul era liber să se închine sau nu, azi se închină în dreapta şi în stânga, în mijloacele de transport, în vitrină, în ploaie, fără să ştie prea bine ce l-a găsit. Se închină la orice. Voi vă închinați la cei 120 de conducători ai voștri.
– Cum adică ”ne închinăm”?!
– Adică vă plecați capetele, atunci când vine vorba despre conducătorii planetei voastre, cu respect, cu devotament, cu afecțiune, chiar și atunci când îi vorbiți de rău, și repetați formula ”fie-le numele în veci pomenit” sau cam așa ceva. Asta e transformarea politicii în religie.
– Deloc, spuse Albi. Religia e credința în existența unei forțe supranaturale. Conducătorii planetei sunt cât se poate de reali.
– Ai văzut vreunul?
– Nu m-a preocupat acest lucru.
– A văzut cineva, vreodată, vreunul dintre cei 120 de conducători sau sunt doar chipuri pe pereți? insistă femeia.
– Vrei să ne zdruncini credința în conducere. Nu ține. Mulți au încercat să distrugă aceasta conducere, să facă planeta neguvernabilă, dar nu le-a mers cu noi.
– E posibil să nu aveți nici un conducător, aceștia fiind doar niște chipuri zămislite pe calculator.
– Nu ne facem probleme din astea, spuse gardianul. Avem o bună guvernare.
– Ce înțelegi printr-o bună guvernare?
– Paradoxal, într-o lume a paradoxurilor, cea mai bună guvernare este aceea care nu există. La un moment dat, a murit primarul unui oraș. Ieșind din primărie, un cetățean a afirmat: „domnule, lucrurile merg mai bine fără primar”. Așa e și la guvern, ca la primărie sau poliție, unde circulația decurge normal până în momentul în care își bagă nasul în ea agentul de circulație.
– Am văzut, spuse Ian.
– Așa cum, după ce ai educat șoferii și pietonii într-un anumit fel și nu e deloc bine să vii, să le strici reflexele condiționate, tot așa e și cu guvernarea. Dacă știi să guvernezi, creezi cetățenilor niște reflexe condiționate și îi lași în pace. Odată creat, sistemul se autogestionează. Nu mai umbli la obiceiurile cetățenilor cum îți vine ție.
– Necazul e altul, interveni Angela. Guvernele, într-o democrație, se schimbă foarte des, după criterii arbitrare. Ca să educe populația, guvernele ar trebui să fie ele educate, să aibă o conduită generală după care să se ghideze. Nu au. Din cauza asta, pentru că un guvern e mai aberant decât altul, și comportamentul poporului e aberant. Modul neprofesionist de lucru al unui guvern produce mișcări sociale în rândul maselor și profitorii acestora. Dacă are talent de politician, premierul coboară printre oameni, dar nu cu fraze prefabricate, ci cu propuneri concrete. Din pacate, n-o prea face. Cum poate să ne guverneze un grup de miniștri, când aceștia sunt strânși laolaltă pe criterii exclusiv politice? Un ministru e pus de o grupare politică, dar trebuie să fie și un profesionist în materie. Popi la agricultură, matematicieni la sport, electroniști la finanțe, juriști la industrie, hidrotehnicieni la integrare intergalactică, medici la cultură, economiști sau avocați la sănătate etc. Nefiind bine definite, deoarece nu se știe prea bine cu ce se ocupă fiecare, ministerele dau senzația de improvizație și de neseriozitate managerială. Degeaba sunt școliți miniștrii la academii înalte; grămada de cunoștințe nu substituie talentul înnăscut de a conduce. Nici măcar ministerele nu sunt bătute în cuie; în funcție de Puterea momentului, de la Sport, Turismul poate să treacă la Transporturi; la fel și Construcțiile. Administrația e amestecată cu Internele, să nu poată merge bine nici una. Ca să meargă mai bine Economia și Comerțul, ministrul acestora trebuie să aibă deasupra capului și un ministru de stat pentru coordonarea activităților economice, și un ministru delegat pentru comerț. La fel, cei de la cultură, integrare intergalactică și învățământ. Educația nu mai are nimic a face cu Învățământul și a fost băgată la Cercetare. Într-o alergătură disperată de la o dogmă la alta, Cultele sunt suprapuse Culturii. Secretariatul general al guvernului nu poate funcționa fără un ministru delegat. Datorită talentului managerial al altui ministru delegat, relația guvern-parlament merge de fluieră, dar nu se știe încotro. Lucrările publice și amenajarea teritoriului, după ce trec pe la Transporturi, nu au nici acum de-a face cu Construcțiile. Până acum, nu am văzut o structură guvernamentală funcțională. Guvernele sunt niște încercări structurale. Cum vedem, aceste încercări structurale nu aduc nimic bun, deci nici măcar încercările nu au vreo logică. Fiecare ministru se bagă peste ceilalți, într-o epocă în care omul simplu se consideră multilateral dezvoltat, darămite un cap de minister. Acest lucru mă face să cred că, mai întâi și mai întâi, nu avem specialiști în structurarea unui guvern viabil. Dacă nu avem speranța construirii unei structuri organizatorice, degeaba ne mai muncim să punem miniștri la locurile lor. Care locuri?!
