Uşa frizeriei era deschisă, am văzut-o imediat ce-am trecut de cofetăria din colţ. Asta era bine, mai rămânea să nu fie coadă. Nu-mi place s-aştept, n-am răbdare. Nu pot s-aştept nici în staţie dacă nu se vede autobuzul venind. Plec pe jos şi, bineânţeles, autobuzul mă depăşeşte între staţii. Dar măcar fac ceva, merg, nu pierd timpul aşteptând. Iar acum nu era vorba numai de nerăbdarea mea obişnuită, sper să mă tund repede şi apoi să merg la ăla cu piesele. Mi le-a promis de două săptămâni şi de-atunci mă tot amână. Dacă nu le-a adus nici azi sunt hotărât să fac scandal. De fapt nici nu prea le mai vreau, sper să nu le fi adus ca să am motiv de ceartă. Nici nu-mi dădeam seama că certându-mă-n gând cu ăla, dădeam mărunt din buze şi-ncepusem să gesticulez. Când am ajuns în uşa frizeriei eram deja nervos. În loc să intru parcă m-am lovit de o barieră invizibilă. Faţa nervoasă de mai înainte mi s-a transformat într-una mirată aproape năucă. Asta nu se poate. Era coadă. La ora opt şi cinci, dimineaţa, era deja coadă. M-am întors hotărât să renunţ la tuns şi să-i trag un perdaf ăluia cu piesele chiar dacă le-a adus deja. După câţiva paşi m-am oprit. Nu puteam să nu mă tund, deseară plec la Arad şi după amiază sunt ocupat, nu mai am timp de tuns. Ce porcărie! Toată dimineaţa pendulasem prin casă trăgând de timp, cu gândul că n-are rost să vin mai devreme de opt că e-nchis.
Ca să nu aştept aiurea aş fi putut să merg să beau o cafea la cofetărie, dar dacă se mărea coada? Mai bine aştept aici că şi aşa mi-a pierit cheful să-i fac scandal ăluia cu piesele. Acum sunt nervos pe mine că n-am venit mai devreme.
M-am aşezat lângă măsuţa cu ziare şi am început să le răsfoiesc. Nu era nimic interesant şi oricum toate erau vechi. M-am apucat să-i studiez pe cei de la coadă. Erau doi domni în vârstă, probabil pensionari, un tip blond la vreo patruzeci şi o fată slăbuţă şi cam băieţoasă. Adică nu. Fata era de fapt un băiat cu cercei şi o poziţie picior peste picior cam feminină. Da da, acum după ce l-am privit mai atent îmi dau seama că de fapt îl ştiu din vedere. Stă în blocul vecin sau dacă nu, atunci vine în vizită destul de des. Pe ăla blond nu-l ştiu iar bătrânii…Probabil că i-am mai văzut de zeci de ori dar cum n-am memoria figurilor, feţele lor nu-mi spun nimic.
Blondul citea un ziar ferfeniţit, de fapt mai mult îl răsfoia şi se uita la poze.Avea părul creţ, năclăit şi o cămaşă cu gulerul aproape negru. Din când în când râgâia sonor fără să se abţină. Deodată puse ziarul pe genunchi şi începu să citească urmărind textul cu degetul arătător ca un preşcolar. Cînd termină de citit îşi ridică privirea spre cei din frizerie. În ochi i se citea admiraţia care s-a transformat treptat în mândrie şi apoi într-un orgoliu dispreţuitor. Doar gura îi rămăsese deschisă de la mirarea de mai înainte şi saliva începuse să i se prelingă spre bărbie. Realizând penibilul situaţiei, se şterse repede cu mâneca la gură mascând parţial gestul printr-o răsucire bruscă spre dreapta, aproape reuşind să-i scoată ochiul domnului în vârstă din faţa mea, care surprins total nepregătit, nu s-a ferit. Fără să-şi ceară scuze, ca şi când celălalt nici n-ar fi existat, încercă să-şi reia figura marţială, de data asta cu gura închisă şi fără salivă pe bărbie.
