A fost odată ca niciodată un Erou…
#
De fapt, era o Eroină. Iar în vremurile noastre grăbite, „odată ca niciodată” nu mai e ce-a fost, aşa că, spune povestea, ea trăieşte şi astăzi, merge printre noi, cântă pentru sine, caută mai departe pacea şi dreptatea şi nu se teme să împartă cu alţii speranţele şi dragostea…
Totuşi, înainte de a deveni astfel, iată ce i s-a întâmplat…
#
A fost odată ca niciodată o Eroină. Oamenii îi spuneau Yin şi îi proslăveau tinereţea în legende: povesteau cum l-a zdrobit pe Rogatosh cel Nesimţitor; cum le-a lăsat, lui Bladen şi Bandiţilor lui Gălăgioşi, numai câte două degete bune fiecăruia, ca să nu trebuiască să le dea altcineva de mâncare; cum, dintre toate femeile din Confed’ia, ea a fost cea dintâi care a primit rangul de Eroină; cum a reuşit să afle ascunzătoarea lui Niessuh cel Păcătos şi să-l dea pe mâna gărzilor confed’iene.
În adâncul sufletului ei ardea un foc mocnit – că se născuse cu el, că i-l aprinsese viaţa, niciun doctor nu catadicsea să afle – care stătea să izbucnească mânios ca o vijelie, în cele mai neaşteptate momente. Pe lângă asta, vocea ei putea îngheţa oamenii şi, dacă vreunul nu înţepenea la auzul ei, cădea când o privea în ochi. Se zice că aşa îi nimicea pe toţi duşmanii. Totuşi, cu trecerea timpului, Eroina s-a domolit şi şi-a transformat furia în cântece; încetul cu încetul, a renunţat la faptele Eroice. Se mai auzea de ea pe ici, pe colo, chiar şi în Regatul Cel Mai Îndepărtat: cânta numai pentru sine, ca să nu sperie nici cea mai mică vieţuitoare din calea ei, ca să se elibereze de toată suferinţa şi bucuria adunate în ea. Însă veştile despre faptele sale veneau tot mai rar, iar legendele şi neadevărurile – tot mai des.
În aceleaşi vremuri trăia şi un răufăcător. Toată Confed’ia se plângea de ticăloşiile lui. Otrăvea izvoarele, pentru ca oamenii care beau din ele să nu poată lucra trei zile la rând, ci să stea să încălzească oliţa. Îi răpea pe aducătorii de veşti şi-i ducea cale de şapte provincii, lăsându-i leşinaţi şi fără memorie în cea de-a opta. Odată a mers până acolo încât, folosind un praf secret, a distrus tezaurul dintr-un port printr-o explozie însoţită de o bubuitură nemaipomenită. Nenorocirea s-a petrecut în toiul nopţii şi a făcut numai două victime: un demnitar întârziat şi un hoţ de buzunare local, care voia să se adăpostească de ploaie.
Fărădelegea aceea se pare că l-a îndemnat să-şi dea frâu liber şi mai mult. A început să atace caravane şi să necinstească fecioare; a ucis un întreg sat de munte, se zice; a descoperit cea mai cruntă vrajă, una care l-a ajutat să golească două vistierii pline ochi într-o singură noapte… Confed’ia a plâns şi a trimis poliţia să-l prindă. Zadarnic. Poliţia îl căuta într-un loc, locuitorii plângeau într-altul, iar el dispărea vreme îndelungată. Apoi, imediat ce se despărţeau poliţiştii, lovea de trei ori la rând în două zile, în trei regiuni diferite.
Puterile Confed’iei s-au unit, s-au sfătuit şi au hotărât: de acum înainte, aveau să trimită numai Eroi singuri care să se furişeze pe tărâmul lui natal, Îndepărtatul Holeland, să ia lumea la întrebări despre el şi să-l ia prin surprindere. Aşa că au trimis, unul după altul, opt Eroi, unul mai Erou decât celălalt. Primul nu s-a mai întors; nici al optulea.