– Noi nu ne muncim deloc, în nici un sens, spuse Albi. Nici măcar nu avem un minister al muncii. Acesta a primit sume din ce în ce mai mici până nu și-a mai văzut rostul. Avem, în schimb, un puternic minister al turismului interstelar, în cadrul unui guvern foarte bine organizat.
– Nu contează dacă un guvern poate fi bine organizat sau prost organizat, spuse Angela. Când avem un guvern prost organizat, din interior, el se crede bine organizat. E o pădure care își numără singură copacii; prin ceea ce face, nu se oglindește în ceea ce conduce, pentru simplul motiv că această oglindă e cam aburită. N-o „dezaburești” mărind accizele la băuturi clorotice, alcoolice etc. sau prin impunerea unei taxe pe viciu. Viciul nu poate fi taxat. Ca o pădure seculară, orice guvern se autodevoră; cu trecerea timpului, nici unul nu reușește să-și mărească cota de popularitate. Vorbim de programe de guvernare în lipsa coerenței structurale a celor care ar trebui să le pună în aplicare. Ceea ce votăm, nu coincide cu ceea ce vrem să ni se ofere. Nici nu cred că s-ar putea; ne arată asta cea mai banală dialectică. Lucrurile se mișcă și când stau pe loc. S-au mimează remanieri guvernamentale și, de fiecare dată, se mai schimbă câte ceva din ce se promite. La șmecherii, se pricepe oricine; una dintre șmecheriile guvernamentale este aceea că se reușește să ne facă să nu mai știm ce vrem, după principiul lui Malon: „Dacă nu-i poți conduce, amețește-i!”. Atunci când fiecare știe câte ceva, uneori în contradicție cu ceea ce știu alții, nu putem avea coerență guvernamentală. Dacă plouă sau nu, miniștrii se suie în mașini și pleacă să ia pulsul mișcărilor sociale, în vederea unor eventuale permutări ale momentului. Nimeni nu știe câte schimbări structurale s-au făcut la guvernările anterioare și nici nu interesează pe cineva aceste lucruri. Rămâne valabilă ideea schimbării fără rost. Lucrurile merg prost tot timpul, astfel încât termenul „schimbare” devine obsesiv. Se fac schimbări de dragul schimbării și se vor mai face; din disperarea votanților de a ieși din anchilozare. Se schimbă un activist înrăit cu unul și mai înrăit. Schimbarea se face ca să fie; nu poate exista ceva mai bun decât ceva mai rău. Guvernările nu strălucesc. Se lansează sloganuri, ajutoare sociale, compensări salariale sau la consumul de energie, reeșalonări la plata datoriilor etc. Din banii proștilor care plătesc impozite ca proștii.
– Guvernarea celor 120, fie-le numele în veci pomenit, nu se înscrie în tiparele descrise de tine, spuse Albi. La voi, o fi cum o fi. La noi, e mai simplu.
– Asta e o formă mascată de democrație, spuse femeia. În realitate, 120 de oameni exercită un fel de dictatură guvernamentală. Planetă-stat e și Pământul nostru, dar nu văd democrația fără mai multe instituții, care au rolul de a împărți puterea și a pune frână tendinței de exces de putere al uneia sau alteia dintre instituții. E nevoie de partide, parlament, președinție, guvern, justiție, armată, poliție, presă, societate civilă sau mai știu eu ce. Acestea, prin bună funcționare, dau puterea statului.
