–          Unde-mi sunt aripile, baby?

Bărbatul se străduia să-şi mute privirea de pe trupul cu strălucire de marmură spre fotoliul unde fata îşi aruncase, neglijentă, aripile.

Ciudată întâmplare îi fusese dat să trăiască. Ieşise în parc să-şi plimbe câinele, bătrânul boxer Max. Îl urmărea din priviri cum mirosea tufişurile, spre alegerea unuia care să merite să fie marcat. Se gândea la lucrările de peste zi, făcea în minte planul pentru şedinţa de sfârşit de săptămână. S-a trezit bătut pe umăr şi s-a întors. O domnişoară frumoasă („teribil de frumoasă” îşi spusese) îl privea zîmbind. I-a cerut amănunte despre o stradă aflată în apropiere. S-a bucurat că o poate ajuta şi i-a dat amănunte, poate prea multe, din dorinţa de a nu o îndepărta. Fata i-a mulţumit iar el a privit-o păşind legănat pe tocurile înalte. Părul negru îi atârna până la jumătatea spatelui şi se unduia în acelaşi ritm cu rochia scurtă de mătase moale. De la celălalt capăt al lesei, Max mârâia şi îl trăgea insistent spre aleile din centrul parcului. A întors capul spre câine, apoi spre poarta de ieşire din parc. Fata dispăruse.

A reîntâlnit-o pe aleea de la intrarea în scara blocului. Venea spre el zâmbind. S-a oprit şi i-a întins mâna ca unei vechi cunoştinţe.

–          Vă mulţumesc din suflet! M-aţi ajutat să ajung la timp la o întâlnire!

Andrei s-a fâstâcit; a atins stângaci degetele lungi şi fine. Fata avea ochi mari, negri, ten strălucitor de alb şi buze senzuale, conturate cu ruj roşu aprins.(„Albă-ca-zăpada” a gândit el, imaginându-şi cum ar fi să sărute buzele acelea, cum ar fi să-şi plimbe mâinile peste corpul subţire al fetei).

–          Am obţinut un contract important. Mi-ar plăcea să vă invit la o cafea, un suc… Sunt atât de fericită încât simt nevoia să sărbătoresc…

–          Da, dar eu…

A arătat spre Max care întorcea blazat capul de la unul la celălalt.

–          Vă aştept să-l duceţi acasă. Fac cinste!

Părea sigură că Andrei n-o va refuza. Nici lui nu-i trecea prin cap s-o facă. S-a scuzat, iar în zece minute era înapoi în stradă, cu câinele încuiat în casă, îmbrăcat ca pentru o întâlnire serioasă. Se vedea ca în oglidă în privirea încântată a fetei.

–          Să mergem! Aveţi vreo cafenea preferată, un pub ceva, prin apropiere?

–          Ăă… nu, de fapt, nu ştiu…

Fusese luat pe nepregătite, ruşinat că nu-şi cunoştea cartierul din acel punct de vedere. Ruşinat că nu avea locuri pe care să le frecventeze. Băruleţul unde întârzia cu colegii, vizavi de firma unde lucra, nu putea fi luat în considerare.

–          Ei, nu-i nimic… Ne plimbăm şi vedem…

Andrei a aprobat dând din cap, uşurat că scăpase. O privea cu coada ochiului. Păşea încrezătoare alături de el şi zâmbea încontinuu. A urmat-o docil pe terasa unei cafenele unde a ales o masă liniştită, în colţ. I-a ţinut politicos scaunul şi a inspirat adânc urma de parfum lăsată de părul întunecat când i-a trecut prin dreptul feţei. S-a aşezat de cealaltă parte a mesei şi a început să se joace cu scrumiera metalică. O rotea, trecându-şi degetele peste muchiile teşite şi se străduia să găsească un început potrivit de conversaţie. Fata i-a luat-o înainte.

–          Nu vi se pare curios că stăm la aceeaşi masă, dar nu ne ştim numele?