– Au descoperit particula lui Dumnezeu!
Ne privea de sus pe toţi ca şi când trebuia să-l aplaudăm.
– Ziarul e de anul trecut. Îi zâmbesc angelic dar îl privesc tăios şi insistent ca
să-l fac să se simtă penibil măcar acum, dacă mai devreme s-a crezut neobservat.
– Şi ce! Asta înseamnă că n-au descoperit-o? Mitocanul nu numai că nu se
simte prost dar mai are şi replică.
– N-au descoperit-o, dar nu pentru că e ziarul vechi ci pentru că aia e o ştire
care nu s-a confirmat ulterior. E o ştire bombă ca să-şi crească tirajul ziarului.
Blondul se gândeşte puţin după care declară doct:
– Dacă au descoperit-o înseamnă că-l pot face pe Dumnezeu.
– Dac-o vor descoperii înseamnă că pot şti cum s-a creat universul nu că-l
pot face pe Dumnezeu.
Deja m-am plictisit să-i explic mitocanului. Se vede că de fapt nici nu-l interesează părerea mea, vrea doar să fie important. Noroc cu frizerul care termină în sfârşit pregătirile şi-l invită pe blond pe scaun. O vreme nu se mai aude decât maşina de tuns. Probabil că blondul e cliet mai vechi pentru că nici frizerul n-a întrebat cum să-l tundă şi nici el n-a zis nimic. Când frizerul a trecut de la maşina de tuns la foarfecă, domnul în vârstă din faţa mea m-a privit insistent până când probabil a simţit că sunt atent şi mi s-a adresat aparent fără logică:
– De fapt, cred că nu caută ce trebuie.
N-am înţeles la ce se referea şi mi-a fost jenă să-ntreb, de teamă că poate nici
nu mi se adresa mie, chiar dacă mă privea în faţă. Am mai păţit-o o data. L-am apostrofat pe unul care, trecând pe lângă mine, ma-ntrebat când am de gând să dau berea aia. După ce l-am luat în tărbacă s-a-ntors la mine, m-a privit condescendent, puţin întrebător, dar a plecat mai departe. Abia după ce a trecut de mine am văzut că avea un hands-free la ureche. Nu eu trebuia sa dau berea. M-am simţit atât de prost, că am intrat în primul magazin ca să nu-l mai văd, el oricum nu mă mai vedea că mă depăşise şi era cu spatele la mine. Aşa că de atunci sunt mai precaut, nu mai intru în vorbă decât dacă sunt sigur că e cazul.
Domnul din faţă, realizându-mi nedumerirea, continuă.
– Cei care caută particula lui Dumnezeu. Se încăpăţânează să creadă că totul
a avut un început, renumitul big-bang.
Întâi am crezut că e adeptul variantei biblice şi de aia nu e de acord cu treaba
asta cu bing-bang-ul aşa că n-am vrut să-l contrazic. Apoi mi-am dat seama că de fapt nici varianta biblică nu exclude existenţa unui început. Atunci ce vrea să zică? Dau să-l întreb, dar în momentul ăla în uşă apare o doamnă cu un copil de mână şi a trebuit să mă ridic puţin ca să aibă loc să treacă. S-au aşezat lângă mine şi deja mă gândeam că puştiul o să înceapă să se fâţâie şi să pună o mie de-ntrebări. M-am înşelat. S-a aşezat liniştit pe saun şi şi-a lipit privirea de foarfeca frizerului, care ajunsese deja la retuşurile finale şi executa toate mişcările cu o eleganţă artistică.
Mai aveam de stat vreo jumătate de oră cel puţin şi dintr-o dată mi-am dat seama că nu mai am răbdare. Parc-aveam furnici pe talpă, vorba lui Andrieş. Eram mai agitat ca la-nceput şi nu ştiam de ce. Mă rodea ceva.