– La noi, aceste instituții s-au luptat până la disoluție și, paradoxal, nimeni nu se vaită că nu avem o planetă puternică, organizată ca un stat, spuse gardianul. Când ai un parlament mare, bicameral, cu mulţi membri aleşi, oricine se poate visa parlamentar. Cu o condiţie: să aibă bani. Am asistat, fără să vreau, pe la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, la o discuţie penibilă, dar edificatoare. Un patron a obţinut, după multe şi costisitoare procese, o hotărâre judecătorească de recuperare a unei sume mari de bani; pe vremea aia, mergea și justiția. Pentru că nimeni nu voia să-i pună în practică hotărârea judecătorească, omul a apelat la unul din şefii locali ai partidului aflat la putere. Şeful politic, în loc să-l ajute, desigur, contra unei sume de bani, să-şi recupereze prejudiciul, a plusat, propunându-i patronului un loc în Parlament, contra unei sume și mai mari de bani. Cum ar veni, ori parlamentar, că avea locuri de vânzare, ori nimic. Trecând peste setea de bani a şefului politic, suprapusă peste puterea politică pe care deja o avea, nu putem să nu ne dăm seama, dacă nu ştim încă, de modul cum se exercită puterea şi cum ajung unii în funcţii bine plătite; investind în ei înşişi. Majoritatea analiştilor politici şi a publiciştilor comentatori de ocazie au vehiculat, obsedant, părerea potrivit căreia preşedintele aflat atunci în funcție ar fi alergat după voturi, atunci când a lansat ideea unui referendum pentru un parlament unicameral. Prin vot, Parlamentul a organizat o răzbunare atent amânată și, l-a momentul oportun, l-a suspendat. Când preşedintele a revenit, s-a văzut că nu a uitat umilinţa păţită cu ocazia episodului suspendării din funcţie. În stil războinic, a aşteptat momentul propice şi a lovit aleşii neamului exact acolo unde îi doare cel mai tare: pierderea locului călduţ în Parlament, obţinut cu greu şi mare cheltuială, cu ocazia exerciţiului democratic al unor alegeri anticipate.Tot ce s-a întâmplat, a avut loc pe fondul general al disoluţiei puterilor statului, disoluţie care a făcut ca statul planetar să fie pe ultimele locuri din galaxie, la foarte multe capitole. Au ieșit șifonați cu toții: președintele, parlamentarii, comentatorii politici, toți. Parlamentarii şi-au votat singuri salariile şi nu au mai renunţat aşa uşor la tot felul de privilegii, pentru simplul fapt că poate veni un președinte nebun să-i deranjeze cu parlamentul lui unicameral. Pentru putere, aleșii poporului sunt în stare să se alieze cu duşmanul politic; sunt în stare să voteze împotriva principiilor pentru care au fost aleşi şi împotriva ordinului de la partid. Prin reprezentantul ei, Preşedinţia a întreţinut o permanentă atmosferă de scandal şi nesiguranţă. Nici preşedinţii de dinaintea ultimului n-au fost mai breji; la ei, starea de tensiune, de energie negativă, a fost mai surdă, dar deloc greu de detectat. Guvernul, slab, cum l-au afirmat şi perceput majoritatea comentatorilor politici, stă cu mâna întinsă la planetele mai bogate din jur, locuite tot de humanoizi ca noi. Tranşele de împrumut au venit, iar guvernanţii nu au ştiut încotro să le îndrepte mai întâi: spre băncile aflate în pericol de faliment, spre investiţii, spre pensii, spre salarii, spre sănătate sau spre luxul propriu. La o proastă guvernare, banii pot fi oricât de mulţi. Nu ajung. E o vorbă care spune că prostul cheltuie atât cât are; poate să aibă şi un cargou de bani, tot aia-i; secretul succesului nu constă în a face mari lucrurile mici. Uniunea Intergalactică voia și ea să ne ajute, dar să ne și controleze deciziile. Voia să ne conducă și să ne facă să respectăm normele impuse de ea. Dacă mai făceam mult pe deştepţii, venea o zi când, înglodaţi în datorii, ar fi trebuit să implorăm să fim conduşi de Uniune, iar aceasta se putea să nu mai vrea. Trebuia să scăpăm, într-un fel sau altul, de această amenințare. Justiţia, care ar fi trebuit să menţină un echilibru între celelalte puteri ale statului, s-a folosit de ambiguitatea legilor elaborate, votate şi promulgate de celelalte trei puteri, și a devenit la fel de coruptă. S-a ajuns la situaţia tragic-comică ca această putere a statului să protesteze pentru a fi lăsată să fie “mai cu moţ”, la salarii stabilite de ea însăşi. Cei din justiţie au făcut gălăgie când guvernul a tăiat, peste tot, drepturi câştigate pe nedrept. “Cine îi judecă pe judecători?”, s-au întreabat unii sau alții. “Decât să angajezi o armată de avocaţi, mai bine plăteşti un judecător.”, își spuneau corupții. Disoluţia principalelor puteri ale statului a făcut ca nici Societatea Civilă să nu se poată cristaliza. O societate civilă cu oameni needucaţi şi derutaţi, de o conducere coruptă, e uşor manevrabilă. Cine nu-l ascultă, e duşmanul politicianului. Fiind uşor de dus de nas, opinia publică e ca şi inexistentă. În condiţiile de atunci, nici nu se întrevedea formarea unei societatăţi civile. Nu eram pregătiţi pentru a avea putere. Nu ştiam ce să facem cu ea; nu aveam exerciţiul puterii. Nu eram destul de civilizaţi. Nu înţelegeam la ce foloseşte puterea. O folosea doar în interes propriu. Era mai la îndemână. Degeaba ne credeam o naţiune puternică. Degeaba eram mândri că suntem lucuitori ai acestei planete. Venea o majoritate parlamentară animalică, care nu era deloc mulţumită de faptul ca noi să fim mândri. Criza economică era doar o scuză ce ascunde o gravă criză de sistem. Disoluţia principalelor puteri inducea o gravă criză instituţională la toate nivelurile inferioare. Singura soluţie de a scoate planeta din această disoluţie predominant politică era amestecul de apă de ploaie cu apa de la robinet. Dacă nu ne hotăram ce aveam de făcut, n-am fi făcut nimic. Pentru că nu ne puteam trezi toţi odată, trebuia să ne trezească altcineva, înainte ca haosul insidios, reprezentat prin abuzul de putere al celor slab pregătiţi, să difuzeze în tot ce exista. Azi, pot spune că vedem lucrurile mult mai bine.