Dar s-a întors Yin. Auzise de satul devastat şi s-a oferit să plece ca Erou Urmăritor. Vrând-nevrând, puterile Confed’iei au căzut de acord. – nu o simpatizau deloc pe Eroina băgăcioasă, cu întrebările ei nesfârşite, toate nepotrivite şi absurde şi la care era greu de răspuns, şi cu stilul ei de a nu le respecta ordinele; le schimba, acţiona după un ordin misterios de-al ei, de parcă ea ar fi judecat ce e drept şi cinstit mai bine decât toţi înţelepţii din Confed’ia la un loc. Dar nu puteau face nimic, nu mai aveau Eroi de sacrificat. Pe lângă asta, unii din ei nutreau speranţa că nu o vor mai vedea niciodată pe Doamna Eroină cea nesupusă.
Pentru a se camufla cât mai bine – şi pentru că asupra unei femei singure se pot abate multe rele în Holeland – Eroina porni la drum în haine bărbăteşti. Dar nu plecă decât după ce trecură două ierni; preţ de două ierni, a învăţat limba din Holeland, a vorbit cu camarazii ei din acele părţi ale lumii, a citit cărţi despre Holeland şi cărţi scrise de locuitorii din Holeland şi s-a familiarizat cu arta de acolo. Holeland, a descoperit ea, era numit de locuitori Holyland. A întinde mâna unui locuitor din Holyland însemna a rămâne cu ea întinsă: locuitorii de acolo nu se atingeau decât după ce ajungeau să se încreadă total unii în alţii, uneori la câteva luni bune după ce s-au cunoscut. Şi tot aşa, şi tot aşa, şi tot aşa… Două ierni i-au trebuit Eroinei să se pregătească; însă nu s-a grăbit şi nici n-a dat atenţie privirilor batjocoritoare ale fraţilor săi Eroi. Ştia că avea să fie ultima ei aventură, aşa că i s-a dedicat cu toată inima.
Apoi, într-o dimineaţă liniştită de iarnă, a părăsit Biblioteca din Confed’ia, a tras adânc în piept aerul rece şi a plecat să-şi împlinească destinul.
Când a ajuns în Holyland, şi-a căutat o casă şi şi-a făcut prieteni noi, dar a găsit şi o cale de a-şi câştiga existenţa. A început să-i înveţe pe locuitori limba şi obiceiurile din Confed’ia, ca să fie mai bine pregătiţi când plecau în străinătate să-şi caute norocul. I-a învăţat să călărească, pentru a ajunge la timp dintr-un loc într-altul, în oraşele răzleţite ale Confed’iei. Şi a muncit cot la cot cu ei, a luat parte la treburile lor zilnice şi la sărbătorile lor: a învăţat de la ei. Trei ani au trecut până când au considerat-o de-a lor şi încă trei până când a riscat să-i caute urma lui Yan. (Aşa i se zicea răufăcătorului. Nimeni nu-i ştia numele adevărat, aşa că îl botezaseră după zeul ruinei şi-al reînnoirii.)
#
Era chiar înainte de miezul iernii, în mijlocul unei câmpii întinse cât vedeai cu ochii. Zăpadă pretutindeni – albă, uneori parcă cu nuanţe albăstrii – ca într-un ajun de poveste. Cu gâtul lipit de gâtul armăsarului, Yin gonea către locul pe care i-l arătaseră oamenii lui Yan, bătrânii din satul vecin. Fulgii albi, uneori albăstrii, îi mângâiau obrajii şi-i aduceau aminte de tandreţe, făcând-o să uite unde merge.
Pe neaşteptate, răsună un fluierat dintr-un nămete şi armăsarul lui Yin împietri cu piciorul în aer. Eroina îşi dădu drumul să alunece pe gâtul lui, sări pe deasupra nămeţilor răsucindu-se şi ateriză în picioare, cu pieptul fremătând şi cu privirea limpede.