A… da! Asta era. Ce-a vrut să spună domnul din faţa mea? Vroiam să ştiu, dar tăcerea durase cam mult şi mi se părea cam aiurea să-l mai întreb acum. Probabil că mi-a văzut privirea şi a-nţeles, pentru că a continuat el fără să-l mai întreb ceva.
– Eu cred că nu trebuie să căutăm nici un început, pentru că nu există un început. Totul există pur şi simplu.
Cam banală afirmaţia, dar întrevedeam posibilitatea unei conversaţii. Cum nu mai stăteam de vorbă cu mitocanul blond, am încercat să-l contrazic cât mai politicos, doar ca să-l fac să continue.
– Teoria big-bang-ului a apărut în urma descoperirii că universul se
extinde, şi că toate corpurile mari din univers au o mişcare radială. Dacă s-ar inversa mişcarea tuturor, atunci toate s-ar întâlni într-un punct, de unde se presupune că a-nceput totul.
Sper să nu se simtă jignit că-i fac teoria chibritului dar trebuia să mă lămuresc
mai întâi că vorbim de acelaşi lucru. Nu s-a supărat. Îmi explică la fel de jovial ca înainte.
– Se extinde partea de univers pe care o vedem noi. Nu e normal să spui că
universul e infinit şi apoi să pretinzi că ştii ce se întâmplă în tot universul. Dacă ce vedem noi se extinde de ce nu s-ar contracta în altă parte pe care n-o vedem?
M-a cam blocat. Mai întâi că-l subapreciasem şi apoi…Ideea asta era tare
interesanta. Şi foarte logică.
A umat o pauză pentru că frizerul terminase cu blondul, care după ce a plătit a-nceput să se studieze în oglindă. Eu mă ridicasem deja în picioare să-i fac loc să treacă şi stăteam ca prostul să-l aştept. A terminat în sfârşit, s-a întors, i-a aruncat un zâmbet mortal (de fapt un rânjet belicos) doamnei cu copilul, şi a catadicsit să iasă. M-am aşezat în sfârşit jos. Pe scaunul frizerului a urcat tânărul cu cercei. S-a apucat să explice cam ce tunsoare vrea, dar eu nu mai eram atent. Aşteptam să se facă linişte ca să-mi pot continua discuţia. Când frizerul s-a apucat de treabă, m-am întors spre domnul din faţă.
– Aveţi dreptate. Dacă aici universul se dilată şi în altă parte se contractă atunci volumul lui ar putea rămâne constant.
– Nu asta am vrut să spun. De fapt e impropriu să vorbim despre volumul universului atâta vreme cât îl considerăm infinit. Am vrut să spun că teoria cu expansiunea şi implicit ideea unui început poate fi combătută foarte uşor. Exemplul pe care l-am dat eu e doar o variantă şi probabil că nici nu e valabilă.
Ce logică era din nou teoria lui, deşi contrazicea total ceea ce văzusem eu logic mai înainte. Auzi! Păstrarea volumului constant al infinitului. Nu puteam să tac? Probabil m-a blestemat blondul să ajung şi eu un penibil, ca el. Mai bine întreb decât să afirm. Oricum se pare că am pe cine-ntreba.
– Dacă nu consideraţi valabil exemplul ăsta atunci ce motiv ar fi să nu
existe un început?
– Păi dacă spaţiul e infinit de ce n-ar fi şi timpul infinit? De ce să-i punctăm
noi un început şi un sfârşit? Timpul şi spaţiul sunt infinite.
– V-am înţeles ideea, dar până la demonstraţie asta rămâne doar o ipoteză.
Nu demonstrează că timpul e infinit ci doar c-ar putea fi. Şi cum nu putem demonstra că există sau nu există un început nu prea putem demonstra infinitatea timpului.