– Astea le-ai citit în ziare?
– Nu. Le-am simțit pe pielea noastră. Nici Presa nu s-a lăsat mai prejos; din “animalul de pază al democraţiei”, somnolentă, aceasta s-a transformat într-o potaie plină de amarse.
– Ce sunt astea?! întrebă Angela.
– Niște insecte parazite. Cum spuneam, înfometată în prealabil, Presa era la cheremul celui care îi dă mai mult. Au ajuns şi ziariştii să se întrebe cu ce mai rămân dacă dau jos grăsimea de pe burtă. Şi apoi, ce democraţie să păzească ziariştii? În virtutea unei tradiţii ce stătea să se cristalizeze, Presa se ocupa numai de efecte, că sunt mai spectaculoase, ignorând complet cauzele. Spectatorului îi place să vadă nevasta bătută; nu-l interesează implicaţiile socio-morale ale faptului că aceasta este târfă.
– Iar acum revistele apar fără nici un conținut.
– Cum adică? întrebă Albi.
– Adică revista asta, ”Fenomenologia”, pentru care am stat la coadă, are paginile albe.
Astronauta luă publicația de pe masă și o răsfoi ostentativ.
– Nu scrie nimic.
– Uită-te mai bine! o îndemnă gardianul.
– Ah! Revista voastră a început să se umple. Au apărut o grămadă de articole; ”Credința, la ea acasă”, ”Disoluția puterilor statului”, ”Ce e lenea și de ce trebuie protejată”. Apar chiar și comentarii la ”Legea pensionării totale”.
Citi câteva fraze, apoi conținutul o prinse și se cufundă în lectură.
– Din articolul ”Ce e lenea și de ce trebuie protejată, se desprinde ideea că nu se mai lucrează în slujba cetățeanului, ci în cinstea cetățeanului, spuse femeia.
– Absolut corect. Articolul ”Disoluția puterilor statului” sintetizează ce am spus eu mai la urmă.
– Ce fel de presă mai e și asta?!
– Presă electronică, spuse Albi. Sintetizează părerile și trăirile cetățeanului. Voi nu aveți așa ceva?
– Nu. Presa noastră nu e în stare să pună frână neajunsurilor. Să avanseze din punct de vedere tehnic, nici atât. Încearcă ea, tot timpul, să sugereze și să inducă schimbări în guvern, dar nu pentru binele cetățenilor pe care, în fond, și ea ar trebui să-i servească, ci din nevoia disperată de a câștiga un ban. Atâta timp cât presa e făcută cu disperați și fomiști, care nu se pot plomba în altă parte, nu avem presă adevărată. Spiritul ei critic e fals; nu mai avem nevoie de schimbare făcută de foame. Să inventezi schimbări în guvern, pentru a veni oricine să le infirme, nu e un subiect real, ci subiect inventat. Mulțimea subiectelor inventate demonetizează presa, o face necredibilă, cum nici subiectele banale nu o fac. Nu se face presă cu patroni de ziare obedienți grupurilor de interese sau cu ziariști săritori de garduri. Și aceștia vor schimbări de dragul schimbării? În replică, aceasta poate genera stagnare de dragul stagnării. Guvernele mai longevive nu sunt mai bune; prin remanieri repetate, previn mișcările sociale, instituie o dictatură financiară foarte perversă, greu de observat, mituind tot ce se poate mitui, de sus până jos. Desele schimbări de guverne, ca și statul pe loc al unor structuri guvernamentale nedorite, generează mafie. Omul dă foarte repede dintr-una în alta; după ce au vrut schimbare, frica de schimbare îl terifiază de-a binelea. ”E bine oricum” se confundă cu ”e rău oricum”; ”iarna nu-i ca vara” se confundă cu ”vara nu-i ca iarna”. ”E bine când e bine” nu se mai opune lui ”e rău când e rău”.
– În fond, totul se rezumă la o cotă unică de impozitare, spuse Cori. Plătești, ai niște drepturi. Nu plătești, n-ai nici un drept.
– Ar fi bine să fie așa, dar nu e, spuse femeia. Cota unică de impozitare nu e neapărat ceva bun, dar e mai fiabil; impozitele se adună mai repede, mai eficient, cu un sistem birocratic mai bine pus la punct, mai simplu, mai redus, mai eficient și necorupt. Fără plătitori, nu merge nici acesta, cum nu merge nici sistemul de impozitare în trepte.
– O bună guvernare înseamnă să stii să strângi bani la buget.
– Inexact. O bună guvernare înseamnă să știi să creezi premisele ca oamenii să câștige și să aibă din ce plăti impozite. Înseamnă diplomația guvernului de a civiliza poporul. Până atunci, merge și fără un guvern strălucit; până la a merge fără nici un guvern. Până acum, n-am văzut decât lansări de spray-uri cu miros de bani.
– Ești suparată rău de tot, spuse Albi. Eu am văzut lansări de serii monetare cu miros de spray.
– E posibil ca domnișoarei să-i fie foame, spuse profesorul de istorie alternativă.