La zece paşi de ea stătea un bătrân cu trăsături nici aspre, nici blânde. Păreau cioplite de un sculptor care nu trebuia să dea de două ori cu dalta în acelaşi loc. Avea ochi inteligenţi – cândva poate blânzi, acum doar aprinşi. Când îi văzu, Yin tremură de durere. Îi aminteau de cineva demult pierdut, a cărui pierdere o transformase în Yin. Tremură de durere – iar durerea e poarta spre furie.
Bărbatul o studie, şi el, îndelung, peste giulgiul de zăpadă, apoi se încruntă şi râse deodată:
— Frumoasă poziţie ţi-ai găsit… însă eu nu mă bat cu femei.
Yin nu avu timp să se mire că o ghicise pe sub hainele bărbăteşti. Surpriza ei fu înecată de furie, de furie adevărată.
(Condescendenţa e calea spre furie.)
— De ce? îl întrebă ea. Ţi se dau de bună voie când le furi fecioria?
Bărbatul se crispă, dar nu răspunse. Se răsuci şi plecă printre nămeţi.
— Aşteaptă, auzi vocea ei moale. Pentru tine am venit aici, Yan. Eu sunt a noua…
În clipa următoare, se năpusti asupra ei.
— A zecea, murmură el, vrând să-i smulgă inima din piept, nu va mai veni.
Ea îi alunecă din braţe mlădioasă ca spicul de grâu, fină ca boarea verii, furioasă ca tânăra Yin. Şi, pe neaşteptate, lumea dispăru din jurul lui Yan: nămeţii se ridicară, îi puseră piedică, îl azvârliră pe burtă. Yan se pomeni legat fedeleş de mâini şi ţintuit de picioarele ei şi simţi durerea… durerea… durerea…
— Nu va mai veni, îi vorbi ea, cocoţată peste el. Eu sunt ultima. Iar tu, dacă nu te baţi cu femei, atunci cu cine te baţi? Cu copii, cu bătrâni? Cu demnitari din tezaure?
El se crispă din nou şi i se tăie respiraţia în strânsoarea ei de oţel.
— Ajutorul acela… venise acolo ca să cotrobăie prin tezaur în scopuri personale, care nu trebuiau să ajungă la urechile oamenilor de rând. Nu era nici la timpul, nici la locul potrivit. – Bărbatul îşi muşcă buza. – Dar de ce-ţi spun eu asta? Eşti Cea de-a Noua.
— Cotrobăia prin tezaur, zici… Şi celălalt? Hoţul de buzunar?
Yan răspunse cu glas şoptit, după o mică pauză:
— El… Nu ştiam că e acolo.
Apoi tăcu, dar Yin ştiu să asculte şi auzi ceva în vocea lui care-i domoli furia şi-o făcu să slăbească strânsoarea genunchilor.
— Dar jafurile? Răpirile? Măcelul din Saael?
— O, am fost şi la Saael? Yan oftă. Destul, Cea de-a Noua. Te rog, încetează. Am crezut că eşti mai inteligentă. Pe lângă asta, începe să doară cu adevărat.
În clipa următoare, ea se ridică în picioare lângă el şi-i ceru:
— Povesteşte-mi.
În clipa următoare, el se trânti peste ea în zăpadă, dar nu o strânse de gât cu degetele. Pur şi simplu o privi în ochi.
— Povesteşte-mi – vorbi ea, înghiţind cu greu – povesteşte-mi cum a fost.
Yan lăsă braţul jos, apoi se ridică încet. Pentru prima oară, Yin observă că îl durea fiecare gest pe care îl făcea.
— Într-adevăr, eşti mai inteligentă… Iar mie nu mi-au rămas prea multe. Am văzut că ştii să asculţi – dar mai întâi priveşte.