Curios? Nu, nu era curios, pentru că el deja îi spunea „Albă ca zăpada”, îi zidise castelul şi o înscăunase la loc de cinste în cămăruţa ascunsă a inimii. Orice nume de pe pământ n-ar fi fost decât un balast de care putea oricând să scape. Era regina lui şi ar fi luptat s-o păstreze.

–          Da, chiar că e curios… Mă cheamă Andrei.

–          Iar pe mine, Vera.

Ca un început şi un sfîrşit de alfabet. Strânsese iar degetele acelea fine şi le apropiase de buze. Simţea picături mici de sudoare adunându-i-se pe tâmple. Se străduia să rămână calm.

Au vorbit mult, renunţând repede la pronumele de politeţe; pe la mesele vecine se perindaseră diverse grupuri, însă cei doi rămăseseră ore întregi faţă în faţă. Se priveau adânc în ochi, gata să trimită şi să primească mesaje ascunse.

Au părăsit cafeneaua târziu în noapte. Se răcorise, iar fata se lipise înfiorată de el. Îşi trecuse braţul în jurul taliei ei, dorindu-şi ca încercarea de a o proteja de frigul nopţii să fie o îmbrăţişare adevărată. Vera nu se opusese. Se treziseră mergând spre blocul unde locuia Andrei, locul de pornire al plimbării. Ajunşi în faţa intrării, fata s-a oprit şi s-a întors spre el. Buzele ei aproape îi atingeau obrazul; i-a şoptit:

–          Ai putea să-mi arăţi unde locuieşti…

Da, ar fi putut, dar n-ar fi îndrăznit să-i propună. Trăia un vis în care toate se întâmplau după voia lui. Cuvintele Verei răspundeau propriilor gânduri. Se lăsase purtat într-o fantezie pe care şi-o dorea fără sfârşit. A condus-o, pe scări, până la uşa apartamentului. Nodul din gât îl împiedica să vorbească. A descuiat uşa şi a poftit-o înăuntru.

Ea l-a luat de mână şi l-a condus spre dormitor, inversând rolurile de gazdă-oaspete. Şi-a aruncat geanta pe covor şi l-a dus, de mână, la fotoliul din dreptul ferestrei, invitându-l să se aşeze. Nu aprinseseră nicio lumină. Prin perdea se strecurau raze de lună. Umbre nefireşti alunecau pe pereţi când farurile maşinilor de pe stradă băteau în geam.

O privise stând în faţa lui, atât de frumoasă în lumina aceea rece. Dusese mâna la spate şi desfăcuse primii doi nasturi de sus ai rochiei.O pereche de aripi mari, ca de abur alb, ţâşniseră în spatele ei. Fâlfâiseră prin aer şi se strânseseră pe spate. Vera îi zâmbea complice, cu arătătorul mâinii stângi în dreptul buzelor:

–          Şşş… e secretul nostru…

Nu putea vorbi; gândurile alergau năuce prin frânturi de poveşti sau amintiri. Aripi? De ce nu? Zânele au aripi. Iubea o zână. Era iubit de o zână. Nu se simţise niciodată iubit de femeile din viaţa lui cu aceeaşi implicare cu care o făcuse el. De data aceasta era altfel. Venise rândul lui să trăiască marea împlinire. Mâinile fetei descheiaseră şi restul nasturilor, iar rochia alunecase spre glezne. Trupul armonios sculptat purta unicul veşmânt al aripilor de mătase. Fluturau în jurul ei, aruncându-i în faţă parfum de dor, de depărtare, de femeie. Dăduse să se ridice, însă Vera îl oprise. Părtaş la ritualul fetei, se lăsase să cadă în fotoliu. Înghiţea în sec, nerăbdător să se poată bucura de minunea ce i se dezvăluise. Îşi încleştase degetele pe braţul fotoliului şi, cu capul lăsat pe spate, o admira.