– Putem face totuşi un artificiu. Din punct de vedere logic, dacă există un
început atunci trebuie să existe şi un sfârşit. Dacă reuşim să demonstrăm că nu există un sfârşit, atunci tot logic, nu poate exista nici un început. Fără început şi sfârşit timpul este infinit, la fel ca spaţiul.
– Aşa e. Dar am impresia că ne lovim de aceeaşi problemă. Aşa cum nu
putem proba inexistenţa unui început, tot aşa n-avem cum dovedi inexistenţa sfârşitului.
– Poate că avem cum, doar că până acum toată lumea a căutat să
reconstruiască condiţiile unui început, când de fapt ar fi mai facil să creezi condiţiile unui sfârşit.
Mi s-a cam zbârlit părul pe cap. Auzi idee. Să creezi condiţiile unui sfârşit,
de parcă nu e de ajuns că toată ziua aflăm cum ne înarmăm, cum poluăm, cum distrugem, îndreptându-ne către un sfârşit sigur, chiar dacă nu universal.
Ideea e totuşi interesantă. Ieşită din tipare, cam ca tot ce-a spus până acum.
Oare care presupune el c-ar fi condiţiile apariţiei sfârşitului? Nu mai apuc să-l întreb. Tânărul cu cercei se tunsese deja, şi fără să fi băgat eu de seamă când, coborâse de pe scaunul frizerului şi acum aştepta răbdător să mă ridic eu ca să poată trece. M-am ridicat, a trecut, iar domnul de lângă mine s-a ridicat şi el şi s-a-ndreptat către locul rămas liber, din faţa oglinzii. Abia acum văzându-l stând în picioare, l-am recunoscut. Domnul Florescu, profesorul meu de fizică din liceu. Ce rău îmbătrânise! Mi-a fost ruşine că nu l-am salutat. Am stat atâta vreme lângă el pe scaun şi nu l-am recunoscut. S-a aşezat pe scaun şi frizerul i-a zâmbit întrebându-l de sănătate.Când a răspuns, i-am recunoscut vocea. Era neschimbată. Abia acum mi-am dat seama că nu vorbise până în momentul ăsta. Ciudat! Altă dată o discuţie ca asta l-ar fi ridicat în picioare iar acum…Parcă nici nu ne auzise. Oare cel din faţa mea o fi tot profesor? Pare un om cu carte, cum ar fi spus bunica.
Mă îndrept din nou spre el. Mai am de aşteptat până să-mi vină rândul.
– Şi cam cum vedeţi dumneavoastră simularea unui sfârşit? Bănuiesc că la o
simulare v-aţi referit şi nu nu la crearea condiţiilor unui sfârşit autentic.
– Din punctul meu de vedere n-ar fi nici o diferenţă, pentru că oricum, s-ar
dovedi că nu poate fi creat un sfârşit, că nu poate exista un sfârşit.
– Ca să putem demonstra asta, trebuie totuşi să încercăm să-l provocăm.
– Aşa cum spuneam,sfârşitul şi începutul au un element comun caracteristic .
Ambele presupun existenţa nimicului, sau mai bine spus inexistenţa a orice. Arătaţi-mi un loc în univers unde să să nu fie nimic. Nu există. Nu mă refer la spaţiul interstelar sau intergalactic, pentru că nu e chiar aşa de vid cum s-a crezut. Conţine şi el materie şi chiar dacă densitatea acolo e atât de mică încât teoretic e aproximată cu zero, practic nu e zero. Dealtfel putem considera că densitatea materiei e zero, dar asta nu înseamnă că acolo nu e nimic.Tot spaţiul universal e plin de radiaţii de toate formele şi de toate frecvenţele, care nu înseamnă altceva decît energie, adică materie sub altă formă. Deci peste tot există ceva, nu e nici un colţ de univers unde să existe nimicul de care vorbeam. Nu existăm de aici până acolo şi nici de atunci până cândva. Pur şi simplu existăm.
– Şi dacă s-ar putea crea cumva o bucată de nimic?