Îşi suflecă mânecile, dezvelind pârâiaşe violete care alergau în jos de la subsuori până la încheieturi.
— Ciuma Flămândă, rosti ea, respirând cu zgomot.
— Deci ai auzit şi tu de ea? Nu ştiu cât mi-a mai rămas, o zi sau un an. Preoţii spun că-mi trăiesc cea de-a noua viaţă… Iar familia mea… s-a stins acum zece veri.
Yin îl ascultă şi numai pupilele ei negre trădau ce se întâmplă în sufletul ei.
— Mâncarea e de vină, spun preoţii. Mâncarea cea nouă, ieftină şi sclipitoare care vine din tărâmurile voastre. Dar nu mâncarea mi-a luat familia – foamea mi-a luat-o… Cei care te-au trimis au venit aici şi au adus cu ei mâncarea ieftină şi sclipitoare, au adus aur strălucitor cu grămada. Nu le-a ajuns că au cumpărat cele mai fertile ogoare – au pus o interdicţie: nu avem voie să cultivăm altă hrană decât a lor, altfel îi otrăvim. Iar grâul lor – cumperi seminţele, dau în spic o dată pe an, le semeni din nou, dar primăvara următoare nu iese nimic din ele. Aşa e sigur pentru noi, au spus ei. Veniţi şi cumpăraţi alte seminţe.
Ea îl asculta şi numai brazda dintre sprâncenele ei trăda ce se naşte în sufletul său.
— Când n-am mai putut rezista aici, ne-am încercat norocul în oraş, cum au făcut ceilalţi.
Oraşul nu ne-a vrut.
Nu a vrut limba noastră. S-a prefăcut că o acceptă, dar oamenii se retrăgeau când ne auzeau vorbind. Nu-i nimic, ne-am zis, şi am învăţat limba oraşului, vrând-nevrând. – Rosti ultimele cuvinte în confed’iană, la fel de fluent ca orice om civilizat. – Însă oraşul tot nu ne-a acceptat.
Nu voia obiceiurile noastre… Semenii surorii mele au început s-o ocolească imediat ce şi-a legat părul cu fibre de salcie. Nu au vrut să profite de priceperea noastră. Nu e bine să vindeci cu leacuri străvechi, poţi omorî pe cineva – aşa au spus doctorii voştri. Nu e bine să spui oamenilor unde să-şi sape fântâna – aşa au spus cei ce aduceau apa la voi. Şi l-au aruncat pe tata în temniţă o vară; când a venit acasă, n-a scos o vorbă despre şederea lui acolo. S-a stins în tăcere.
Yin îl asculta, iar lacrimile din ochii ei nu o deranjau, ci îi deschideau sufletul şi mai mult.
— Nici chipurile noastre nu le-a vrut oraşul acela al vostru. Priveşte. – Yan întinse degetele îndoite de la mâna stângă. – Mi le-au zdrobit cu picioarele. Aici, m-au crestat cu cuţitul, zise el, arătând spre obrazul stâng. „Cară-te, intrusule cu piele brună” – acum vorbea confed’iana, în limba lui nu exista un asemenea cuvânt –, du-te înapoi în mocirla din care ai venit!” Iar când a murit sora mea… a fost o bucurie, după săptămâni de delir şi spasme puternice – m-am dus înapoi. În mocirlă. Mai aveam cel mult un an de trăit. Şi au trecut zece ani, Cea de-a Noua. Zece ani au trecut aşa.
Yan tăcu. Ochii lui sfredeleau zăpada.
— Ţi-au spus – se chirci brusc, mai-mai să cadă în omăt – că mă pricep şi la furat? Nu jafurile acelea răsunătoare, nu… Fur ca să-mi lung foamea şi să-i ajut pe locuitorii din satul acela din care nu poate cumpăra nimeni orz sau ceramică, pentru că bătrânii lui au fost acuzaţi că instigă la război împotriva Confed’iei…