– Mi-a pierit foamea, spuse Angela. Mă simt destul de rău să cinez într-o biserică. ”Secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc” e o vorbă trântită la plesneală. Filozoful vorbelor sale a trântit-o, să facă pe interesantul.
– Ar fi putut afirma: secolul următor va fi religios sau nu va fi deloc religios; ar fi fost la fel de paradoxal, spuse Cori. Lumea are nevoie să se mire; lumea are nevoie de paradox. Dacă nu are de ce să se mire, omul nu evoluează.
– Avem vizionari de ocazie, spuse Ian. Cred că aveți și voi. Când o prostie e spusă de un om de mare valoare, este luată pe nemestecate, fără apă şi fără analiză. Ca să demonstreze cât sunt de credincioşi, oamenii îşi exacerbează credinţa în tot felul de manifestări exterioare, care pot merge de la cruci largi pentru un public ocazional, până la autoflagelări de tot felul şi chiar violenţă. Îţi vine mai uşor să ucizi în numele altuia, dar ţi-e mai greu să-ţi pui problema dacă e bine sau rău ce faci, dacă entitatea superioră ție te bate sau nu pentru ceea ce vrei să faci în numele ei. În numele Domnului, se pot face o mulţime de lucruri bune, dar e cam plictisitor; prea multă lume face bine ce face. În numele Domnului, se face şi bine, şi rău. Nimeni nu ia numele Domnului în deşert; şi binele, şi răul, sunt făcute cu convingere, cu convingerea fiecăruia că el are dreptate. Cum să nu crezi în reîncarnare, când reîncarnarea are loc încă din timpul a ceea ce numim, convenţional, viaţă. După un număr de ani, toate celulele unui corp uman sunt înlocuite complet. În acel moment, omul se poate considera reîncarnat; e un om complet nou, un alt om. Pe baza unui mesaj genetic, prin clonare, se poate reîncarna orice, dar nu e etic şi moral. Religia nu permite acest lucru tocmai din cauză că nu are nimic de-a face cu etica şi morala. E moral să fii drept, dar în interiorul unui anumit canon. Credinţa poate crea o religie sau alta. Încercarea unei religii sau alteia de a crea credinţă e în van. Totul depinde de un anumit cadru politic, social, economic, cultural şi chiar geografic sau istoric, în procente complet aleatorii. Totul poate fi aşa cum îl vedem, dar poate fi şi aşa cum ne gândim că ar fi putut fi. Nici o lume nu este cea mai bună lume posibilă. Cea mai bună lume dintre lumi este cea a imaginaţiei şi, de la un timp, nici aceea. Dacă nici o lume nu este atât de bună încât să mulţumească o mare masă de oameni, ce ne putem aştepta de la o religie sau alta? Nici măcar când spui că religia celui de alături e mai bună decât a ta nu reuşeşti să mulţumeşti pe cineva; rişti să fii luat drept neserios. Secolul viitor va fi religios sau nu, dar asta e simpla teorie; noi începem secolul, dar nu ştim şi nici măcar nu ne imaginăm cine îl va sfârşi. Şi de ce. Când îşi aduc aminte că vor muri, oamenii devin cu mult mai săraci. Bogat este doar cel ce nu are ce lasa în urmă. Un om a lăsat dinamita în slujba ştiinţei şi culturii. În majoritatea cazurilor, este lăsată ştiinţa şi cultura în slujba dinamitei. Credinţa este o formă de violenţă a culturii, iar religia o formă de cultură a violenţei.
– Interesant, foarte interesant, spuse profesorul Tocs. Am reținut câteva idei. Un lucru mi-e clar: nu suntem noi vinovați că răul a învins și binele pe care guvernanții au vrut să ni-l facă.
– În afară de asta, ce ai mai reținut?
– Mai multe, dar cel mai important e faptul că toate lucrurile se întâmplă celor care nu se așteaptă la asta.
– Eu am înțeles că lucrurile din revistă ni se întâmplă nouă, celor prezenți, că sintetizează ce discutăm noi aici, spuse Ian. Nu am nici un chef să citesc despre lucruri pe care pot să mi le imaginez și singur.
– Revista apare chiar și independent de voința voastră, a cititorilor, spuse Albi.
– Și independent, dar mai ales prin voința cititorului, spuse Cori. Fiecare poate susține o rubrică în ce revistă vrea și chiar mai multe.
– Nimeni nu poate susține mai mult de o rubrică într-o viață, îl contrazise colegul gardian.
– Comandăm ceva? îi întrerupse Angela.
– Cui comandăm?
– Mesele celelalte au meniu. Cred că ne-am așezat prost.
– Frumos, curat, dar chelnerii și chelnerițele sunt îmbrăcați ca dracu’, spuse Ian. Vreți să ne servească ăștia.
– Așa e moda, spuse Harivian. La noi, se produc cele mai frumoase haine ”second hand”.
– ”Se produc”?!
– Da.
– Cum adică ”se produc”? insistă astronautul.
– Adică se fabrică. Ce e așa greu de înțeles? Totul e cerere și ofertă. Când aceste haine ”la mâna a doua” devin o modă și piața nu mai acoperă cererea, atunci trebuie produse.