Vera îndepărtase rochia dintr-o smucitură a gleznei. Pantofii cu toc o urmaseră curând. Îl privise zâmbind în colţul gurii, iar Andrei se simţise unicul bărbat de pe pământ, curtat de femeia supremă. A dus mâna la spate şi şi-a desprins aripile, ca pe un accesoriu lesne de îndepărtat. Le-a lăsat să alunece până când degetele le-au prins vârfurile. Le-a aruncat lângă bărbatul înmărmurit. Îl atinseseră în zborul lor prin aer, iar corpul i se înfiorase. S-a lăsat ridicat şi îndemnat s-o urmeze în pat.

Noaptea trecuse la marginea timpului. Se dilatase şi contractase odată cu trupurile şi dorinţele lor. Corpul de marmură albă se lăsase alintat de degetele şovăielnice, apoi din ce în ce mai hotărâte. Amintirile se trăiseră pe măsură ce erau create…

–          Hei, baby… unde-mi sunt aripile?

Andrei privea în gol şi zâmbea orelor trecute. Femeii înfăşurată în cearşaf fusese a lui. Sărutase buzele acelea roşii şi atinsese catifeaua fierbinte a trupului.

Întinse degetul spre fotoliu şi şopti:

–           Sunt acolo unde le-ai lăsat… te aşteaptă… dar… ştii ce? Dacă n-am să ţi le mai dau? Dacă mă hotărăsc să te opresc aici, cu mine, mereu-mereu cu mine?

–          Încearcă numai, şi am să dispar. Forever…

Vorbele fuseseră şuierate într-un mod care îl făcu pe Andrei să nu îndrăznească nici măcar să viseze astfel de lucruri. Ochii negri aruncaseră săgeţi otrăvite. De fapt, ce şi-ar fi dorit mai mult: o zână care să apară de nicăieri şi să-l împlinească sau o femeie obişnuită, alături de care să se plictisească în timp… Alegea zâna.

O urmări plimbându-se prin casă, întorcându-se proaspătă de la duş, prinzându-şi aripile dintr-o mişcare spre spate a încheieturii, apoi acoperindu-le cu rochia. Se aplecă spre el şi-l sărută pe colţul gurii:

–          Mă întorc… Aşteaptă-mă, baby…

Andrei avea să-şi petreacă întreaga zi aşteptându-şi zâna. Decisese să sune la birou şi să ceară o zi liberă. Să acuze o răceală, ceva… Voia să se gândească la ciudata întâmplare ce-i fusese dat să trăiască.

**

Ajunsă în stradă, Vera se îndreptă spre staţia de taxiuri. Se urcă în primul şi ceru să fie dusă la gară.

Odată intrată în clădire se plimbă prin mulţimea strânsă în dreptul caselor de bilete, apoi ieşi pe peron. Merse de-a lungul lui până la capăt, sub pivirile admirative ale călătorilor până când betonul încins de soare se termină brusc în drumul prăfuit. Se uită atentă în stânga şi în dreapta, asigurându-se că nu trece niciun tren. Traversă toate liniile de cale ferată, spre cantonul părăsit. Împinse poarta de metal ruginit şi pătrunse în curte. Păşea atentă pe aleea îngustă, străjuită de ierburi înalte crescute haotic de-a lungul anilor. Înălţă capul şi adulmecă. Era în siguranţă. Duse mâna la spate şi desfăcu aripile. Se lăsă ridicată în aer, savurând senzaţia de gol în stomac ce însoţea fiecare plecare. Pierduse greutatea, consistenţa, forma. Era abur plutind prin lumină.

Înconjură cantonul în zbor de câteva ori şi pătrunse pe fereastră în Marea Sală. Era aşteptată. Din jilţul vechi ce-i rezista stoic greutăţii, Mama o privea mânioasă. Creatura căreia numai vocea îi putea defini sexul zăcea răstignită între pernele de catifea roşie. Lanţuri grele de aur atârnau în jurul gâtului, iar mâinile, ca butucii, se terminau cu degete groase, pline de inele cu pietre preţioase. Dădea nervoasă din mâini şi în penumbra încăperii, pietrele aruncau sclipiri multicolore, de stroboscop.