– Nu veţi putea crea niciodată nimicul, pentru că nu există. La fel cum nu
puteţi crea nici particula lui Dumnezeu.
Toată expunerea fusese făcută pe un ton calm, egal, fără patos, fără schimbări
de mimică, fără satisfacţia celui care a reuşit să dovedească ceva. Nu încerca să demonstreze nimic, nu încerca să înveţe pe nimeni. Doar ştia.
L-am văzut atunci cum se ridică şi se îndreaptă spre uşă. În prag s-a oprit şi s-a
întors din nou spre mine. Probabil a realizat şi el că ultima replică fusese cam definitivă, chiar dictatorială.
– Dar, bineânţeles, puteţi încerca.
Ia uite domnule câtă mărinimie. Bine că ne dă el voie să-ncercăm. Adică cum „puteţi încerca”, „nu puteţi crea”. Acum realizez că la sfârşit se delimitase de noi ceilalţi. Eram noi şi el. Adică cine se crede el? Faptul că vine cu o teorie nouă şi interesantă îi dă dreptul să…? Mă rog. Iar mă montez singur. Şi fără motiv. Normal că omul s-a delimitat de noi, doar asta a spus tot timpul, că el are altă părere. Doar noi ceilalţi putem încerca pentru că el ştie că greşim. Că ce ştie el e corect sau nu asta-i altă treabă. Fiecare cu părerile şi convingerile lui.
Privirea îmi alunecă spre scaunul pe care a stat. Ia uite! Şi-a uitat pălăria. O iau de pe scaun şi ies repede afară. Mă uit peste tot dar nu-l mai văd. Nici n-aveam cum, trecuseră trei patru minute de când a ieşit. Începuse să se aglomereze strada. Să mă-ntorc repede că mai vine careva şi pierd rândul la frizer. O să-i las pălăria înăuntru, vine el s-o ia. Cu pălăria în mână mă răsucesc, fac doi paşi dar nu intru. La fel ca de dimineaţă, parcă m-am lovit de o barieră invizibilă. Un gând îmi bloca mişcările. Nu s-a tuns. A stat la coadă aproape o oră şi a plecat fără să se tundă. Păi atunci ce căuta la frizer!?
În momentul ăla, din prag, îl văd pe domnul Florescu ridicându-se şi plătind. Se uită în jur puţin nedumerit, după care mă vede şi se îndreaptă spre mine.
– Pălăria mea, zice, şi-mi ia pălăria din mână.
– Era ppe scaun. Mă bâlbâi eu.
– Ştiu. Eu am pus-o acolo. Şi-mi face cu ochiul ca-n liceu când îmi dădea o
notă mai mare. După care mă salută, se răsuceşte pe călcâie şi pleacă. După ce face doi paşi îmi iau inima-n dinţi şi-l strig.
– Dom’ profesor!
Se opreşte şi se-ntoarce spre mine zâmbind. Mă apropii şi-l întreb.
– Nu ştiţi cine era domnul care-a stat pe scaunul unde v-aţi pus pălăria?
Nu mai zâmbeşte. Se uită la mine indignat.
– Care domn?!
*
– Unde e bunicul tău măi ţâcă?
– Nu-i acasă nene.
– Când vine să-i spui că l-am căutat. Da’ unde s-a dus?
– A zis că se duce la frizerie.
– Care frizerie mă?
– Aia din lumea a treia.
– Aia nu e lumea a treia mă, e o lume cu trei dimensiuni.
– Am înţeles nene.
– N-ai înţeles nimic măi ţâcă, dar o să înţelegi tu când te faci mai mare. Sau
când s-or prinde ăia de la frizerie şi-o să se-ntoarcă bunicul tău cu-n spaţiu mai puţin. Că prea se scarpină unde nu-l mănâncă.
– Să-i spun şi asta nene?
– Spunei mă ce vrei, da’ să-i spui să mă caute că am o treabă cu el.