– Nu există nici o logică. Nu pot fi fabricate direct noi, așa cum trebuie să fie prin definiție?
– Nu, spuse profesorul. Dacă moda cere, atunci hainele noi sunt fabricate direct vechi, ca și cum ar fi fost purtate, cu nasturi lipsă, cu găuri peste tot, tocite în coate sau genunchi, cu mâneci, gulere sau manșete desfăcute, cu petice sau tăieturi.
– Înțeleg faptul că hainele vechi sunt fabricate direct noi, interveni Angela.
– Poți s-o iei și așa, dar, oricum ar fi, sunt mult mai scumpe decât dacă ar fi noi. Sunt ”second hand”-uri de colecție.
– Eu știam că hainele ”la mâna a doua” au fost purtate, sunt puțin uzate sau nu mai sunt la modă, și sunt scoase la vânzare pentru oamenii care nu au bani pentru haine noi, spuse Ian. Să faci dintr-un lucru rău un lucru bun e o inversare a scării de valori.
– Ce, parcă punerea unui defect, cum este lenea, pe post de calitate supremă, cum se întâmplă pe aici, nu e tot o rasturnare a scării valorilor? întrebă femeia. Aștia au un cult aproape religios în ceea ce privește lenea.
– Avem o populație dogmatică, spuse Albi. Fiecare crede în ceva, în ce vrea el; fiecare e cu dogma lui. Orice lucru, adus la paroxism, devine religie. Lenea poate crea o religie. Deja duce la intoleranță și corupție. Într-un final, poate duce la dictatura celor inteligenți și, sper eu, din ce în ce mai mulți.
– Ce inteligență?! sări Ian. Dacă chelnerii ce trebuie să servească la masă îmi zgârie retina, fetele alea dezbrăcate mă calcă pe inteligență. De-a dreptul. E suprarealist să vezi femei goale într-un restaurant decorat ca un interior de biserică. Una dintre aceste fete vine încoace.
– E una dintre chelnerițe.
– Pe dracu’! E, mai degrabă, o exhibiționistă beată. Arată ca o nefericită scăpată din ghiarele violatorilor. Sunt numai pete de sânge în urma ei.
– O fi vreo demonstrantă pentru drepturile animalelor, spuse Angela. La noi, apărătorii drepturilor animalelor își exprimă nemulțumirea demonstrând în pielea goală.
– Astea sunt simple presupuneri, spuse Cori. Femeia nu e deloc dezbrăcată, ci, dimpotrivă, e foarte modern îmbrăcată. Trebuie să sacrifice foarte mulți bani pentru a-și procura un costum care să imite pielea.
– E îmbrăcată?!
– Sigur. Dacă n-ar fi fost îmbrăcată, n-ar fi primit-o la serviciu. Zgârieturile și tăieturile, prin care se scurge sânge, sunt din fabricație, dar numai la cererea clientului. Sângele e un produs sintetic, care nu pătează, după un timp, autodevorându-se și dispărând fără a lăsa urme. Costumele astea se fac numai la o comandă specială. Poți aștepta și un an până ți se onorează comanda.
– Cred că mirosul ăsta vine dinspre chelneriță, spuse Ian. Pute îngrozitor.
– Poartă un foarte frumos costum cu scurgeri fetide. E prevăzut cu excoriații și umflături purulente, sugerând infecții ale țesutului celular subcutanat.
– Cu ce vă pot servi? întrebă chelnerița.
Ajunsă lângă masa lor, scosese un mic computer dintr-un pliu al pielii și îi privea întrebător.
– Vrem cinci porții de friptură de eman, spuse Albi. Am venit aici în mod special. Numai aici am găsit friptură din asta.
– Nu avem friptură de eman, spuse chelnerița moflăind gumă de mestecat.
– S-a terminat?
– Ce să se termine?!
– Eu întreb! se răsti gardianul.
– Întrebați!
– Am întrebat dacă s-a terminat friptura de eman.
– Am auzit, dar m-am mirat puțin, spuse chelnerița. Emanul a dispărut acum câteva secole de pe suprafața planetei noastre.
– Nu se poate. Eu și Cori am mâncat acum câteva ore friptură de eman, chiar aici. Am stat la masa aia. Dumneata nu ai cum să știi; probabil că ai intrat în tura a doua.
– Așa e, am intrat în tura a doua. E posibil să vi se fi servit niște falsuri.
– Poate, dar au fost foarte gustoase, spuse Albi. Te rog să consulți lista livrărilor de la bucătărie și să ne aduci felul de mâncare numit mai de dimineață ”friptură de eman”, indiferent dacă e un fals sau nu.
– Nu pot face asta.
– Ți-o fi lene?
– Dacă mi-ar fi lene, imediat aș chema poliția pentru încălcarea cine știe cărui paragraf din legea inactivității, spuse fata. Adevărul e altul. Pe tura mea, nu servesc falsuri.
– Păi, nu le mănânci tu. Noi le mâncăm.
– Dacă mai insistați mult, chem poliția și vă acuz de instigare la fals.
– Mai scutește-mă cu amenințările tale! se enervă gardianul. Putem respecta legea doar atâta timp cât legea ne respectă pe noi.
– Lasă, lasă! interveni Cori. Ce alt fel de friptură aveți?
– Numai friptură de eman.
– Iar începem? Aveți doar friptură de eman si nu vrei să ne aduci din cauză că e un fals, datorită faptului că acest animal a dispărut acum nu știu câte secole?!
– Exact, aprobă chelnerița.
– Friptură de eman nu au, falsă friptură de eman nu vor să dea…Măcar muzică să fie, spuse Ian.
– Muzică este.
– Unde auzi dumneata muzică? Nu se aude decât clinchetul vaselor și tacâmurilor sau zgomotul discuțiilor.
– Nu ați citit anunțul, arătă fata un afiș.
– Nu știm limba. Ce scrie?
– Mă luați peste picior!
– Nu te ia deloc peste picior, interveni Cori. Domnul Nicer și domnișoara Noistec sunt de pe altă planetă.
– Aaaa! Sunteți extratereștri? Spuneți așa! Scrie că în restaurantul ăsta ”muzica se ascultă în liniște”.
– E perfect adevărat; muzica se ascultă în liniște. Pentru a o asculta, trebuie să-i dea cineva drumul.
– Nu ați înțeles, spuse chelnerița. Muzica se ascultă în liniște, dar, dacă o pornim, ce liniște mai poate fi?
– Ciudată logică, spuse astronautul. E ca și cum ai spune că două armate trebuie să fie lăsate să se lupte în pace, dar, dacă se luptă, nu mai e pace, ci război, așa că, pentru a fi pace, armatele nu mai sunt lăsate să se războiască.
– Bravo! Ați înțeles perfect. Aveți o băutură din partea casei. Vă pot recomanda și o ciorbă specială de zyl.
– Serios?! De ce n-ai spus?
– Nu m-ați întrebat, spuse chelnerița. Ați ținut-o sus și tare cu friptura.
– La o băutură alcoolică, merge orice fel de ciorbă.
– Nu servim băuturi alcoolice. Doar clorotice.
– Nu mai ai nici un haz, spuse Ian. De ce e ciorba asta mai specială decât altă ciorbă?
– Pentru că mi-a căzut în ea cristalul de grotă de la inel. Nici eu nu știu ce am căutat prin bucătărie. De 4 ore îl caut. Am renunțat. Acum, îl caut porție cu porție. Poate am mai multe șanse să-l găsesc.
– E o glumă proastă, spuse Angela. Ce e „cristalul de grotă”?
– O varietate cristalină de carbon, transparentă, cu luciu puternic, având cea mai mare duritate dintre toate mineralele. E folosită ca piatră prețioasă.
– Un fel de diamant?
– Merge și așa, spuse chelnerița. Deci, câte o ciorbă de fiecare.
– Nu cred că mă încântă să mănânc o ciorbă prin care cineva caută diamante, se răzgândi Ian.
– Să plecăm dracului de aici! spuse Albi.
– Unde vrei să mergem? întrebă profesorul.
– La alt restaurant. Ăștia au o servire deplorabilă. Nu mai vin niciodată aici.
– Nici eu, spuse Ian. Mi se taie pofta de mâncare când sunt servit de chelneri în trențe sau fete în pielea goală, cu scurgeri după ele și răni pe tot corpul.
– Mergem unde vreți voi, numai să nu fie pe partea cealaltă. M-am săturat să traversez strada. Un lucru obișnuit ar trebui să se facă fără nici un efort de gândire. Cred că traversatul străzii e în contradicție cu mult lăudata lege a inactivității.
Ca la un semn, se ridicară și se îndreptară spre ieșire, sub privirile contrariate ale celor prezenți.
În apropierea ieșirii, fuseseră instalate mai multe mese, încărcate cu tot felul de mâncăruri și sticle cu băuturi.
Ian încercă să apuce un fruct asemănător cu mărul și văzu că nu poate să-l ia; mâna îi trecea prin acesta ca prin aer. La fel i se întâmplă când vru să apuce un fel de banană albastră, o bucată de carne friptă sau o prăjitură.
– Ce e asta?! se miră. Când mi se refuză ceva, încep să-mi doresc acel lucru.
Încercă să prindă o sticlă cu lichid incolor și nu putu.
– Astea sunt din alt film, spuse Albi.
– Cum?!
– S-ar putea să fie doar niște proiecții comerciale, niște simple reclame.
– Penibil. Par așa reale…
– De ce n-am fi noi într-un film și mâncarea reală? întrebă Angela.
– Sunteți reală?! sări Ian în fața unei doamne care se îndrepta spre toaletă.
– Bineînțeles că nu sunt reală, spuse femeia.
– Încercând să treacă prin ea, astronautul se trezi în fața unui burtos, care se ridicase de la o masă și nu părea deloc ireal.
– Întreabă-mă pe mine dacă sunt real! spuse acesta.
– Ești real?
– Bineînțeles că sunt real, spuse burtosul și îi trânti două perechi de palme peste față.
– Așa îți trebuie, spuse Angela. Să te înveți minte, să nu te mai bagi unde nu-ți fierbe oala pe un Pământ străin.
– Pe nici un Pământ din Univers nu-și permite cineva să încerce să treacă prin nevasta unui spion liber, spuse burtosul.
– Scrie pe tine că ești spion liber?
– Sigur. E la fel de evident ca atunci când încerci să găsești o virgină într-o maternitate.
– Cum adică?!
– Adică ăsta e restaurantul în care ne strângem noi, spionii liberi. Aici e sediul nostru provizoriu. Oricine poate adera la grupul nostru profesional, chiar și voi. Puteți semna o adeziune și o puteți lipi pe perete, acolo, alături de celelalte. Primim pe oricine, chiar și de pe alte planete; avem o largă deschidere.
– Probabil că puneți la cale vreun complot.
– Nu punem la cale nici un complot. Azi am avut un frumos program de poezie și medalierea post-mortem a celui mai mare spion de pe planeta Lila. Ajutăm familia celui dispărut cu o sumă mare de bani, plătită, desigur, prin agenția noastră de asigurări.
– Interesant.
– Interesant, dar asta nu e totul. Discutăm, în general, despre metodele de apărare împotriva companiilor intergalactice de spionaj și împotriva pericolului de a fi dați afară de patroni.
– Beți ceva, dansați cu nevestele, agresați străini și mai uitați de spionaj.
– Nu e adevărat. Spionul liber spionează unde vrea, ce vrea și pe cine vrea. Poate culege înformații chiar și din publicații; dacă citești atent, poți găsi chestii interesante printre rânduri. Nu lăsăm meseria la ușă; o transformăm în pasiune.
– Ce e așa pasionant?
– Acum, punem pe hârtie o serie de revendicări: introducerea unei cărți de muncă, să nu se uite ce am realizat, săptămâna de lucru etalon, după lungimea săptămânii pe Pământ, plus sau minus un coeficient calculat, spor de noapte și pe planetele care nu au alternanță zi-noapte, spor de periculozitate, de toxicitate, desființarea serviciului de contraspionaj, acordarea pensiei de urmaș doar soției, alocație suplimentară pentru copiii rămași acasă în timpul misiunii…
– Și, bineînțeles, mărirea salariilor.
– Sigur. Contractele mai ferme cu beneficiarii și mărirea salariilor sunt de la sine înțelese.
– Hai, mai bine, să mergem! spuse profesorul. În felul ăsta, nu ajungem niciunde.
– Bineînțeles că nu ajungeți niciunde! auziră.
Disperată, chelnerița alerga spre ei de-i săreau implanturile.
– Ce mai vrei?! se întoarse Cori.
– N-ați achitat consumația.
– Ce consumație?! N-am consumat nimic.
– Ba da, bătu fata în chitanțierul electronic. Intrarea la noi e 6 rume convertibile, așezarea la masă: 3, , discuțiile inutile vă costă 3 rume, iar ocuparea mesei mai mult timp decât e necesar face 2 rume. Total: 14 rume convertibile.
– Noi te-am chemat de mai multe ori, dar n-ai venit.
– De ce să vin?! N-ați comandat nimic.
– N-am comandat nimic pentru că n-ai venit, râse gardianul.
– Am venit și ați comandat friptură de eman.
– Nu aveai. După tine, emanul a dispărut de pe fața Pământului.
– Aveam ciorbă specială de zyl, insistă chelnerița. Și vă aduceam și o băutură din partea casei; gratis.
– Dacă taceai din gură și nu spuneai că ți-ai pierdut piatra prețioasă de la inel în ciorbă, luam câte o porție.
– Nu văd ce rău am făcut.
– N-ai făcut nici un rău, că nu era să-ți bagi mâinile în farfurii, dar costumul asta al tău îți taie pofta de mâncare, spuse Cori. Și emanațiile lui respingătoare…
– Nu mă interesează părerea voastră. Banii!
– Dacă n-am comandat nimic, nu văd de ce să plătim pentru ocuparea spațiului.
– Deoarece putea veni cineva care să ocupe acest spațiu, dar să facă și consumație, spuse chelnerița.
– Să ne scutești! Nu-ți dăm nimic. Dacă venea cineva, se putea așeza alături; era loc destul. Am pierdut timp prețios, timp în care puteam face bani frumoși. Voi ne datorați bani.
– Chem Poliția!
Râzând lugubru, gardianul îi trase un dos de palmă și un șut în fund, apoi o împinse cât colo și ieși din restaurant.
– Ăsta e ultaj contra bunelor moravuri.
– Din partea cui? întrebă Harivian.
– Din partea ei. Eu sunt gardian și trebuie să veghez la respectarea legii.
– Așa e, spuse Ian, apucând-o pe Angela de un braț și trăgând-o spre ieșire. Ăsta e restaurantul vreunui spital de nebuni.
– Lumea asta e plină de logică absurdă și de reguli fără sens, spuse femeia.
– Ca orice lume.